Muzica, masonerie si magie

Sub influenþa nefastã a masoneriei cu tendinþe anticlericale ºi în final ateiste, arta - deci ºi muzica - se desprinde începând din secolul al XVIII-lea de religie, de Bisericã, ºi devine tot mai mult magie. Desigur cã magia a existat ºi înainte ºi în zona de care ne ocupãm. În Europa odatã cu creºtinarea Imperiului roman timp de 1400 de ani au domnit valorile creºtine. Si atunci a existat muzicã profanã atât la sate cât ºi la curþile nobilimii - dar duhul era mai mult creºtin decât pãgân. Muzica religioasã continuã în baroc, dar compozitorii Bach ºi Händel ies din duhul Bisericii ºi se îndreaptã spre perspectiva omeneascã. Acest fenomen repetã desfãºurat pe parcursul secolelor ceea ce a încercat fãrã izbândã împãratul Iulian Apostatul în secolul al IV-lea: lepãdarea de creºtinism ºi revenirea la pãgânismul cultivat al vechii Elade,

numitã mai nou secularizarea sau laicizarea culturii. Fiind desfãºurat în asemenea duratã, acest proces a fost mult mai greu de sesizat ºi de combãtut, ceea ce i-a dat ºansa reuºitei pe care o constatãm astãzi.

Muzica europeanã apuseanã a luat din secolul al XIII-lea o turnurã parsifalianã datã de masonii rozicrucieni de unde se revendicã printre alþii ºi Rudolf Steiner, pãrintele antroposofiei ºi al pedagogiei Waldorf. Dar cum s-a întâmplat aceasta? În creºtinãtatea apuseanã de acum o mie de ani au pãtruns germenii unor erezii ca filioque ºi celelalte studiate de teologia dogmaticã simbolicã. Pe tãrâm muzical au apãrut în consecinþã abateri, încã în bisericã ºi în cult. Aceste scãderi sunt abaterea de la canoanele muzicii gregoriene care erau - cu excepþia glasurilor ºi a cadenþelor - aceleaºi ca ºi în rãsãrit: monodie strict vocalã, fãrã instrumente. Pr. lector Vasile Vlad a explicat într-o manierã profundã fenomenul teologic ce a stat în spatele evoluþiei muzicale apusene: ,,În Italia, Franþa, Spania, procesul impunerii cu forþa a cântului gregorian pare a birui spre sfârºitul secolului al XI-lea. Dar biruinþa este iluzorie-precum artificial este tot creºtinismul apusean secularizat al vremii noastre. Când ,,frâul" este aºezat deasupra unei realitãþi date, oricât ar fi fost el din ,,aur" dacã nu-ºi asimileazã natural prin metabolismul enipostazierii, acesta se obiectiveazã ºi se limiteazã apoi la crearea unui raport juridic exterior. La fel ºi muzica gregorianã, chiar dacã constituia etosul creºtin autentic, chiar dacã reprezenta valorile divine, dacã aceasta nu ºi-a conjugat sieºi ºi libertatea ºi puterea creatoare a specificului etnic cãruia s-a îmbiat, s-a transformat repede în literã ,ºi cânt mort cu caracter limitat prin epuizarea posibilitãþilor de a se întrupa în realitatea vie a bisericilor locale." În secolul al VIII-lea biserica apuseanã a deschis poarta nefericitã a inovaþiilor cultice ce au mãcinat-o ºi au produs atâtea schisme ºi erezii mai târziu. Dupã secolul XII apare polifonia vocalã ºi se introduce treptat orga ca suport al corului. În 1600 orchestra a intervenit în biserica romano-catolicã, realizându-se astfel o messã barocã cu arii solo, coruri ºi orchestrã. E drept cã apariþia oratoriului în secolul al XVII-lea datoratã lui G. Carissimi se încadra în curentul catolic al contrareformei, deci oarecum ,,de dreapta", prin care se luau mãsuri de stãvilire a marºului protestant. Muzica oratoriului se opunea astfel coralelor luterane ºi psalmilor calvineºti ce aveau prin accesibilitatea lor muzicalã, dogmaticã ºi lingvisticã mare prizã în rândul credincioºilor. Din secolul al XVIII-lea nu se mai poate vorbi de o muzicã creºtinã, ci cel mult de una religioasã, ceea ce din punct de vedere duhovnicesc reflectã o împuþinare a credinþei, o decãdere. Aceastã muzicã religioasã, ca ºi arta religioasã în general, se caracterizeazã prin faptul abordãrii subiective, personale a temelor religioase, tratate în afara canoanelor ºi dogmelor. Concertele religioase, motetele, cantatele ºi messele, oratoriile, reqviemele de mai târziu se încadreazã aici, de asemenea în spaþiul protestant cântãrile pietiste ºi apoi sectare ce caracterizeazã astãzi chiar ºi cultul acestora. Aceastã practicã se poate deja din secolul al IV-lea, dupã cum relateazã W. Fleming în Arte ºi idei: ,,Arie, fondatorul sectei ariene, a fost acuzat cã îºi strecura ideile religioase în mintea adepþilor sãi cu ajutorul imnurilor cântate pe melodii provenind din muzica de ospãþ ºi de teatru. Aceste imnuri nu erau agreate în cercurile ortodoxe, deoarece semãnau prea mult cu muzica popularã." Aici este cazul sã semnalãm ecouri ale acestei practici ºi în cazul grupãrilor ortodoxe pietiste ,,Oastea Domnului" ºi ,,visarioniºtii", caracterizate tocmai prin acest gen de cântãri, gen ce nu mai are nici o legãturã cu muzica bisericeascã! Muzica visarioniºtilor este cunoscutã îndeobºte prin casetele rãspândite de aceºtia în anii 90. Se remarcã folosirea acordeonului, flautului, chitarei ºi viorii, cu rezonanþe de folclor orãºenesc ºi chiar de muzicã folk. Rezultatele artistice sunt dubioase sau de-a dreptul stângace, iar efectul lor misionar pozitiv de moment nu compenseazã aceste scãderi. La ora aceasta se pare cã miºcarea stagneazã, iar o parte din membrii ei râvnitori s-au integrat rânduielilor cultului ºi muzicii bisericeºti ortodoxe. Muzica de cult creºtinã a continuat desigur pânã în zilele noastre în biserica romano-catolicã. În ceea ce priveºte ramura profanã care s-a nãscut în acel spaþiu apusean sã-l luãm de exemplu pe celebrul W. A. Mozart. Acesta a fãcut parte dintr-o lojã francmasonicã - este un fapt clar documentat: la data de 14 decembrie 1784 el devenea membru în loja vienezã Zur Wohlthãtigheit, fiind sub protecþia membrilor familiei Esterházy, mecenaþi francmasoni celebri cu ramificaþii pânã în Transilvania, ce i-au susþinut ºi pe Haydn ºi Beethoven. Tatãl lui Wolfgang, Leopold Mozart, a fost iniþiat în lojã la data de 28 martie 1785. La 22 aprilie el cãpãta gradul al treilea în loja Zum wahren Eintrach unde pe 24 aprilie s-a executat cantata Die Maurerfreunde (K. 471) a lui W. A. Mozart. La moartea unui frate mason, Georg August, Mozart a compus cea mai importantã creaþie masonicã a sa Maurerische Trauermusik (K. 477), ca muzicã funerarã în loja Zum gekrönten Hoffnung în care deþinea gradul al treilea sau maestru francmason. În

aceastã lucrare Mozart a încercat o sintezã de romano-catolicism austro-german cu francmasonerie. Acesta este de fapt duhul muzicii clasice! Cãci nu e dupã cum spunea Socrate în dialogul lui Platon Statul, ºi anume cã schimbarea modurilor muzicale determinã schimbãri în societate, ci dimpotrivã, ideile respective sunt cele ce au dus pânã la exprimarea sonorã cunoscutã sub numele de muzicã clasicã: monodia acompaniatã, sonata, stilul armonic deosebit de perioada anterioarã polifonicã barocã de tip iluminist protestant. În anii 1784-1786 loja din Paris Les Amis réunis tipãrea simfoniile lui Haydn - acesta fiind la rândul sãu coleg de lojã cu L. Mozart. Împreunã cu fratele sãu de lojã Schikaneder, W. A. Mozart a compus în 1791 celebra operã masonicã ,,Flautul fermecat". Dupã 1792 autoritãþile imperiale austriece au luat mãsuri drastice ce au dus la intrarea lojilor ,,în adormire" - formula specificã a masoneriei - pânã în 1918 când imperiul s-a destrãmat. ,,Se vede cã în cadrul francmasoneriei Mozart ºi-a gãsit un grup de bãrbaþi cu vederi asemãnãtoare, cu idei ºi scopuri ce corespundeau cu ale sale, drept care a devenit francmason fervent. El va compune o sumedenie de piese pentru fraþii sãi de lojã. Francmasonii aveau o mare influenþã asupra vieþii ºi gândirii lui Mozart. S-a întâmplat ca în cadrul unei întruniri de lojã din noiembrie 1791 unde s-a cântat ultima lucrare completã a sa Eine kleine Freymaurer Kantate K 623... el a contractat acea infecþie care printr-un lanþ de complicaþii medicale va conduce la moartea sa prematurã printr-o comã renalã peste trei sãptãmîni mai târziu." Aceastã explicaþie este cu siguranþã mult mai puþin cunoscutã decât legendele popularizate ºi prin unele filme ca cel al lui Milos Forman. La fel se va întâmpla mai târziu cu cei ca Jim Morrison ºi Jimmi Hendrix, morþi în floarea vârstei sub loviturile drogurilor. Toate acestea au fost la vremea lor secrete, dupã modul ocult în care lucreazã aceste societãþi, dar se scapã din vedere faptul cã: ,,... nu e nimic ascuns care sã nu se dea pe faþã: nici n-a fost ceva tãinuit, decât ca sã vinã la arãtare." (Mt. X,26; Lc. XII,2).