Rolul si scopul Canonului celui Mare

Rolul si scopul Canonului celui Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne provoaca cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu: "Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus Tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana".

Intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel - n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana, intelegem ca inainte de toate pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea orientarii divine a vietii, deci, acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta "moderna" a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere "existential":
"Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o,Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc."

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a ne impartasi din meditatiile asupra intelesurilor Canonului pentru noi. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, era izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.

Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la "punctul de plecare" - lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta.

Cadrele in care situeaza Canonul Mare întoarcerea omului păcătos la Dumnezeu

Cadrele intoarcerii

Cand omul devine constient de existenta lui, exista posibilitatea ca el sa nu gaseasca in sine si in jurul lui decat vidul, dar poate sa auda si glasul lui Dumnezeu chemandu-l din cele ce sunt mai interioare lui decat el insusi, sa-si aduca astfel aminte de tatal uitat si sa fie cuprins de nostalgia casei parintesti parasite. Un drum duce la disperare si absurditate, celalalt incepe cu plansul plin de nadejde, plansul facator-de-bucurie, si se termina cu veselia unirii cu Dumnezeu. in primul caz se gaseste omul care-si margineste existenta la limitele creatiei, care si-a inchis de bunavoie acele dimensiuni care plecand din natura lui tindeau spre Dumnezeu, adica omul autonomizat. in cel de-al doilea caz se gaseste omul care si-a tinut, mai mult sau mai putin - faptul n-are in ultima instanta mare importanta -, existenta sa macerata deschisa spre Dumnezeu. inceputul si temelia mantuirii e intoarcerea omului la Dumnezeu.

Pacatosul care se intoarce la Dumnezeu simte inainte de toate nevoia de a invoca mila si ajutorul Lui. intelege ca singur este neputincios sa se apropie de El. Implorarea [ikesia] deci caracterizeaza in mod central inceputul, dar si intregul mers al omului spre pocainta si mantuire: "Pe mine cel ce zac rupt, Mantuitorule, inaintea portilor Tale /sa nu ma lepezi..." (I, 13). "Sa nu intri cu mine la judecata, /usa Ta deschide-mi-o mie" (IIa, 26). "Am pacatuit, miluieste-ma" (VIa, 1), "La Tine vin, tamaduieste-ma". Pacatele sunt mari"caci nimeni din cei din Adam / n-a pacatuit ca mine" (IIa, 24), dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e si mai mare: "sa vedem, sa vedem / iubirea de oameni a lui Dumnezeu si Stapanul" (Ilb: a Sfantului Andrei). Astfel, omul indrazneste sa implore cu incredere: "Ridica de la mine povara / pacatului cea incuiata/si ca un Milostiv da-mi / iertare greselilor" (I, 24: a Treimii). "Miluieste faptura Ta, Milostive, / indura-Te de lucrul mainilor Tale" (VIb, 14). "Tu esti Pastorul Cel bun, / cauta-ma pe mine oaia / cea ratacita / si nu ma trece cu vederea" (lila,, 6). "Fa-ma oaie / in pasunea oilor Tale" (VIII, 19). "Tu esti dulcele Iisus, /Tu esti Ziditorul meu, /intru Tine ma voi indrepta" (IIIa, 7).

Dar opera mantuirii nu este savarsita exclusiv de harul lui Dumnezeu. Ea reclama si conlucrarea [synergasia] omului, o conlucrare responsabila, concreta si hotarata. Pacatosul care vrea sa se mantuiasca e chemat sa realizeze in el, prin vindecarea premergatoare si reconstituirea functiilor lui psihice, o "revenire" [anadrome], o intoarcere la integritatea lui iconica, la sanatatea lui si, in acelasi timp, sa realizeze o "apropiere " [prosagoge] a lui insusi de Dumnezeu.

"Apropierea" de Dumnezeu e indispensabila fiindca mantuirea, adica desavarsirea la infinit a omului si dobandirea acelei fericiri atat de mari incat sa depaseasca moartea, e imposibil de realizat in spatiul detasarii si renegarii (apostaziei). In acest spatiu pacatosul se simte ca si "drahma imparateasca" pierduta. Demnitatea lui ca om e nesocotita. Ceea ce el este, face si are e lucru putin, stricacios, desert. De aceea, el isi intoarce ochii si pasii spre "pamantul mostenirii", cauta sa se "mute" in acel pamant, sa devina, ca si Avraam, "pribeag": "Din pamantul Haran, adica din pacat, iesi /suflete al meu si /vino in pamantul ce izvoraste de-a pururea nestri-caciune'' (IIIb, 6).

Nu e vorba de o stramutare spatiala. Fuga din "Sodoma si Gomora" e o fuga de "flacara arzatoare a toata pofta nebuneasca [irationala]" (Illb, 15). Mantuirea se castiga jos pe pamant, in trup si e o mantuire nu numai a duhului, ci si a trupului, o mantuire a sufletului care devine mantuire a vietii. In Canonul Mare intalnim expresia foarte semnificativa "scapa viata".

Prima treapta a "revenirii" si "apropierii" e cunoasterea de sine [autognosia]: "intoarce-te, pocaieste-te, /descopera cele ascunse" (VIII, 19).

Trebuie sa aducem la lumina nu numai faptele pacatoase ascunse, pe care pacatosul le declara in Taina Marturisirii ca sa ia iertarea, ci si cauzele ascunse ale acestor fapte, rautatile, patimile, focarele din care se nasc fapte pacatoase: "cele ascunse ale inimii mele / le-am marturisit Tie, Judecatorul Meu" (VII,2).

Atunci cand sunt precizate focarele profunde si ascunse generatoare de rele, e posibil ca ele sa fie vindecate in continuare printr-o conduita corespunzatoare. Epitimiile pe care le prescriu sfintele canoane nu sunt pedepse, ci jaloanele unei conduite terapeutice.

A doua treapta e faptuirea [praxis]. Ca faptuire e considerata in mod fundamental asceza prin care sunt curatite si vindecate feluritele functii ale omului. Credinciosul imblanzeste prin ea "pornirile nestatornice ale placerilor", respinge "turbareapatimilor"', "loveste cu pumnii" feluritii vrajmasi: iubirea de placere, egoismul, patimile; biruie "gandurile amagitoare", "se desface de pacat"; iese din "nebunia [ira-tionalitatea] dinainte", ajunge la "curaj" si la "taria vointei"; "se stapaneste", devine "suflet barbatesc". Prin saracia de bunavoie, post, priveghere si celelalte practici ascetice, trupul taie dependenta lui inrobitoare fata de pacat, castiga independenta si libertate fata de lumea materiala, regasind in paralel si relatia, corecta fata de suflet si, asti i, prin intermediul trupului, legatura lui naturala cu creatia materiala poate sa-si exercite din nou slujirea preoteasca, profetica si imparateasca in lume.

Ca faptuire sunt considerate si faptele bune ale iubirii unora fata de altii si paza poruncilor: " cauta pamantul mostenirii, /locuieste in el cu buna legiuire" (VIa, 10). Buna randuiala e cea care-l conduce pe om sa se departeze de "faptele cele intinate" si sa fie condus spre "faptele cele dumnezeiesti" prin care "viata cea acoperita de lepra se inalbeste si se curateste".

Efortul aspru ce se cere pentru paza poruncilor si esecurile inevitabile daruiesc omului o "inima pururea zdrobita"

si o "saracie duhovniceasca". Credinciosul isi priveste neputinta si marile primejdii pe care le infrunta, "cursele si gropile ratacirii", si "inalta ca un zid" efortul lui, treapta cu treapta, "cu frica dumnezeiasca". Imbraca "modestia" si "evlavia" ce reprezinta "temelia neclintita" a scarii ce duce la cer. Opera aceasta e o opera a vointei care il invata astfel pe om incetul cu incetul, prin paza poruncilor, sa se puna in acord cu voia lui Dumnezeu care vrea tocmai mantuirea omului.

A treia treapta, paralela in timp cu cea de-a doua, este cunostinta [gnosis]. Lucrarea vointei e dirijata si sprijinita de lucrarea mintii. Trezirea functiilor intelectuale si raspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu inseamna inceputul "urcusului" si "apropierii": "scoala mintea la intoarcere" (VIII, 1).

Lucrarea curatirii gandurilor prin care functioneaza mintea, lucrare ce constituie o dimensiune fundamentala a intoarcerii omului la sanatatea si integritatea lui, cere un efort aspru.

Gandurile trebuie sa inceteze a mai servi poftelor. Cand sunt inrobite poftelor, ele au drept lucrare sa nascoceasca moduri de satisfacere a poftelor. Si cu cat sunt mai acute si mai patrunzatoare, cu atat mai desavarsite moduri de satisfacere a poftelor nascocesc, impodobind si facand desavarsit raul: " Turn ai iscodit sa zidesti, suflete, / si intaritura sa faci /poftelor tale" (IIb, 7). Adevarata relatie a gandurilor fata de pofte e aceea ca primele sa le dirijeze pe celelalte spre ceea ce e adevarat si, prin urmare, si bun si frumos.

Trebuie insa ca gandurile sa se elibereze de inrobirea lor fata de lucruri. Cat timp sunt inrobite acestora, ele nu vad sensul si scopul lor, servesc o dezvoltare oarba in care omul devine sclav, imboldindu-l la plenitudinea saracacioasa a satisfacerii poftelor lui. Gandurile sunt chemate sa lumineze lucrurile, sa aduca la lumina sensurile acestora, sa le expliciteze si ordoneze arhitectonic, in acord cu natura lor adevarata, adica in acord cu scopul pe care li 1-a dat Creatorul lor.

In masura in care gandurile se elibereaza de pofte si lucruri, ele se curatesc si se concentreaza in minte. Omul se intoarce la sine insusi. Mintea guverneaza in continuare in mod rational viata si faptele omului. Gasindu-si centrul lor, functiile psihosomatice ale omului inceteaza sa se mai lupte intre ele, omul se unifica si se simplifica.

In paralel, mintea reconstituita si luminata prin rugaciune poate sa depaseasca litera si sa ajunga la spiritul legii, sa se hraneasca din adevarul de viata purtator al cuvantului dumnezeiesc: "bea apa Legii / cea cursa din stoarcerea literei" (VIb, 8). Omul poate astfel sa decripteze adevarul ascuns in el insusi si in lume, si sa devina "iubitor al intelepciunii". indemnul pe care-l da Canonul Mare este: "pune-ti in hambare (adica strange ca hrana) intelepciunea".

In acest fel, insanatosirea initiala si schimbarea mintii, pocainta, ajunge sa devina "cunostinta" [epignosis]. Omul cunoaste adevarul lucrurilor, gandeste drept, intelege si, prin urmare, abordeaza realitatea din unghiul de vedere al lui Dumnezeu in a Carui lumina straluceste si mintea care intelege si realitatea inteleasa. Aceasta noua intelegere si abordare a realitatii se numeste credinta [pistis].

Functiile psihosomatice ale omului curatite de faptuire si luminate de cunostinta primesc in ele harul lui Dumnezeu si functiorieaza intr-un mod nou. Locul placerii il ia incetul cu incetul bucuria. Libertatea, independenta de egoism, se manifesta ca iubire pe masura ce omul inainteaza. Patimile se elibereaza de impatimire, functioneaza ca functii pur naturale; pe masura unirii cu Dumnezeu ele se sublimeaza in virtuti, ca sa ajunga pe treptele inaintate ale sfinteniei, atunci cand unirea cu Dumnezeu atinge deplinatatea, la simtiri si functionari spirituale. Omul iese din intuneric, se arata "fiu al luminii", castiga haina de nunta, arata "frumusetea dorita a miresei".

Astfel s-au creat premisele pentru cel de-al patrulea si cel mai inalt stadiu al vietii spirituale, contemplatia si nepatimi-rea [theoria kai apatheia]. Mintea curatita si luminata de adevarul dumnezeiesc coboara intr-un efort chinuitor de auto-concentrare in inima si acolo omul unificat si curat vede cele nevazute. Contemplatia, treapta cea mai inalta a cunostintei, e insotita de nepatimirea care se afla la antipodul pasionalitatii, din moment celeste suprema activitate, treapta cea mai inalta a faptuirii: "nepatimire cereasca ai castigat /prin vietuirea cea mai inalta pe pamant" (VI, a Mariei Egipteanca).

Credinciosul care a primit darul dumnezeiesc al nepatimirii si al contemplatiei, fara sa fi parasit trupul si pamantul, traieste intr-un mod ceresc: "vietuire netrupeasca ducand in trup" (IV, a Mariei Egipteanca), lucru care arata ca el lasa in urma sa preocuparea de ceea ce e vremelnic si stricacios. Ca negutatorul care a descoperit margaritarul cel de mult pret, el ; vinde toate ca sa caute cu " dragoste neasemanata" lucrul cel mai mare si unic "care trebuieste": "Privegheaza, suflete al meu, fa-te mai bun, /ca sa castigi faptuirea impreuna cu cunostinta; /ca sa te faci minte vazatoare de Dumnezeu /si sa ajungi in contemplatie norul cel neapus / si sa te faci negutator de lucruri mari" (IV, 9).

Aceasta insanatosire si reconstituire progresiva a omului, ale carei cadre le-am vazut mai sus, are loc intr-un cadru cosmologic mai larg, cel pe care Dumnezeu l-a creat prin venirea Lui in creatie.

Am vazut in prima sectiune a studiului de fata cum in Biserica se reconstituie si se innoiesc dimensiunile naturii, spatiul si timpul, cum functioneaza intr-un mod nou amintirile istoriei s.a.m.d. Aceasta transformare se realizeaza fiindca Biserica e trupul Dumnezeu-omului in care Hristos a innoit legile, adica functionalitatea naturii: "Cel ce s-a nascut innoieste legile firii" si "se biruieste randuialafirii" (IV, 21: a Nascatoarei).

Dar Hristos innoieste in Trupul Sau si functionalitatea concreta a omului. El a creat nu numai structurile cosmologi- . ce, ci si cele antropologice. A transformat facultatile vitale ale omului in functii spirituale, simturile naturale in simturi duhovnicesti. "imbracat-a framantatura mea / Cel ce a zidit veacurile" si "a unit cu Sine firea oamenilor" (V, 22: a Nascatoarei). Prin aceasta unire a transmis in natura omeneasca pe care a asumat-o, viata lui Dumnezeu, a innoit-o si spiritualizat-o. Prin Taine si asceza credinciosii se grefeaza in natura umana a Dumnezeu-omului, iau viata si functionalitatea ei si se mantuiesc. Altoirea in Hristos reprezinta continutul real si intregul scop al vietii bisericesti sacramentale si ascetice. Sfantul devine "asemanare a lui Hristos". Canonul Mare numeste aceasta altoire "iertare", ingaduinta, conlocuire [syn-choresis].

Privita din perspectiva antropologica, mantuirea se numeste prefacere, schimbare a mintii [metapoiesis, metanoia], (pocainta). Dar transformarea omului e cu putinta datorita unirii, con-locuirii [synchoresis], ingaduirii alaturi de Dumnezeu care se realizeaza in spatiul [choros] care este trupul lui Hristos: Biserica. Influentati de conceptia juridica despre mantuire, consideram iertarea, ingaduinta [synchoresis] ca o simpla lasare a pacatelor desi ea este ceva mult mai larg. Iertarea, lasarea pacatelor se realizeaza fiindca in con-locuirea, ingaduinta lui Dumnezeu, oceanul bunatatii dumnezeiesti face sa dispara, sterge pacatele omenesti. In realitatea ei deplina deci, iertarea e con-locuire, e "comuniune cu Hristos" si " comuniunea imparatiei lui Hristos ".

Talcuirea Canonului Sfantului Andrei Criteanul

Pentru traditia ortodoxa linia Adam-Hristos defineste adevarul istoriei, continutul mai profund si scopul devenirii istorice. Astfel, de la Facere la Apocalipsa Sfintele Scripturi reprezinta pentru Biserica cartea sfanta a lumii tocmai pentru ca ea contine etapele centrale ale acestei deveniri istorice mai profunde.

La acest flux adanc care conduce de la inceputuri pana la Sfarsit, credinciosii fiecarei epoci raporteaza cele ale lor si ale lumii lor astfel incat, cufundandu-le in acesta, grefandu-le pe axul central, sa le transfere din efemer (din "firea curgatoare a timpului", VI, 12) in stabilitate, din limitele inguste ale cotidianului si epocii in ceea ce in Hristos are vesnicia si infinitul. Aceasta stramutare (textul o numeste "trecere", [diabasis]) reprezinta nucleul pocaintei si unul din scopurile centrale ale lucrului citirii Scripturilor si a rugaciunii.

Toate acestea " le-a potrivit [armonizat] foarte frumos si cu mult mestesug cel intru Sfinti Parintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei' 'in Canonul cel Mare al sau.

Invocand memoria lui Solomon care "facand viclesug inaintea lui Dumnezeu / s-a departat de El" (VII, 10), pacatosul inca nepocait este calauzit sa constientizeze faptul ca, ramanand departe de Dumnezeu, isi are viata "asemanata" stricaciunii.

Prezentand noaptea intreaga usa imparatiei deschisa dupa intruparea lui Hristos si pe talhari si desfranate grabindu-se, raspunzand chemarii lui Iisus, sa "rapeasca" imparatia prin schimbarea radicala, prin "prefacerea" pocaintei, acesta ii intareste pe cei sovaielnici ca, parasind ezitarea, sa vina in Spatiul unde pacatosii se transforma in sfinti:

"Hristos S-a facut om / chemand la pocainta pe talhari si pe desfranate. /Suflete, pocaieste-te, /ca s-a deschis acum usa imparatiei / si o rapesc inainte /fariseii, vamesii si desfranatii /prefacandu-si viata prin pocainta " (IX, 6),

Iar pe credinciosul pregatit il arunca dintr-o data in corul marilor rugatori ai Domnului, facandu-l sa strige unindu-si glasul lui impreuna cu ei:

"Ca talharul strig Tie: pomeneste-ma, / ca Petru plang cu amar. / Iarta-ma, Mantuitorule, strig ca si vamesul, / lacrimez ca si desfranata. /Primeste-mi tanguirea, ca oarecand pe cea a cananeencei" (VIII, 14).

In acest mod, amintirile istoriei sfinte devin vii. Evenimentele mantuirii devin actuale in credinciosii care se man-tuiesc astazi. Si actualitatea in care sunt reinviate evenimentele mantuirii se dilata, cuprinde necuprinsul, sparge barierele spatiului si ale timpului, se prelungeste si adanceste la infinit.

Aceasta prefacere sau schimbare a mintii sau transfigurare a datelor naturale (fizice), sau oricum altfel am vrea sa o numim, si care conduce spre omul cel nou si spre creatia cea noua in Hristos este mantuirea. Ea se realizeaza in mod fundamental in dumnezeiasca Euharistie unde creatul, impartasindu-se deplin cu necreatul, devine infinit si se in-dumnezeieste si constituie continutul si scopul intregii vieti bisericesti sacramentale si ascetice: al Tainelor, sarbatorilor, slujbelor, rugaciunii, postului, privegherii.

Aceasta procedura, pe care traditia ortodoxa apostolica si patristica a fixat-o cu o profunda cunoastere a alcatuirii psihosomatice a omului si a relatiilor omului cu lumea, are drept premise cadrele cosmologice si antropologice, care sunt totodata cadrele obarsiei si scopului creatiei, precum si acelea pe care le-a creat esecul omului in a-si atinge scopul, ca si intrarea personala a lui Dumnezeu in spatiul si timpul creat. Aceste cadre sunt descrise limpede in Sfintele Scripturi ca facere a lumii si a omului, cadere si calauzire a umanitatii, ca intrupare a lui Dumnezeu, Rastignire, inviere si inaltare a Dumnezeu-omului, ca venire a Duhului si ca asteptare a imparatiei eshatologice.

Toate acestea nu sunt teze metafizice pe care omul trebuie sa le accepte ca sa evite o pedeapsa oarecare sau ca sa i se daruiasca mantuirea, ci evenimente istorice. Ele definesc coordonatele in care au fost create si in care s-au aflat dupa cadere si se regasesc in Hristos omul si lumea. Din acest motiv, ele definesc adevarata natura a omului, adevarul istoriei. In afara acestora creatia e contrara naturii: numai in ele ea isi gaseste naturalitatfea si inainteaza spre desavarsire.

In aceste cadre cosmologice si antropologice e constituita intreaga viata a Bisericii. Pe ele le presupun toate actele bisericesti, inclusiv Canonul Mare. Cu toate acestea, avandu-le ca premisa pe toate, fiecare din ele (aceste acte) ramane si in cadre definite distincte, corespunzator scopului special si functiei lui terapeutice si de desavarsire concrete. Situata in centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmareste sa-l ajute pe om sa-si constientizeze tragismul conditiei contrare in care se gaseste prin pacat si sa-i intareasca hotararea si lupta de intoarcere la conditia conforma naturii dinainte de cadere, cum a fost facuta desavarsita in Hristos. De aceea cadrele corespunzatoare acestui scop sunt mai evidente in Canonul Mare. Sa incercam sa Ic descriem in continuare.

Cadrele antropologice dinainte de cadere

Conditia omului conforma naturii e definita in chip fundamental de starea lui dinainte de cadere: "Facand viu lutul Olarul, / a pus in mine / carne si oase, / suflare si viata" (I, 10). Daruind omului existenta, Creatorul o inzestreaza ("apus in mine") trupeste ("carne si oase") si sufleteste ("suflare si viata"). Aceste doua dimensiuni ale omului care leaga persoana umana de dimensiunea materiala si spirituala a creatiei, fac din om o recapitulare a universului si un microcosm.

Persoana umana constituita natural in creatie, omul in integritatea lui, isi are ontologia in Dumnezeu, fiindca e plasmuit dupa chipul lui Dumnezeu. Ontologia lui e iconica. Isi gaseste integritatea, armonia, frumusetea, fericirea in Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu - adica iubirea, viata, slava, cu un cuvant energiile necreate ale lui Dumnezeu - este conferit si intretesut cu existenta conforma cu Dumnezeu si alcatuirea omului. El reprezinta "cortul cel inchipuit de Dumnezeu" (IIa, 19), "vesmantul dintai /pe care l-a tesut dintru inceput Plasmuitorul" (IIa, 7), "frumusetea Chipului" (IIa, 21), "frumusetea cea intai-zidita" (Ila, 10), "intaii-nascuti ai frumusetii dintai". Astfel, omul gusta in Paradis "desfatarea imparatiei vesnice" (I,3), are "vrednicie imparateasca" (TV, 15), "diadema siporfira" (IV, 15), este "bogat si drept", "impovarat de bogatie si dobitoace " (IV, 15).

Trebuie sa avem in vedere faptul ca Marele Canon al Sfantului Andrei Criteanul nu e un text catehetic pentru analiza si exegeza. El este un act liturgic si ca atare e destinat sa aduca aminte de starea din care a cazut omul pentru ca tot credinciosul sa constientizeze tragismul in care se gaseste acum si sa primeasca putere pentru lupta pocaintei. Concizia versului poetic arata ca o sageata ascutita cadrul dinainte de cadere, desigur si cu ajutorul catehezei pe care o ofera atatea alte texte patristice a caror cunoastere e presupusa in actul cultic. Astfel, versurile pe care tocmai le-am citat vin sa re-

creeze cu claritate in credincios invatatura cunoscuta a Bisericii despre crearea omului "dupa chipul lui Dumnezeu" prezentata, in mod analitic, ca una fundamentala, in primul studiu din aceasta carte. Canonul Mare reprezinta ca act liturgic, o traire si aplicare concreta a acestei invataturi. Pe de alta parte, el ajuta hotarator la intelegerea deplina a invataturii dogmatice, de vreme ce in conceptia ortodoxa cunoasterea se dobandeste in chip fundamental prin traire.

Cadrele macerarii

Calcarea poruncii de catre Adam cu care credinciosul identifica si propria lui cadere (" ravnind sa intrec in cadere pe Adam cel intai-zidit"', I, 3) e o schimbare de bunavoie a drumului sau, mai radical, o schimbare de obiectiv.

Punandu-se ca scop si capat al sau pe sine insusi (" insumi idol m-am facut", IV, 26), omul rupe in mod arbitrar relatia sa iconica si miscarea lui spre Dumnezeu, se autonomizeaza, se autolimiteaza la spatiul si timpul creat la natura lui creata, cazand ca un efect natural in foamea spirituala: "foamea de Dumnezeu te-a cuprins" (I, 21), "cunoscandu-ma gol de Dumnezeu" (I, 3).

Traind nu viata lui Dumnezeu, ci "prin firea proprie"*, el este condus in mod natural spre moarte. Pierderea centrului extracreat dezorganizeaza alcatuirea lui psihosomatica. "Chipul lui Dumnezeu" se intuneca, "asemanarea" se preschimba in neasemanare, pierzandu-si " vesmantul inchipuit de Dumnezeu" omul imbraca "hainele de piele", dintr-o fiinta teologica decade intr-una biologica.

Cadrele antropologice in care are loc acest proces de dezorganizare si descompunere apar cu claritate in Canonul Mare si le vom vedea indata in continuare. Mai intai insa e necesar sa determinam cadrul mai general in care se plaseaza pacatul.

E un fapt caracteristic ca toate verbele care exprima lucrarea pacatului sau definesc consecintele lui se refera, de la un capat la altul al Canonului Mare, nu la Dumnezeu ci la om si, in marea lor majoritate, nu au un caracter juridic, ci natural: "Am privit; am fost amagit, am cazut, am calcat [porunca]; m-am intunecat; m-am innegrit, m-am intinat, m-am stricat m-am pierdut; am fost ranit, m-am vatamat, m-am lovit, m-am umplut de lepra; m-am intinat; am fost tarat; am rupt vesmantul dintai; cu lutul m-am amestecat; m-am cufundat in noroi; bogatia sufletului cheltuind cu ratacirile mele; m-am facut cu buna stiinta ucigas sufletului; de placeri am fost tarat; viu facand trupul; am imbracat haina cea rupta; zac gol; ma rusinez; flamanzesc".

Dar si in verbele care au caracter juridic patrund nemijlocit precizari semnificative: "Pacatuit-am, gresit-am, si am calcat porunca Ta; / ca intru pacate am fost adus, / si am adaugat ranilor mele rana" (VIII, 1). Sau: "Dintru acestea m-am judecat, dintru acestea m-am osandit, / eu, ticalosul, de propria-mi constiinta, / decat care nimic nu este mai puternic" (IN, 5).

Acelasi continut il au substantivele folosite: "ganduri amagitoare; pofta irationala; mancare iraponala, mancare otravita; viata intinata; valurile caderilor; lacomia patimilor; turbarea patimilor; intunecimea patimilor; ranile sufletului si ale trupului; raniri; vatamari; ardere; moliciune " etc.

Influentati de doctrina occidentala despre pacatul originar, situam de obicei pacatul in cadre juridice, il consideram ca o neascultare fata de poruncile lui Dumnezeu, iar urmarile lui drept pedepse ale lui Dumnezeu. insa pentru traditia biblica si patristica ortodoxa, cadrele pacatului stramosesc si ale fiecarui pacat sunt in principal naturale. Cand omul isi inchide ochii dinaintea luminii, se gaseste in intuneric. Cand isi pierde centrul, se dezorganizeaza. Cand se indeparteaza de viata, moare. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt amenintari ale unei pedepse ce emana de la o autoritate aflata in afara omului. Ele circumscriu integritatea existentei umane. Boala, durerea, moartea, care urmeaza calcarii legilor sanatatii nu sunt pe depse care vin de la niste legi, ci reprezinta consecintele natu rale ale calcarii (poruncii). Creatorul raului nu este Dumnezeu, ci omul. Acest adevar are o semnificatie fundamentala. Fiindca astfel pacatosul se plaseaza inaintea lui Dumnezeu nu cautand raspunderi ci ca responsabil, iar calea pocaintei ramane deschisa. Iubitorul de oameni, Dumnezeu, nu abandoneaza in nici un caz faptura Sa. Omul a fost si e chemat sa se intoarca. Aceasta intoarcere, stramutarea in spatiul lui Dumnezeu care aduce, o data cu insanatosirea, restaurarea si prefacerea existentei umane, constituie nucleul pocaintei si continutul intregii lupte spirituale - si a luptei pe care o duce credinciosul in timpul savarsirii Canonului Mare.

In aceste cadre generale ale relatiei Dumnezeu-om se plaseaza si evolutia pe care o urmeaza pacatosul in dezorganizarea si macerarea (zdrobirea [syntribe]) lui departe de Dumnezeu. Cu o uimitoare cunoastere a abisului sufletului omenesc si a alcatuirii compozite, psihosomatice, a omului sunt descrise in Canonul Mare cadrele macerarii. Le vom prezenta in continuare, reamintind din nou faptul ca Marele Canon nu face analize ci ofera posibilitati de traire. Multe din punctele de mai jos sunt expuse analitic in alte unitati ale cartii noastre. N-a fost insa posibil sa le omitem aici fara sa deformam imaginea cadrelor in care ne cheama sa ne plasam ca sa traim duhovniceste slujba Canonului Mare. In Biserica, spatiu al vietii, exista repetitiile inevitabile ce caracterizeaza viata.

Departe de Dumnezeu si fara viata Lui, sufletul cauta sa se intretina (hraneasca) storcand (exploatand) trupul. Astfel se nasc patimile sufletesti: mai corect, facultatile nepati-mitoare ale sufletului - care reprezinta in om deschiderile acestuia spre Dumnezeul necreat, receptaculele in care facultatile psihice primesc harul lui Dumnezeu care hraneste si face viu omul intreg - se transforma, prin subordonarea lor trapului, in patimi patimase, astfel incat viata sufletului pacatos devine iubirea de placere [philedonia]. Pulsiunile iubitoare de placere mistuie si epuizeaza functiile sufletului. "Facandu-mi chip din lipsa de chip a patimilor /prin pornirile iubitoare de placere / mi-am stricat frumusetea mintii" (IIa, 20).

Trupul, la randul lui, negasind viata in suflet se intoarce spre cele din afara si devine captiv, cum era si firesc, in materie; se inchide in circularitatea stricaciunii. Astfel apar patimile trupesti iubitoare de placere prin care omul se lupta sa scoata viata si bucurie din materie. Tocmai pentru ca patimile trupesti cauta cu vehementa materia ca sa se poata satisface, omul care traieste in patimi ajunge sa considere materia ca izvor al vietii si sa inlocuiasca pe Dumnezeu cu ea. Idolatria e consecinta inevitabila a iubirii de placere: "ingramaditu-ti-ai, suflete, crimele, / inaltandu-ti patimile cu uraciuni/si inmultind cele dezgustatoare" (VII, 16).

In acest mod ordinea naturii e rasturnata in timp ce in starea conforma naturii materia isi gaseste compozitia si functionalitatea cea mai inalta in organismul uman, in ale carui dimensiuni psihice se deschide spre Dumnezeul necreat, in starea contrara naturii, prin respingerea si ruperea de Dumnezeu, sufletul se supune trupului si acesta materiei. Aceasta rasturnare il conduce pe om la o "viata iubitoare de materie si de castig" ce constituie un " lant greu " pentru om, fiindca reprezinta o aservire si o incarcerare a lui in datele sufocante ale creatiei materiale.

Aceasta prima rasturnare este insotita de o alta la fel de radicala. Traditia biblica si patristica ortodoxa considera drept centru al organizarii psihosomatice si al vietii omului, drept organ in care se realizeaza trecerea tainica a psihicului in somatic si a somaticului in psihic: inima. Acest organ nu are numai o functie somatica, ci si una psihica. Dupa invatatura biblica si patristica, in inima se instaleaza intrepatrun-zandu-se reciproc functiile psihice si din ea tasnesc lucrarile sufletului. Inima se numeste in acelasi timp izvorul vietii trupului si centrul sufletului. De aceea in inima, acest centru profund al persoanei constiente, libere si rationale, il intalneste, dupa traditia ortodoxa, Dumnezeu pe om.

Gand vointa libera a omului il respinge pe Dumnezeu si omul devine din chip al lui Dumnezeu, idol al lui insusi, dupa Canonul Mare inima se invartoseaza si se "intareste" iar unitatea functiilor psihosomatice "se frange", personalitatea se scindeaza. Functiile somatice care nu sunt hranite de harul lui Dumnezeu decad la rangul de simple functii biologice. Iar functiile sufletului, lipsite de harul divin, se sclerozeaza si ingroasa, functioneaza sub nivelul lor si, hranite fiind de pacat, se intorc de la functionalitatea lor corecta si se deformeaza.

Vointa, care in functionalitatea ei spirituala activeaza libertatea si iubirea, se intoarce prin pacat spre pofta, se inrobeste ei si "naste aroganta". Mintea, care in omul conform naturii reprezinta ansamblul functiilor cognitive si centrul unitatii lor, ochiul sufletului, lumina ratiunii umane deiforme care lumineaza si orienteaza omul, prin indepartarea de Dumnezeu functioneaza ca simpla intelegere discursiva. Astfel, cunoasterea, care in functionalitatea ei conforma naturii este comuniunea deplina in iubire a cunoscatorului cu cel cunoscut, devine in starea contrara naturii o simpla observatie, adica o concentrare de informatii despre obiectul cunoscut si o prelucrare rationala a lor. Continutul mintii, gandurile, abandonandu-si centrul rational, se invart in jurul lumii exterioare si-Z fac pe om sa-si piarda realitatea, sa devina absent din el insusi si sa vaneze in afara existentei sale idolii lipsiti de subzistenta ai lui insusi.

In aceasta alcatuire si functionalitate de dupa cadere, functiile somatice si psihice ale omului sunt numite de traditia biblica si patristica " haine de piele". Autolimitarea omului la spatiul creat "a cusut" neamului omenesc aceste "haine de piele" in locul vesmantului nepatimas tesut de har: " Cusutu-mi-a haine de piele/ pacatul si mie / dezbracandu-ma de vesmantul tesut de Dumnezeu" (Ha, 12).

Acest vesmant psihosomatic al persoanei de dupa cadere poate, desigur, redeveni spiritual prin asceza si viata spirituala, pentru ca omul sa vietuiasca cu viata divina. Dar poate sa se si deterioreze devenind "haina impestritata si sangerata rusinos /prin curgerea vietii de placeri" (IIa, 14) .

Intr-adevar, vanzand "celor de alt neam" (adica pasiunilor pacatoase) intaii-nascuti ai libertatii sale, vointa poate deveni "pornire nestatornica" si "irationala'', "lacomie iubitoare de placere "., poate sa se supuna placerii la modul absolut si sa se preschimbe in iubire de placere.

In starea de pacatosenie avansata, mintea "se amesteca cu lutul", devine "tarana", se cufunda in materialitate si, in vreme ce ii place sa se arate "graitoare de cele inalte ", devine in realitate " cartita ce umbla pe sub pamant". Conlucrand cu patimile iubitoare de placere, gandurile sunt activate ca acte pacatoase care ranesc omul. Castigand drept continut al lor pacatuitele devin "patimase" si "ucigase", credinciosul le simte ca pe niste talhari care-i vatama existenta: "Eu sunt cel cazut intre talharii /gandurilor mele; / cu totul sunt acum ranit de ele /si m-am umplut de bube " (I, 14).

Sufletul "zgaltait" in acest fel, din care porneste pururea pacatul, strica si trupul. Templul Duhului devine "loc de descindere al intinaciunilor trupesti". Farmecul trupului omenesc, multiplele posibilitati de comunicare pe care le ofera trupul persoanei umane, sunt arse si distruse de iubirea de placere, trupul si omul impreuna cu el devine "risipa a des-franarii impatimite".

Cand omul se supune in intregime pacatului este condus pana la ultimele limite ale automacerarii. Prin voia si alegerea lui libera el poate sa-si ucida "constiinta" sa-si omoare in continuare "cupietre" trupul si sa-si "ucida" mintea. "Cu voie m-am facut ucigas al constiintei sufletului" (I, 7). "Cui te-ai asemanat, mult pacatoase suflete, /decat lui Cam si lui Lameh aceluia, /ucigandu-ti cu pietre trupul prin fapte rele / si omorandu-ti mintea prin pornirile cele fara de minte" (11,62).

Plasata in randuiala Canonului Mare, aceasta descriere a drumului pe care 1-a urmat pacatosul in macerarea si descompunerea lui departe de Dumnezeu, descriere care nu are un scop teoretic ci vital, functioneaza in mod organic, ca un act sa-i zicem dramatic. Privind cadrele lui macerate de pacat, credinciosul constientizeaza tragismul conditiei lui pacatoase, in Biserica, in fata tronului lui Dumnezeu si avand in jurul sau corul stralucit al sfintilor, simte ca nici el nu are haina de nunta, ca este gol. Se rusineaza, se crispeaza, se intristeaza, plange si se tanguie. Tanguirea care strabate toate odele Canonului - "De unde voi incepe a plange /faptele vietii mele celei ticaloase? / Ce inceput voi pune Hristoase, / acestei tanguiri de acum?" (I, 1) - arata si ea caracterul dramatic al actului liturgic. E vorba de o drama de cea mai mare importanta, in care nu exista spectatori, ci numai actori si unde de la tragism ajung prin curatire la izbavire numai cei ce participa direct la el.

Cu cealalta vedere pe care o daruie omului perspectivele noi ale Bisericii, ale spatiului ei restructurat in care ca pe o scena se concentreaza viata si se celebreaza trecerea de la tragism la izbavire, credinciosul priveste abisul real al pacatului. Intelege ca nu e vorba de o simpla intunecare morala, ci de o cadere generala. Iar pacatul nu consta din mai multe sau mai putine fapte pacatoase, ci dintr-o pierdere totala a vietii. Este o disparitie efectiva, constientizata de om ca absenta a lui Dumnezeu, a celorlalte persoane, a lui insusi, a lucrurilor, ca o absenta in general a scopului si sensului, si prin extensiune, ca solitudine si agonie. Indicii ale acestui fapt sunt expresii corespunzatoare ale Canonului Mare: "pustiu sunt; fara copii si nomad; viata inutila; viata saraca; impovarat; desertaciune si zadarnicie; tulburare si valuri intreite; potop si scufundare, adanc nepatruns; prapastie a pamantului; abis; flacarile lipsei de minte (nebuniei); incendiu; arsita a sufletului; furtuna; intunecime; disperare ". Viata omului nu se limiteaza atat la incalcari concrete luate in parte. Continutul ei mai profund si tragismul ei real se manifesta in desertaciunea, absurditatea si irationalitatea care o caracterizeaza.

Descrierea cea mai patrunzatoare a pacatosului e data in parabola fiului risipitor si desfranat. El nu a decazut numai din punct de vedere moral, ci e departe de casa parinteasca, pierdut de la fata lui Dumnezeu, cufundat in intuneric si uitare, nu se uita la el nici cel ce l-a tocmit cu simbrie, nici prietenii lui, nici porcii, e pierdut si pentru el insusi, e literalmente un fiu al pierzaniei. Reintoarcerea lui la existenta e caracterizata in parabola prin expresia profund semnificativa: "venindu-si in sine".

Aceasta reintoarcere la existenta constienta e primul act al mantuirii, punctul de punere in miscare. Spre acest punct de plecare, inainte de orice altceva, il conduce pe om Canonul Mare.

In paralel actul liturgic deschide in fata credinciosului calea convertirii, a intoarcerii, il cheama si il calauzeste spre opera concreta a pocaintei sau a prefacerii, adica a insanatosirii, restaurarii si desavarsirii lui. Realizarea acestei opere o reprezinta intoarcerea.

Viata Sfântului Andrei Criteanul

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" de la Ierusalim, fapt pentru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului VI Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol unde i se incredinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biserica bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca.

Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit datorita incursiunilor musulmanilor in insula etc.

A fost un bun predicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii, a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau se afla nu in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina - Lesbos.

Pentru unii, slujba Canonului celui Mare este lungă şi, poate, plictisitoare. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă simţim acest lucru, este o dovadă evidentă a faptului că nu ne mai hrănim credinţa din Sfânta Scriptură. Ne plictisim dacă ascultăm cântându-se sau citindu-se despre persoane sau evenimente despre care nu ştim aproape nimic. Slujba Canonului este o provocare pentru fiecare dintre noi de a redescoperi Sfânta Scriptură şi, mai ales, de a încerca să trăim aşa cum ne îndeamnă ea.

Ar trebui să ne dăm seama că acum, în prima săptămână a Postului, Biserica ne oferă o atmosferă diferită de ceea ce trăim de obicei. Venind din agitaţia vieţii noastre de zi cu zi şi intrând la o slujbă a Pavecerniţei mari, unită cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, descoperim o atmosferă liniştită, o cântare domoală, cu lumină puţină, cu „Doamne miluieşte“, repetat parcă la nesfârşit, cu rugăciuni, cum este cea a Sfântului Efrem Sirul, pe care nu le poţi asculta indiferent. Este, dintr-o dată, altceva. De fapt, acesta este rostul postului şi al slujbelor sale: să ne ajute să devenim altceva, să devenim fiinţe pascale, adică să „trecem“ de la „omul cel vechi“ la „omul cel nou“. Şi dacă această atmosferă ne plictiseşte, nu este vina Bisericii. Ea este, de fapt, chip al împărăţiei lui Dumnezeu, în care lauda Lui este veşnică. Iar slujbele nu fac altceva decât să ne facă să pregustăm din frumuseţea Împărăţiei şi să ne obişnuim cu ea.

Rugaciunile din Canonul cel Mare

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.

Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"

Se deosebeşte Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul, de celelalte creaţii liturgice de acelaşi gen?

Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică. El se impune nu numai prin mărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Criteanul a reuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea Mântuitorului, identificându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca realitate a vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).

Canonul Sfântului Andrei Criteanu

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie), când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile; miercuri în săptămâna a cincea din Post, în cadrul slujbei numite „Denia Canonului celui Mare“, când se cântă integral.

Canonul este alcătuit din nouă secţiuni numite „cântări“, compuse, la rândul lor, din strofe (tropare), între care se intercalează rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“.

Troparul care deschide fiecare din cele nouă cântări, numit „irmos“, adică „legătură“, se cântă o dată la început şi se repetă după parcurgerea troparelor cântării respective. De fiecare dată când se rosteşte rugăciunea „Miluieşte-mă...“, se face şi o metanie - o plecăciune până la pământ - , rostul metaniilor fiind acela de a angaja în rugăciune persoana umană, în integralitatea sa: trup şi suflet. (În mănăstiri se fac trei metanii pentru fiecare din cele aproape 300 de tropare).

Canonul este numit „cel Mare“, atât pentru lungimea lui, cât şi pentru înălţimea şi fineţea ideilor pe care le cuprinde. Dacă un canon liturgic obişnuit cuprinde până la 30 de strofe, canonul Sfântului Andrei are peste 250. În privinţa conţinutului, Canonul cel Mare împleteşte marile teme bibilice (Adam şi Eva, raiul şi căderea în păcat, Noe şi potopul, David, pământul făgăduinţei, Hristos şi Biserica) cu mărturisirea păcatului şi pocăinţa.

Mai mult, aşa după cum spune Părintele Alexander Schmemann, în lucrarea sa, „Postul cel Mare“, „evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut, ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării, ca drama mea personală“.

Credinciosul care participă la slujba Canonului este luat parcă de mână şi purtat într-o lungă călătorie, care începe cu facerea lumii şi continuă până dincolo de pragul acestei vieţi, în veşnicie; pe parcursul întregii călătorii este invitat să privească şi să cugete la diferitele momente ale istoriei mântuirii. În cadrul acestui proces, descoperă că nu este un simplu spectator, ci se vede pe sine participând direct la fapte şi întâmplări pe care mai înainte le-ar fi considerat exterioare, străine lui.

CANONUL DIN RÂNDUIALA LITURGICĂ A DUMINICII ÎNFRICOŞĂTOAREI JUDECĂŢI Alcătuire a Sfântului Teodor Studitul

Cântarea I, glasul al Vl-lea:

Irmos: Ajutor şi acoperitor…

Mă cutremur cugetând la ziua cea înfricoşătoare a Venirii Tale, celei cu totul de negrăit, şi cu frică mai înainte o văd; ziua în care vei şedea să judeci pe cei vii şi pe cei morţi, Dumnezeul meu, Atotputernice.

Când vei veni, Dumnezeule, cu mii şi miriade de puteri cereşti ale îngerilor, învredniceşte-mă, Hristoase, şi pe mine, ticălosul, a Te întâmpina pe nori.

Vino, suflete al meu, de ia aminte la ziua aceea şi ceasul în care Dumnezeu de faţă va veni, şi te tânguieşte şi plângi, ca să te afli curat în ceasul cercetării.

Mă îngrozeşte şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşalele, şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă.

Glasul Tău, cel dorit, care va chema la bucurie pe Sfinţii Tăi, să-l aud şi eu, ticălosul, şi să aflu nespusa desfătare a împărăţiei Cereşti.

Să nu intri cu mine la judecată, aducând faptele mele, cercând cuvintele şi îndreptând [împlinind] poruncile. Ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutăţile mele, mântuieşte-mă, Atotputernice.

Slavă…, a Treimii:

Unime în trei Ipostasuri, preastăpânitoare, Domnie a tuturor preadesăvârşit stăpânitoare, Stăpânie peste toate, Tu însăţi mântuieşte-ne pe noi, Părinte şi Fiule şi Duhule Preasfânt.

Şi acum…, a Născătoarei:

Cine a născut fiu neasemănat după legea părin­tească? Pe Acesta dar Il naşte Tatăl, fără de maică. Preaslăvită minune! Că tu ai născut, Curată, pe Dumnezeu şi omul.

Catavasie:

Ajutor şi acoperitor s-a făcut mie spre mântuire; Acesta este Dumnezeul meu, şi-L voi preaslăvi pe El, Dumnezeul părintelui meu, şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Cântarea a III-a:

Irmos: Întăreşte, Doamne, pe piatra…

Domnul vine, şi cine va suferi frica Lui? Cine se va arăta feţei Lui? Ci fii gata, o, suflete, spre întâmpinarea Lui.

Mai înainte să apucăm să plângem, şi să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de sfârşit, că înfricoşător este divanul la care toţi cu grumajii plecaţi vom sta.

Miluieşte-mă, Doamne, miluieşte-mă strig ţie, când vei veni cu îngerii Tăi, să răsplăteşti tuturor după vrednicia faptelor.

Cum voi răbda mânia de neîndurat a Judecăţii Tale, Doamne, neascultând porunca Ta? Ci să Te înduri de mine în ceasul Judecăţii.

Intoarce-te, suspină, ticăloase suflete, mai înainte până ce va lua sfârşit priveliştea vieţii, până nu-ţi va închide Domnul uşa cămării.

Păcătuit-am, Doamne, ca altul nimenea dintre oameni, greşind mai presus decât omul; ci mai înainte de Judecată fii mie milostiv, Iubitorule de oameni.

Slavă…, a Treimii:

Treime neamestecată, nezidită, fire fără început, Ceea Ce eşti lăudată în trei feţe, mântuieşte-ne pe noi, cei ce ne închinăm cu credinţă stăpânirii Tale.

Şi acum…, a Născătoarei:

Odrăslit-ai, Preacurată, cu naştere fără de sămânţă, pe Cuvântul Cel viu, Care S-a întrupat în pântecele tău, dar nu S-a schimbat. Slavă naşterii tale, Maica lui Dumnezeu.

Catavasie:

Intăreşte, Doamne, pe piatra poruncilor Tale, inima mea care se clatină, că Singur eşti sfânt şi drept.

Sedealna, glasul al VI-lea:

Gândesc la ziua cea înfricoşătoare şi plâng de fap­tele mele cele viclene; cum voi răspunde Impăratului Celui nemuritor? Si cu ce îndrăzneală mă voi uita la Judecătorul, eu, dezmierdatul? Milostive Părinte, Fiule Unule-Născut şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă.

Slavă…

In valea plângerii, în locul ce ai rânduit, când vei şedea, Milostive, să faci judecată dreaptă, să nu vădeşti cele ascunse ale mele, nici să mă ruşinezi înaintea îngeri­lor; ci Te milostiveşte, Dumnezeule, şi mă miluieşte.

Si acum…, a Născătoarei:

Nădejdea lumii cea bună, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, a ta singură şi neînfricată ajutorinţă cer; milostiveşte-te spre poporul cel ce lesne se primejduieşte, roagă pe milostivul Dumnezeu să izbăvească sufletele noastre de toată certarea, ceea ce eşti una binecuvântată.

Cântarea a IV-a:

Irmos: Auzit-a Proorocul de Venirea Ta…

Sosit-a ziua, iată înaintea uşilor este Judecata; suflete, priveghează! Aici împăraţii împreună şi domnii, bogaţii, săracii se vor aduna şi îşi va lua fiecare om după vrednicia faptelor.

Intru a sa rânduială, sihastrul şi arhiereul, bătrânul şi tânărul, sluga şi stăpânul vor fi cercetaţi; văduva şi fecioara se vor îndrepta; ci vai atunci de toţi cei ce nu vor avea viaţă nevinovată.

Nemitarnică este Judecata Ta, neînşelat divanul Tău de graiul cel meşteşugit, că nu ascunde vorba cea iscu­sită a ritorilor dreptatea, nici nu o amăgeşte aducerea de martori; că la Tine, Dumnezeule, cele ascunse ale tuturor stau de faţă.

Să nu vin la pământul plângerii, să nu văd locul întunericului, Hristoase al meu, Cuvinte, nici legându-mă de mâini şi de picioare să fiu lepădat afară din cămara Ta, având îmbrăcămintea nestricăciunii înti­nată, eu, nevrednicul.

Când vei despărţi pe păcătoşi de cei drepţi, jude­când lumea, rânduieşte-mă a fi una din oile Tale, alegându-mă dintre capre, Iubitorule de oameni, ca să aud glasul Tău cel binecuvântat.

Când se va face întrebare de lucruri şi când se vor deschide cărţile, ce vrei să faci, o, ticăloase suflete? Ce vrei să răspunzi la Judecată, neavând roade de dreptate, ca să aduci lui Hristos, Ziditorul tău?

Auzind cuvântul cel cu plângere al bogatului. în văpaia chinurilor, plâng ticălosul şi mă tânguiesc, în aceeaşi osândă fiind, şi mă rog: Miluieşte-mă, Mântu­itorul lumii, în vremea Judecăţii.

Slavă…, a Treimii:

Pe Fiul din Tatăl şi pe Duhul slăvesc, ca din soare, lumina şi raza; însă pe Fiul după naştere, că şi naştere este, iar pe Duhul după ieşire [purcedere], că şi ieşire [purcedere] este; pe dumnezeiasca Treime cea împreu­nă fără de început, Căreia se închină toată făptura.

Si acum. …a Născătoarei:

Fecioară, Prunc născând şi curăţia păzind, tu cin­stită te-ai arătat, născând pe Dumnezeu şi omul, pe Acelaşi-unul în amândouă chipurile; minunea ta, Fe­cioară Maică, spăimântează tot auzul şi cugetul.

Catavasie:

Auzit-a Proorocul de Venirea Ta, Doamne, şi s-a temut, că vrei să Te naşti din Fecioară, şi oamenilor să Te arăţi, şi a zis: Auzit-am auzul Tău şi m-am temut, slavă puterii Tale, Doamne.

Cântarea a V-a:

Irmos: De noapte mânecând eu…

Cutremur nepovestit şi frică va fi acolo; că va veni Domnul, şi împreună cu Dânsul lucrul fiecăruia dintre oameni. Şi cine dar de aicea nu se va plânge?

Râul cel de foc mă tulbură, mă topeşte, mă roade scrişnirea dinţilor şi întunericul adâncului; deci, în ce chip şi cum voi face să înduplec pe Dumnezeu?

Iartă, Doamne, pe robul Tău, ca nu cândva să mă dai chinuitorilor celor amari, îngerilor celor cumpliţi, între care nu se poate afla acolo odihnă.

Domnul şi conducătorul dimpreună acolo, bogatul şi cel neţinut în cinste, cel mare împreună şi cel mic, se vor îndrepta întocmai; ci vai fiecăruia, care nu va fi gata.

Slăbeşte, lasă, Doamne, şi iartă câte Ţi-am greşit Ţie, şi să nu mă arăţi acolo înaintea îngerilor, în osânda focului şi a ruşinii celei fără de sfârşit.

Fie-Ţi milă, fie-Ţi, Doamne, de zidirea Ta; greşit-am Ţie, iartă-mă; că din fire curat numai Tu eşti, şi altul afară de Tine nimeni nu este fără întinăciune.

Slavă…,a Treimii:

Una din fire, pe Tine, Treime, Te laud, Care eşti fără de început, necuprinsă de minte, stăpânitoare, împărătească Unime, preadesăvârşit Dumnezeu, şi Lumină, şi Viaţă, şi Făcătoare a lumii.

Şi acum…, a Născătoarei:

Intru cinstită naşterea ta cea mai presus de fire, legile firii în chip arătat se dezleagă; că fără de sămân­ţă ai născut pe Dumnezeu Cel născut din Tatăl mai înainte de veci.

Catavasie:

De noapte mânecând eu, Iubitorule de oameni, Te rog luminează-mă şi mă indreptează şi pe mine spre poruncile Tale şi mă învaţă, Mântuitorule, să fac voia Ta

Cântarea a VI-a:

Irmos: Strigat-am cu toată inima…

La înfricoşătoarea Ta Venire Hristoase, când Te vei arăta din Cer, şi se vor pune scaunele, şi se vor deschide cărţile, să-Ţi fie milă, atunci, Mântuitorule, de zidirea Ta.

Acolo nimic nu va putea ajuta, fiind judecător Dumnezeu: nici învăţătura, nici meşteşugul, nici mărirea nici prieteşugul; fără numai puterea ta, cea din fapte, o suflete al meu!

Acolo împreună va fi domnul şi conducătorul, săracul şi bogatul, suflete! Nici tată, nici mamă nu vor putea ajuta, nici frate nu va putea izbăvi de osândire.

Cugetând la înfricoşătoarea întrebare a Judecăto­rului, suflete, îngrozeşte-te de aici, găteşte-ţi răspunsul, ca să nu fii osândit în legăturile cele veşnice.

Să nu aud, Doamne, zicându-mi-se: Ia-ţi al tău! Şi să fiu gonit de la Tine; nici: Du-te în locul cel blestemat! Ci să aud glasul cel dorit al drepţilor.

Din porţile iadului izbăveşte-mă, Doamne; mântuieşte-mă din prăpastie şi din întunericul cel adânc, din cele de dedesubt ale pământului şi din focul cel nestins, şi de oricare altă pedeapsă veşnică.

Slavă…, a Treimii:

Dumnezeirea, Unimea Treimii o laud; pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Dumnezeiescul Duh, putere a unei Stăpânii Ce Se desparte în trei Ipostasuri.

Şi acum…, a Născătoarei.

Tu eşti uşa, prin care singur Iisus, Fiul tău, a trecut, Cel Ce a intrat şi a ieşit, şi cheile fecioriei ne le-a stricat, curată; Cel Ce a zidit pe Adam.

Catavasie:

Strigat-am cu toată inima mea către milostivul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos şi a scos din stricăciune viaţa mea.

Condac, glasul I:

Când vei veni, Dumnezeule, pe pământ cu măriri şi toate se vor cutremura, şi râul cel de foc înaintea divanului va curge, cărţile se vor deschide şi cele ascunse se vor vădi; atunci să mă izbăveşti de focul cel nestins şi să mă învredniceşti a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule preadrepte.

Icos:

De înfricoşătorul Tău divan aducându-mi aminte, preabunule Doamne, şi de ziua Judecăţii mă înfricoşez şi mă tem, vădit fiind de cugetul meu. Când vei şedea pe scaunul Tău şi vei face cercetare, atunci nimeni nu va putea tăgădui păcatele, adevărul vădindu-le, şi frica cuprinzându-1. Că tare va suna atunci focul gheenei, şi păcătoşii vor scrâşni; ci mă miluieşte, mai înainte de sfârşit, şi mă iartă, Judecătorule preadrepte.

Cântarea a VII-a:

Irmos: Greşit-am, fărădelege am făcut…

Să cădem, credincioşilor, şi să plângem mai înainte de judecata aceea, când cerurile vor pieri, stelele vor cădea şi tot pământul se va clătina; ca să aflăm milostiv, la sfârşit, pe Dumnezeul părinţilor.

Nemitarnică va fi întrebarea, înfricoşătoare va fi acolo judecata, unde înaintea Judecătorului nu se va tăinui nimic, unde nu va fi cu putinţă a se face făţărie cu daruri; ci fie-Ţi milă de mine, Stăpâne, şi mă apără de mânia Ta cea înfricoşătoare.

Domnul vine să judece, cine va suferi arătarea Lui? Infricoşează-te, ticăloase al meu suflet, înfricoşează-te, şi-ţi găteşte lucrurile tale spre ieşirea ta; ca să afli milostiv şi îndurat pe însuşi Dumnezeul părinţilor.

Focul cel nestins mă tulbură, şi îngrozirea cea amară a viermilor; iadul cel stricător de suflet mă sperie, şi îndeajuns de umilit nicidecum nu mă fac; ci, Doamne, Doamne!, mai înainte de sfârşit, întăreşte-mă cu frica Ta

Cad înaintea Ta şi aduc Ţie, ca nişte lacrimi, graiurile mele. Greşit-am, cum nici păcătoasa n-a greşit, şi fărădelege am făcut ca altul nimeni pe pământ; ci Te îndură, Stăpâne, spre făptura Ta, şi iarăşi mă cheamă.

Intoarce-te, căieşte-te, descoperă cele ascunse, zi lui Dumnezeu, Celui Ce toate le ştie: Tu ştii ascunsurile mele, unule Mântuitorule; Tu însuţi mă miluieşte, precum cântă David, după mare mila Ta.

Slavă…, a Treimii:

Pe Trei ca pe Unul, întru o fiinţă, şi Unul în trei feţe laud; acestea sunt: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; o putere, o voie şi o lucrare; un Dumnezeu întreit-sfânt, o împărăţie singură stăpânitoare.

Si acum…, a Născătoarei:

Ieşit-a Dumnezeu, Cel preafrumos, din cămara pântecelui tău, ca un împărat cu haină ţesută de Dumnezeu, roşită în vopseaua cea de taină a preacuratului tău sânge, ceea ce nu ştii de mire, şi împărăteşte tot pământul.

Catavasie:

Greşit-am, fărădelege am făcut, nu ne-am îndreptat înaintea Ta, nici am păzit, nici am făcut precum ai poruncit nouă. Ci nu ne părăsi până în sfârşit, Dumnezeul părinţilor.

Cântarea a VIII-a:

Irmos: Pe Cel Ce-L slăvesc ostile…

Cugetând la întâmpinarea înfricoşătoarei Venirii Tale celei de a Doua, Doamne, mă cutremur de certarea Ta, mă tem de mânia Ta şi strig Ţie: Mântuieşte-mă de ceasul acela în veci.

Când vei judeca Tu, Dumnezeule, toate, cine dintre pământeni, fiind înconjuraţi de patimi, va putea suferi? Că atunci focul cel nestins şi viermele cel neadormit va cuprinde în veci pe cei osândiţi.

Când vei chema toată suflarea laolaltă, ca să iei seama, Hristoase, mare frică va fi atunci, mare nevoie, deoarece numai faptele singure vor ajuta în veci.

Judecătorule a toate, Dumnezeul meu şi Doamne, fă să aud atunci glasul Tău cel dorit, să văd lumina Ta cea mare, să privesc la corturile Tale, să mă uit la slava Ta, bucurându-mă întru toţi vecii.

Drepte Judecătorule, Mântuitorule, miluieşte-ma şi mă scapă de focul şi de îngrozirea ce am să întâmpin pe dreptate la Judecată; lasă-mi mai înainte de sfârşit mântuire, prin fapta cea bună şi prin pocăinţă.

Când vei şedea, Judecătorule, ca un Milostiv, şi vei arăta, Hristoase, înfricoşătoare slava Ta, o, ce frică va fi atunci! Cuptorul arzând, şi toţi temându-se de Judecata cea nesuferită.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Pe un Dumnezeu după fiinţă cinstesc, trei feţe laud după osebire; altele, dar nu de alt fel; că Dumnezeirea una este, în trei feţe: Tatăl şi Fiul şi Dumnezeiescul Duh.

Si acum…, a Născătoarei:

Din luminatul tău pântece ieşind Hristos, ca un mire din cămară, a luminat lumină mare celor din întuneric; pentru că strălucind Soarele Dreptăţii, lumea a luminat, Curată!

Catavasie:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Cel Ce-L slăvesc ostile cereşti, şi de Dânsul se înfricoşează heruvimii şi serafimii, toată suflarea şi făptura lăudaţi-L, binecuvântaţi-L, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a IX-a:

Irmos: Naşterea zămislirii…

Domnul vine, ca pe păcătoşi să-i pedepsească, pe drepţi să-i mântuiască; să ne înfricoşăm şi să plângem, şi să luăm simţire de ziua aceea în care, descoperind cele nearătate şi cele ascunse ale oamenilor, va răsplăti cele după vrednicie.

Infricoşatu-s-a şi s-a îngrozit Moise văzându-Te din spate; dar eu ticălosul cum voi suferi a vedea faţa Ta atunci, când vei veni din Cer? Ci să-Ţi fie milă de mine, Doamne, şi cu îndurarea să cauţi spre mine.

Daniil s-a temut de ceasul cercetării, iar eu ticălosul ce voi pătimi, Doamne, venind la acea zi înfricoşătoare? Ci îmi dă, mai înainte de sfârşit, cu plăcere a sluji Ţie, ca să dobândesc împărăţia Ta.

Focul se pregăteşte, viermele se rânduieşte; cinstea veseliei, iertarea, lumina cea neînserată, bucuria drepţilor. Deci, cine este acel fericit, ca să scape de chinul celor dintâi, şi să moştenească cele de al doilea?

Să nu mă întoarcă de la faţa Ta, Doamne, mânia urgiei Tale, nici să aud glasul Tău cel de blestem trimiţându-mă în foc; ci să intru în bucuria cămării Tale celei nestricăcioase şi eu atunci, cu Sfinţii Tăi.

Mintea mi s-a rănit, trupul mi s-a trândăvit, mi se bolnăveşte duhul, cuvântul a slăbit, viaţa mi s-a omorât, sfârşitul este lângă uşi. Pentru aceasta, ticăloase al meu su­flet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerce ale tale?

Slavă…, a Treimii:

Unule, Născătorule al Unuia, Părinte al Fiului celui Unul-Născut, şi Unule Fiule al Unuia, lumină şi strălucirea luminii, şi Unule Duhule Sfinte, numai al Unuia Dumnezeu, Care eşti cu adevărat Domn al Domnului; o Treime, Unime sfântă, mântuieşte-mă pe mine, cel ce grăiesc de Dumnezeirea Ta

Si acum.…a Născătoarei:

Minunea naşterii tale mă uimeşte, ceea ce eşti cu totul fără prihană; spune cum ai zămislit fără sămânţă pe Cel necuprins? Cum ai rămas fecioară, născând ca o maică? Acest lucru peste fire cu credinţă primindu-1, închină-te Celui născut, căci câte le voieşte, le şi poate.

Catavasie:

Naşterea zămislirii celei fără sămânţă este netălmă­cită, rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat, că naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile. Pentru aceasta, pe tine, toate neamurile, ca pe o Maică mireasă a lui Dumnezeu, cu dreaptă credinţă te mărim.