Prima preocupare marcantã de stabilire a unor repere muzicale morale si politice

Prima preocupare marcantã de stabilire a unor repere muzicale morale ºi politice o întâlnim la Platon (427-347 î.d.Hr.) în dialogul sãu Statul. În aceastã societate utopicã idealã muzica juca un rol de primã mãrime în educaþia ºi comportamentul cetãþenilor. Aceastã temã este tratatã sub forma dialogului dintre Socrate ºi profesorul de muzicã Glaucon. Pentru Socrate importanþa socialã a alegerii muzicale era decisivã: ,,Când modurile muzicii se schimbã, legile de bazã ale Statului se schimbã odatã cu ele". El afirmã cã anumite moduri muzicale ar trebui interzise, instituindu-se astfel cenzura (deocamdatã doar teoreticã). Aceeaºi concepþie o întâlnim în perioada Renaºterii în urmãtoarea reacþie a unui ierarh romano-catolic, episcopul Bernardo Cirillo într-o scrisoare din anul 1549: ,,La cei vechi muzica era cea mai splendidã dintre arte. Ei creau prin ea efecte puternice pe care noi astãzi nu le mai putem produce nici prin retoricã, nici prin oratorie ca sã miºcãm afectele ºi pasiunile sufletului. Ascult muzica vremilor noastre care, dupã câte spun unii a fost adusã la un grad de rafinament ºi perfecþiune nemaicunoscut înainte... În zilele noastre ei ºi-au pus tot meºteºugul ºi efortul sã compunã pasaje imitative, aºa cã o voce spune "Sanctus", alta spune "gloria Tua" cu urlete zbierete ºi gângãveli, aºa cã mai degrabã se aseamãnã cu pisicile în ianuarie decât cu florile de mai." Dar nu numai Platon, ci ºi întreaga societate greacã anticã privea muzica ºi în sensul de ,,psyhagogia"-îndrumare a sufletelor: ,,muzica bunã îl face pe suflet mai bun, muzica rea îl poate corupe. Ea poate sã conducã sufletul într- un ethos ºi de aceea au fãcut distincþia între muzica bunã ºi cea rea cerând ca muzica bunã sã fie protejatã de lege."
Elevul lui Platon, Aristotel, (384-322 î.d.Hr.) a scris de asemenea un tratat politic în care se ocupã de problemele de politicã ºi pedagogie muzicalã ºi în care îºi criticã maestrul în mai multe puncte. Astfel el este pentru acceptarea, sau tolerarea modurilor care pot produce katharsis-ul, purificarea sufletelor. Aristotel a împãrþit modurile în moduri etice, practice ºi entuziastice. ,,Modurile etice influenþeazã întregul ethos al omului fie dotându-l cu stabilitate eticã (precum modul dorian), fie distrugându-i-l în fapt (mixolidianul ºi ionianul), iar modurile practice trezesc în om ,,acte specifice de voinþã" ºi cele entuziastice îl aduc pe om din starea normalã în extaz ºi determinã o descãrcare emoþionalã." Privite din perspectiva creºtinã a Sf. Clement Alexandrinul, aceste moduri nu mai prezintã aceeaºi consistenþã atribuitã în antichitate, ele nemaifiind necesare în Bisericã: ,,cântarea cea nouã (nu va folosi) nici ritmul lui Trepandru, nici pe cel al lui Capiton, nici modul frigian, nici modul lidian, nici pe cel al doridei." Este necesar sã amintim aici cã la aceºti autori modul reprezenta doar scara, înºiruirea schematicã a tonurilor. Pe lângã aceasta o importanþã chiar mai mare o avea ethosul modului, impresia (,,tonul face muzica") pe care o realiza, cadenþele specifice, interpretarea, caracterul. Aceasta este explicaþia denumirii modurilor dupã regiunea ºi etnia care le folosea, imprimându-le specificul local. În acest sens este demn de amintit mitul muzical antic al întrecerii dintre Apolon ºi Marsyas. Zeul cânta la lirã în modul dorian, iar omul cânta la flaut în sonoritãþile lascive ale modului frigian. Apolon a ieºit biruitor, iar cutezãtorul Marsyas a fost jupuit de viu. Mesajul educativ al mitului este de la sine grãitor.