Ce fel de cadouri faci?

Cumparaturile de Craciun te streseaza? Urasti aglomeratia din magazine si ti se pare o pierdere de timp si de bani sa cumperi cadouri pentru cei dragi? Ei bine, cercetatorii spun ca schimbul de cadouri face bine sanatatii noastre si a celorlalti.

Specialistii spun ca schimbul de cadouri produce sentimente pozitive, stimuleaza fantezia si anuleaza starea de stres tipica pentru sarbatori. Asadar, cumpararea si oferirea de cadouri sunt o modalitate foarte buna de a depasi fara dureri de cap stresul, atat de obisnuit pentru zilele de Craciun. Nimic nu este mai frumos decat sa dai navala in magazine in cautarea celui mai potrivit cadou. La fel de incitant este sa te plimbi printre rafturi in cautarea unui cadou despre care stii sigur ca i-ar placea unei persoane dragi tie. Psihologii identifica trei tipologii diferite de cumparatori de cadouri. Prima categorie este cea a altruistilor, altfel spus a celor care-si rad in barba gandindu-se la cei dragi si la cadoul pentru ei, savurand anticipat bucuria pe care acestia o vor simti la vederea darului.

Cadouri de Craciun care plac doar celor care le fac
Cea de-a doua categorie este cea a narcisistilor sau a celor care se bucura doar atunci cand se gandesc la ei insisi. Acestia obisnuiesc sa cumpere pentru cei dragi exact acelasi cadou pe care ar dori ei sa il primeasca. Desi prima categorie de cumparatori sunt cei cu adevarat „nobili“, si persoanele ceva mai egoiste au parte de avantajele lor atunci cand fac cadouri. In realitate, este vorba de un stres pozitiv, atat in cazul in care cadoul este cumparat gandindu-ne la cei pentru care il cumparam, cat si in cazul in care cumparam ceva ce ne-am dori din tot sufletul sa primim.

Cadouri de Craciun din "obligatie"
Din cea de-a treia categorie fac parte asa-numitii „cumparatori formali“, altfel spus cei care sunt convinsi ca trebuie neaparat sa faca cadouri ca sa scape de o "obligatie".
Acestia ajung sa se plimbe plictisiti dintr-un magazin in altul, pentru ca in final sa cumpere aceleasi daruri inutile. In plus, este vorba de cadouri pe care destinatarul se preface ca le place, pentru ca mai apoi, o data disparuta generozitatea de Craciun, sa le arunce in camara. „Cumparatorii formali“ sunt cei care prefera cadourile standard, nu au fantezie, fac achizitii fara pic de chef, nevoiti de circumstante, si deseori nu stiu ce gusturi are persoana careia ii cumpara cadoul. Reprezentantii acestei tipologii traiesc intr-un stres cu totul diferit de cel al cumparatorilor altruisti sau narcisisti. In plus, la final, atat cel care face cadoul, cat si cel care este nevoit sa il primeasca simt un acut sentiment de tristete.

Parintele Gheorghe Calciu despre darurile facute de Craciun:”DACA N-AI PUS DRAGOSTEA TA IN DAR, NIMIC NU ESTE!”

“Rupem cu darurile materiale relaţia sufletească. Ca şi cum am putea cumpăra cu o jucărie inima copilului nostru. Ca şi cum am putea cumpăra cu un cadou inima vecinului, sau a mamei, sau a tatălui. Pentru că ceea ce trebuie să puneţi în jucăria voastră este dragostea pe care Iisus a pus-o în toate darurile pe care le-a făcut El”.

Începând din 1935, Coca Cola a înlocuit pe Moş Nicolae sau pe Moş Crăciun, aşa cum era el, cu un tip îmbrăcat cu roşu şi cu alb... Şi acum, de sărbători, ce se întâmplă în magazine…! Mă duceam să cumpăr şi eu cartofi şi ceapă şi trebuia să stau mult la coadă: toată lumea cu mormane de mărfuri şi de mâncăruri în cărucioare. Ba încă am văzut că la Biblioteca Congresului, înainte de Crăciun există un fel de training al funcţionarilor de acolo: intelectuali dintre cei mai buni vin ca să-i înveţe pe cumpărători cum să nu se streseze de Crăciun. Adică să nu-şi pună problema ce să dea fiecăruia, fiindcă fiecare om se va bucura… Iar dacă constată că au cumpărat un dar pe care şi altul l-a mai dat aceluia, să nu se tulbure, să nu intre în depresie nervoasă, că toate sunt bune şi anul viitor o să-i facă alt dar… Sau dacă nu-ţi mai permiţi să-i dai un dar, du-te şi restituie-l, că ţi-l primeşte. Cred că unui român nici nu-i vin prin minte asemenea idei…

Învăţaţi din aceste sărbători nu aspectul comercial, nu să dai un dar cât mai scump unuia! Poţi să-i dai darul cel mai scump, dacă n-ai pus dragostea ta în acel dar, nimic nu este! Mă uitam la copii în casele in care intru: sunt zeci şi sute de jucării. Copilul nici nu are timp să se joace cu toate, nu are timp să facă afecţiune. El nu iubeşte nici o jucărie. Dacă face zgomot, o pune să facă zgomot. Dacă merge, o pune să meargă. Dar nu are afecţiune. Sufletul lui este rece. Noi creştem în felul acesta nişte copii cu suflete moarte. Mă gândesc câtă dragoste puneam noi într-o jucărie de lemn pe care ne-o făceam noi, sau ne-o făceau alţii mai mari, şi care un an de zile era jucăria noastră! O iubeam şi o comparam cu a celorlalţi şi spuneam că a mea e mai frumoasă, că a mea e mai nouă, că e mai mare. Jucăriile deveneau lucruri însufleţite de intimitatea dragostei. Şi eram bucuroşi şi fericiţi. Acum copiii iau o jucărie, se joacă o zi, sau nici o zi, dacă îi aduci cincizeci dintr-o dată…

Rupem cu darurile materiale relaţia sufletească. Ca şi cum am putea cumpăra cu o jucărie inima copilului nostru. Ca şi cum am putea cumpăra cu un cadou inima vecinului, sau a mamei, sau a tatălui. Pentru că ceea ce trebuie să puneţi în jucăria voastră este dragostea pe care Iisus a pus-o în toate darurile pe care le-a făcut El. Că dacă respirăm, respirăm prin bunătatea lui Iisus. Dacă vedem, vedem prin bunătatea lui Iisus. Dacă ieşind afară pot să pun un picior pe stradă fără să mă calce o maşină, fără să cad sau să păţesc altceva, e pentru că Hristos are grijă de mine. Şi are grijă de fiecare dintre noi. El păzeşte copiii, El îmbunează inima oamenilor, El aduce pacea caselor, El ne face adeseori să iertăm. Deşi iertăm cu greu, dar prin El iertăm. Prin El nu mai ţinem minte răul ori răzbunarea.

Darul sacru al vietii

Ati auzit de legea atractiei universale? Este acea putere cosmica ce face sa se garanteze si sa se mentina ordinea lumii. Si in sufletele omenesti Dumnezeu a rinduit o forta asemanatoare, de atractie: este legea iubirii.

Implinirea acestei legi universale omenesti, a atractiei prin iubire, se face prin casatorie, cind omul lasa pe tatal sau si pe mama sa si se uneste cu femeia sa pentru viata intreaga, alcatuind un singr trup, o singura vointa, acelasi destin. Dupa ce a zidit Domnul Dumnezeu pe primii oameni si i-a asezat in raiul pamantesc, dupa ce i-a binecuvantat, le-a zis:Fiti rodnici si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapiniti!

Este cea dintai porunca pe care a impus-o Ziditorul omului, chipul Sau pamantesc, cea dintai indatorire rostita catre Adam si Eva si prin ei tuturor urmasilor lor: rodnicia vietii, inmultirea.

Daca privim cu atentie firea omului, vedem ca insasi intocmirea ei ne arata scopul nasterii de copii. Constitutia fizica si morala a barbatului si a femeii sunt indicatii in acest sens.

Barbatul reprezinta forta, spiritul de initiativa, curajul. Destoinicia lui in lupta aspra pentru cistigarea existentei, spiritul sau intreprinzator si neobosit, toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru a oferi scut si siguranta celor pe care ii va aduce la viata, celor mici si neputinciosi.

La randul sau, femeia reprezinta gingasia, rabdarea, sensibilitatea, spiritul de jertfa, calitati admirabile, necesare pentru ocrotirea si cresterea tinerelor vlastare.Trupul sotiei este o dovada a chemarii ei de a fi mama, de a naste si alapta. Sensibilitatea femeii pare ca este o pregatire pentru ceasurile de veghe langa leaganul celor sositi pe lume. Rabdarea ei este o garantie pentru dificultatile pe care le presupun ingrijirea si educarea unui copil.

Iar daca se implineste scopul primordial al casatoriei, nasterea de prunci, cit de mult si de frumos se desavarseste viata sotilor Daca avem doua pietre pe care le legam cu mortar sau ciment, ele nu se mai rup din legatura lor ci formeaza o unitate de nezdruncinat. Pe cand, daca le asezam una langa alta si nu le legam cu mortar la o simpla atingere ele se desfac, se despart.

Asa e si cu viata in casatorie. Sotii fara copii nu sunt uniti perfect.Cimentul puternic al vietii conjugale este copilul. El asigura maretia iubirii, trainicia casei, el face sa se intemeieze pe stinca de granit nadejdile de maine ale celor doi. Cine implineste porunca Fiti rodnici si va inmultiti, se impartaseste de o multime de binefaceri, dupa cuvintul Scripturii CARE ZICE: De vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tau, toate binecuvantarile vor veni asupra ta si se vor implini cu tine. Cu venirea copilului tot harul lui Dumnezeu intra in caminul conjugal. Cand Ana, mama prorocului Samuil, a zamislit si se pregatea sa nasca, sufletul ei s-a umplut de bucurie. Biblia ne infatiseaza starea ei de fericire cu aceste cuvinte: Dumnezeu si-a adus aminte de ea.
Ce frumoase cuvinte!...

Nerodirea este o stare de blestem, un fel de uitare, de indepartare de la comuniunea cu izvorul vietii. Pe cand zamislirea si nasterea de prunci sunt o binecuvantare dumnezeiasca. O grija, o providenta speciala o invaluie pe femeie si o sustine sub aripile ei ocrotitoare, scutind-o de teama, de grija: Nu te teme, Marie, iata vei naste fiu. Ceea ce s-a zis Maicii Domnului Isus in chip supranatural, se infaptu-ieste in chip firesc cu fiecare mama. Mai facem o comparatie: dupa cum langa Agar din Canaan, refugiata cu un copil in pustie, a fost ingerul lui Dumnezeu care o ocrotea, asa puterile ceresti vegheaza langa mame si le intaresc pentru mareata lor misiune.

Trupul mamei, din care pruncul se desprinde ca un fruct copt, primeste noi puteri prin nastere. Acest trup incepe sa infloreasca pare ca intr-o innoita tinerete. Sanatatea viguroasa a mamelor cu multe sarcini si nasteri este un adevar verificat de multa vreme. Am cunoscut personal mame cu 15 sau chiar mai multe nasteri care, la varsta inaintata isi pastrau voiciunea si frumusetea in toata stralucirea lor.

Si, iarasi, am cunoscut neveste tinere dupa numarul anilor, dar imbatranite si secatuite de vlaga inainte de vreme din cauza ca au refuzat darul lui Dumnezeu de a rodi viata din trupurile lor.

In zilele noastre stiinta medicala a constatat ca fatul care se dezvolta vreme de luni de zile in sanul femeii nu este atat o sarcina, ci un binefacator, un oaspetecare intareste si desavar-seste frumusetea trupeasca si sufleteas-ca a mamei.Copilul se prezinta ca o oaza in pustie, vine ca un izvor intr-un parc vestejit de lipsa apei.Mai mult: tot stiinta a aratat ca prezenta fatului in trupul matern este ca o doctorie minunata pentru vindecarea multor boli si neputinte ale genului feminin.

In sfirsit, copilul este o binefacere, fiindca izbaveste sufletele din pacat, din primejdii de moarte. Se zice ca o corabie care il purta pe regele Ludovic al XIV- lea al Frantei fu cuprinsa pe mare de o furtuna. Primejdia era ca vasul sa se scufunde. Corabierii si calatorii isi vedeau cu groaza sfarsitul in involburarea apelor. Atunci regele lua in brate un copil care se afla pe corabie, il ridica spre seruri si zise: Doamne, indura-te si ne scapa de la inec. Iar daca noi cei mari, pentru pacatele noastre nu suntem vrednici sa ne ajuti, ai mila macar de acest nevinovat copilas! La acea ruga se zice ca vintul s-a potolit, valurile s-au linistit, furtuna a incetat, de parca Isus insusi si-ar fi intins mainile spre valurile infuriate, ca pe vremuri pe marea Galileii.

Deci, cunoastem ca, prin nevinovatia lor, copiii sunt ca niste ingeri care salveaza pe oameni de infricosata moarte. In preajma unuimleagan de copil se poate vorbi de un paradis pamantesc.Surasul unui prunc este o floare culeasa din rai, o oglindire a luminii de sus. Mai ales din ziua cand Mantuitorul a luat copiii in bratele Sale divine si a zis plin de iubire: Lasati copiii sa vina la Mine caci a unora ca acestia este imparatia cerurilor , mai cu seama de cand a declarat ca cine primeste un prunc in numele Lui, pe El insusi il primeste.

Iesirea cu Cinstitele Daruri

Iesirea cu Cinstitele Daruri este cunoscuta si sub denumirea de Vohodul Mare. Darurile sunt numite Cinstite si nu Sfinte, pentru ca painea si vinul de la Proscomidie nu au fost preschimbate in Trupul si Sangele Domnului. Doar la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, Darurile nu sunt paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului, pentru ca au fost sfintite la Liturghia din sambata sau duminica anterioara.

In timp ce se canta Heruvicul preotul face cadire in intreaga biserica. Dupa cadire, intrand in Sfantul Altar, preotul se inchina de trei ori inaintea Sfintei Mese rostind: “Dumnezeule, curateste-ma pe mine pacatosul si ma miluieste”. Cere acest lucru pentru a deveni vrednic de purtarea Darurilor. Apoi saruta Sfanta Masa, Sfantul Antimis, Sfanta Cruce, se apleaca in fata Usilor imparatesti catre credinciosi, binecuvantandu-i si cerandu-si iertare. Se indreapta spre Proscomidie pentru a lua Cinstilele Daruri. Daca in cadrul Sfintei Liturghii este prezent si diaconul, acesta cere preotului “Ridica Stapane”, iar preotul ia aerul si il pune pe umerii diaconului. In cazul in care nu avem diacon la slujba, preotul pune acest acoperamant pe umerii sai. Apoi ia discul si il da diaconului ca sa-l duca deasupra capului, rostind cuvintele: “Ridicati mainile voastre la cele sfinte si binecuvantati pe Domnul”. Daca nu este diacon, preotul este cel care poarta intr-o mana Potirul si in cealalta Sfantul Disc.

Iesirea cu Cinstitele Daruri se face pe usa dinspre miazanoapte a altarului, dupa ce credinciosii au incheiat cantarea “Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam”.

Iesirea cu Cinstitele Daruri - simbolism

Sfantul Gherman al Constantinopolului spune ca aducerea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar arata ca Imparatul Imparatilor intra din Betania in Ierusalim. Potrivit acestei talcuiri, preotul devine asinul care nu a suferit patimire.

Al doilea simbolism al acestui moment din cadrul Sfintei Liturghii, vorbeste despre drumul Calvarului de la Pretoriu la Golgota, reconstituirea inmormantarii Domnului, de la urcarea pe Cruce, pana la punerea in mormant. Astfel, preotii ii simbolizeaza pe Nicodim si Iosif din Arimateea, care au coborat de pe cruce Trupul Mantuitorului si L-au ingropat. Interesant este ca in vechime, Sfantul Aer nu era asezat pe umerii preotului sau ai diaconului, ci doi diaconi, unul de-a stanga si altul de-a dreapta, il tineau deasupra preotului care ducea catre Sfantul Altar Cinstitele Daruri. In sprijinul acestui simbolism avem si troparul rostit de preot cand aseaza Cinstitele Daruri deasupra Sfantului Antimis: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand Preacuratul Tau Trup, cu giulgiu curat infasurandu-L si cu miresme, in mormant nou, ingropandu-L, L-a pus”. In acest moment se inchid Usile Imparatesti, semn ca mormantul Domnului a fost pecetluit de catre soldati.

Darul pomenirii mortii

Se poate vorbi despre o indoita lucrare si contemplare a mortii, intocmai precum se intampla si in privinta pomului cunoasterii binelui si raului, in rai. Privita prin prisma intregii taine a lui Hristos, moartea se preface in chemare catre o inalta filosofie care insufla "pocainta spre viata", iar pomenirea ei este un dar al Sfantului Duh.

In vreme ce vesnicia trebuia sa fie o realitate de la sine inteleasa care sa poata fi contemplata in chip firesc, dupa caderea celor intai ziditi ea ni se aseaza inainte ca un prilej de poticnire. Omul se clatina intre ea si abisul nefiintei. Menirea omului, hotarnicita mai inainte de veac, este aceea de a-si insusi vesnicia ca pe un bun de neinstrainat. Orice alunecare de la aceasta chemare se face simtita drept nefolositoare, sau chiar irationala. Fara cunoasterea acestei meniri, toate sfarsesc intru desertaciune. Pomenirea mortii inalta cugetarea catre cele vesnice si catre neinvoirea cu nimic din ceea ce se afla in afara lui Dumnezeu. Este cu putinta ca harul lui Dumnezeu, Care il cauta pe cel pierdut in toate caile lui, sa-l "provoace" evanghelic pe om, ascutindu-i zbaterea prin pomenirea mortii, care, dupa experienta Staretului Sofronie, devine arzatoare "asemenea unei mase inca amorfe de metal incandescent".

In pomenirea mortii - ca simtire a lipsei vesniciei - se descopera o minunata chemare a omului catre menirea sa cea randuita mai inainte de veci, anume aceea de a deveni "partas dumnezeiestii firi". Ca roada a lucrarii harului lui Dumnezeu, aceasta pomenire este un fenomen duhovnicesc cu totul osebit de cunoasterea fireasca ori psihologica a faptului ca omul este muritor. Harismatica pomenire a mortii este "realitatea unei alte randuieli, nepamantesti, neintelese". Ea cerceteaza omul cu o putere stapanitoare si il pregateste sa primeasca revelatia Dumnezeului Celui viu. Inlauntrul inimii omului se naste o simtire noua care preschimba vederea mintii. Este o stare duhovniceasca ce il ajuta in cautarea adevarului si a vesniciei pe omul cel neputincios in a-L contempla pe Dumnezeu.

Starea aceasta a pomenirii mortii se insoteste cu un alt fel, de netalcuit, in care omul vede lumea inconjuratoare. Aceasta vedere ii descopera desertaciunea si chipul trecator al acestei lumi vremelnice care "zace sub puterea celui rau". Staretul scrie: "Aceasta lume, intreaga fiinta cosmica unde totul este insemnat cu pecetea stricaciunii inca din clipa nasterii, apare ca lipsita de sens si pravalita in intunericul mortii". Pentru aceasta, adancul inimii omului este stapanit de minunatul simtamant al "zadarniciei tuturor agoniselilor pe pamant".

Deopotriva cu aceasta vedere aparte a lumii inconjuratoare, pomenirea mortii aduce vederea launtrica a marii prapastii ce-l desparte pe om de Sfantul Dumnezeu. Omul spanzura cu duhul deasupra acestui abis fara fund, dar ii este cu neputinta sa-I strabata. Privelistea este deznadajduitoare. Aceasta vedere nu ingaduie nicio invoire cu ceea ce nu este vesnic, cu altceva in afara de Dumnezeu Insusi. Atunci cand omul isi da seama ca este osandit sa moara, e cuprins de frica si patimeste intr-un chip cu anevoie de indurat. El vietuieste in acelasi timp pe doua taramuri: cel duhovnicesc si cel psihologic. Se vede pe sine despartit in chip uimitor: cu duhul intrezareste abisul fara fund si se pastreaza pe sine in cuprinsul acestei taine de negrait, in vreme ce rational si sufleteste isi traieste obisnuita viata de zi cu zi.

Moartea este un fenomen nefiresc si potrivnic menirii omului. Pentru aceasta, Domnul ca unul fara de pacat si, prin urmare, liber fata de stapanirea mortii, Se ruga in Ghetsimani sa treaca "paharul", vadind nedreptatea si nefirescul acestui fenomen. Vedem, asadar, pentru ce cutremurul si durerea duhului omului in fata mortii sunt atat de mari. Moartea capata dimensiuni universale. Daca moare acela care era menit sa recapituleze in persoana sa intreaga lume zidita si, ca un adevarat imparat si preot, sa le readuca pe toate la Dumnezeu, atunci este firesc sa moara, impreuna cu el, toate. Aceeasi priveliste infricosata a obstestii stapaniri a mortii duce mintea omului in inima si de acolo marturiseste cu mare zbatere inspaimantatoarea vedere a tariei acestui fel de vietuire: "Tot ceea ce am cunoscut, tot ceea ce am iubit si ceea ce viaza si ma inspira, tot ce este pozitiv si chiar Insusi Dumnezeu moare in mine si pentru mine, daca eu dispar cu desavarsire".

Darul harismatic al pomenirii mortii este temelia sporirii duhovnicesti a crestinului si incepatura nasterii sale din nou, in Dumnezeu. In autobiografia sa duhovniceasca, Staretul Sofronie infatiseaza aceasta descoperire in cuvinte inca si mai vii: "In mine, cu mine moare tot ce a fost prins de cunostinta mea: oameni apropiati, suferinta si dragostea lor, tot progresul istoric, intregul pamant, si soarele, si stelele, si spatiul necuprins; si chiar Insusi Creatorul lumii, si Acela moare in mine. Intreaga fiinta, in general, se scufunda in intunericul uitarii".

Sub inraurirea pomenirii mortii, in care toate sunt socotite dintru inceput ca stand sub furia si valul mortii celei atotmistuitoare, omul isi da seama ca ipostasul sau este "centru cuprinzator al intregii zidiri". El descopera ca este legat existential de toata fiintarea zidita si trecatoare, care insa nu face altceva decat sa-i vadeasca "mareata" desertaciune.

In aceasta stare, vesnicia i se descopera omului sub chipul ei negativ si pune inlauntrul lui temelia unui mod ipostatic de viata. Omul traieste, in duh, propria moarte ca pe o prabusire a lumii intregi: in el insusi, prin el insusi, toate mor prin moartea lui, chiar si Dumnezeu. Experienta aceasta adevereste, fie si in chip nedesavarsit, revelatia potrivit careia omul, ca icoana a Dumnezeului absolut, este miez al intregii lumi. La inceput, el vede moartea sa ca pe una a tuturor oamenilor si traieste acest fapt ca pe o stingere a oricarei vieti. Mai tarziu, prin vederea Luminii nezidite in desavarsirea ei cea mai de pe urma, in Hristos, aceasta experienta negativa se preface intr-una pozitiva - cea a invierii sufletului, in rugaciunea pentru intregul Adam.

Odata cu sporirea in pomenirea mortii, omul ajunge sa dispretuiasca intreaga lume vazuta si toate evenimentele vietii, chiar si bogatia intelectuala - ca una ce nu poate da raspuns cautarilor sale. Toata fiintarea isi pierde sensul si valoarea, de vreme ce este pecetluita de moarte si este osandita la pieire, dovedindu-se astfel zadarnica. Vesnica uitare, ca stingere a luminii constiintei, cufunda sufletul in frica . Moartea aduce in viata nu numai desertaciunea, ci si irationalul, intr-o asa masura incat intreaga lume apare asemenea unei himere, gata oricand sa se mistuie in vesnicele abisuri ale nefiintei. Ceea ce nu ramane vesnic nu are valoare si inceteaza a atrage luarea aminte a omului.

Harul pomenirii mortii este insotit de simtamantul desertaciunii si al absurdului care pecetluieste intreaga lume zidita. In acest fel de contemplare a realitatii, moartea impresoara totul si il lipseste pe om de orice sprijin pamantesc. Revelatia pe care o aduce aceasta pomenire harismatica, fie ea si in chip negativ, este lucratoare si descopera adancimile fiintarii. Intr-o perspectiva eshatologica, "lumea materiala isi pierde consistenta, iar timpul dimensiunea". Aceasta experienta apocaliptica robeste duhul omului si il arunca intr-un tinut intunecat, unde nu exista timp. Nu numai patimirile sale ies in afara timpului, ci si intreaga sa fiinta se clatina iar viata incremeneste intr-un loc aflat intre forma de existenta trecatoare si cea vesnica.

In aceasta stare istovitoare si nestatornica, omul va afla odihna si sprijin numai in revelatia evanghelica a Cuvantului lui Dumnezeu, "Cel ce s-a pogorat din cen, intrucat numai in ea se vorbeste despre viata vesnica. Se va mantui, fireste, daca va vedea fata Sa. Insa Domnul Se ascunde, povatuindu-l astfel pe om cu intelepciune si iubire, pana cand acesta se adanceste in taina mortii si o infrunta "nu dupa trup, nici in formele ei pamantesti, ci in vesnicie". Din toate acestea va intelege ca prin darul pomenirii mortii vesnicia lui Dumnezeu batea la usa sufletului sau, in care el se inchisese fiindu-i frica de sine insusi.

Pomenirea mortii ii este daruita de catre Dumnezeu omului pentru a-l izbavi din moarte. Ea il calauzeste in taina acelui gol in care el se gaseste si din care lipseste lumina vietii. Vesnicia ce i se descopera din afara nu se afla inca in stapanirea sa. El intelege dimensiunile infricosatoare ale mortii si patimeste cumplit inlauntrul abisului intunecat al lipsei vesniciei, cautand iesire. In esenta, insa, toate acestea stricaciunea, moartea si desertaciunea - vadesc in chip ocolit cunoasterea si adancimile unei alte fiintari. Insusi Dumnezeu, prin aceasta sfanta pomenire, Se binevesteste pe Sine, iar intreaga zidire trimite catre El. Desi la inceput nu se vadeste nici un liman, totul atarna de determinarea de sine a duhului omului.

Omului care patimeste adanc, cuprins de coplesirea tot mai crescanda a pomenirii mortii, ii stau inainte doua ganduri ca si solutii. Intaiul gand este acela ca moartea cea de neocolit este un fenomen firesc, marunt si neinsemnat: "Unul mai putin!". Daca se lasa imbiat de acest gand, atunci flacara chemarii lui Dumnezeu se stinge si toate se sfarsesc in mormant. Cel de-al doilea gand, insa, il alunga pe primul printr-o adanca intuitie, anume prin dorul si cautarea pe care omul le are pentru viata, si prin insasi firea pomenirii mortii care il atrage catre viata cea adevarata. El ar lepada pana si veacuri intregi de viata plina de bunastare si placeri, caci duhul cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu cauta viata vesnica; Aici, daca omul biruieste ispita de a-L invinovati pe Dumnezeu pentru patimirile mucenicesti ale duhului sau (lucru care l-ar cufunda cu desavarsire in adancul intunericului) si se adaposteste in rugaciune, atunci va afla liman si se va naste din nou. Biruitorul mortii este Hristos, iar izbavirea din moarte vine odata cu primirea Lui, adica atunci cand omul crede ca adevarata Fiintare, Cel ce este, nu e altul decat Hristos. Cand Il primim pe Hristos ca pe Adevarul Fiintarii celei de necuprins cu mintea, atunci Duhul lui Dumnezeu ne inalta in taramul Luminii dumnezeiesti.

Se poate vedea, asadar, ca lucrarea pomenirii mortii se intinde pe toata calea omului catre Dumnezeu, intr-un chip deosebit, harismatic. Aducand cu sine infricosatoarea priveliste a desertaciunii si a absurdului intregii lumi zidite, in starea de despartire a omului de Dumnezeu, ea calauzeste mintea catre golirea de orice lucru si aplecarea trezvitoare spre cele dinlauntru. Aceasta este temelia cea mai de pret a "imbracarii" cu cele ceresti si a "cresterii" celei dupa Dumnezeu.

Frica ce insoteste pomenirea mortii da o pregustare a iadului, a acelui tinut intunecat in care timpul nu exista. In aceasta stare, omul se zdrobeste pe sine si se smereste, descopera temeiul maretiei sale si isi asuma in chip constient vrednicia pe care o are inaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, incepe a dobandi frica lui Dumnezeu si cunoasterea de sine.

Experienta "abisului intunecat" sileste, intr-un fel, duhul omului sa se intoarca nu spre pamant, ci spre Dumnezeu. Deznadejdea izvorata din aceasta pomenire cu neputinta de pus in cuvinte se face pricina intoarcerii catre Dumnezeu. Lucrarea si patimirile ei pot calauzi spre o pocainta deplina.

Harul pomenirii mortii insufla o rugaciune care biruieste chiar si patimile cele mai staruitoare.

Nu ingaduie duhului omul sa se plece pana la pamant nici sa pretuiasca ceea ce este trecator si supus stricaciunii. Dispretuieste slava oamenilor, bogatia fie ea si cea intelectuala, viata plina de desfatari. In putine cuvinte aceasta minunata aducere aminte scoate duhul nostru de sub inraurriea celor pamantesti si da experienta nepatimirii fie ea si in chip in parte negativ. Iar nu ca plinatate a atotstapanirii iubirii dumnezeiesti.

Slobozindu-l de orice stapanire straina aceasta pomenire il strange pe om la pieptul Celui vesnic. Incet incet ea preface intreaga existenta si stramuta fiintarea omului pe taramul vesniciei. Vederea aproapelui care patimeste asemenea lui sub aceeasi osanda a mortii il umple de milostivire si ii indreapta duhul spre rugaciunea pentru toti oamenii - ca pentru sine insusi. Aceasta milostivire este inceputul iubirii dumnezeiesti si prin urmare a biruirii mortii prin Dumnezeu Care este Iubire. Pomentrea mortii il invata pe om sa traiasca eshatologic fara griji desarte si sa se imbogateasca cu toate darurile lui Dumnezeu.

In sfarsit, cel mai insemnat lucru este faptul ca prin mijlocirea acestei sfinte pomeniri se pune inceput modului ipostatic al vietii si al existentei.

Infricosata priveliste a mortii ce cuprinde totul si osandeste la stingerea vesnica a oricarei palpairi de viata. Il uneste existential pe om cu toti fratii sai cei intocmai.patimitori ale caror suferinte si a caror iubire alcatuiesc continutul constiintei sale. Telul zamislirii omului si menirea sa in Hristos este aceea de a cuprinde atat intreaga fiintare zidita, cat si Fiintarea nezidita, devenind astfel indoit prin har, asa precum pentru noi S-a facut indoit prin Fire Cuvantul intrupat al Tatalui. Sfanta aducere-aminte de moarte lucreaza, deci, inceputul acestei stari dumnezeiesti.

Pomenirea mortii ii da omului sa traiasca propria moarte ca pe sfarsitul intregii lumi. Aceasta vietuire adevereste revelatia potrivit careia omul este chipul lui Dumnezeu, avand putinta de a-L cuprinde atat pe Dumnezeu, cat si intreaga lume zidita. Prin aceasta pomenire, el invata sa dobandeasca o privire atotcuprinzatoare asupra lumii, simtindu-se ontologic unit cu intreg neamul omenesc, si traieste atribuind tuturor starile sale personale. In contemplarea de catre el a "Absolutului" incepe sa rasara principiul ipostatic, fie chiar si in forma lui negativa. Experienta pozitiva a principiului ipostatic vine prin contemplarea Luminii nezidite si prin "largimea" lucrata in inima de caldura smeritei si neprihanitei iubiri a lui Hristos. Atunci cand rasare Lumina si lucreaza invierea sufletului, omul le vede inviate inca si pe toate acelea care mai inainte murisera impreuna cu el.

Daruind vei dobandi

Ideea de dar, de a face daruri cuiva nu este străină poporului nostru. Noi suntem socotiţi, aşa cum zicea profesorul Simeon Mehedinţi, un popor care este creştin prin definiţie, prin naştere şi avem în sânge ospitalitatea şi calitatea de a face daruri. A face daruri înseamnă a lua din ceea ce este al tău şi a da celuilalt, a face celuilalt o bucurie. Cred că este una dintre calităţile care a caracterizat viaţa românilor dintotdeauna şi se vorbeşte foarte des şi pronunţat despre ospitalitatea românească. Acum trebuie să facem deosebire între concepţia şi comportarea românilor de odinioară şi ceea ce există în vremea noastră.

Dărnicia, o calitate tot mai rară

Din păcate, regimurile sociale care s-au perindat pe la noi şi stările de lucru care au influenţat aşezarea noastră sufletească au fost defavorabile structurii noastre interioare. Se întâmplă ca astăzi această calitate a românului, dărnicia, să fie rară. Trebuie să recunoaştem cu părere de rău că facem daruri mai rar, deşi în tradiţia românească se spune că „Dar din dar se face raiul“. Este un adevăr în această zicală, pentru că noi credem că dobândim împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică prin credinţa noastră în săvârşirea faptelor bune care înseamnă practic să dăruim, adică exercitarea virtuţii milosteniei. Şi viaţa în colectiv trăită de ţăranii noştri şi viaţa de uzină pe care au dus-o muncitorii în aproape 50 de ani de comunism i-a înstrăinat de ceea ce presupune darul sau ideea de afinitate cu cel din jurul tău. Aşa s-a ajuns la situaţia în care nu numai noi, românii, care eram foarte darnici de obicei, ci întreaga lume, se pare, devine tot mai zgârcită. Mai ales sunt zgârciţi cei care sunt bogaţi. Şi cum există o dorinţă foarte pronunţată de îmbogăţire la noi şi peste tot, imboldul, gândul de a face un dar sunt din ce în ce mai rare. Doar cei care au legătură cu biserica se mai gândesc să mai facă daruri, având în vedere învăţătura Bisericii care spune că nu ne putem mântui decât prin săvârşirea faptelor bune, adică a darurilor făcute celor în nevoi şi în necazuri. Calitatea de a dărui nu pot spune că ne mai caracterizează pe noi, românii, în ultima vreme. Suntem înconjuraţi de persoane care nu numai că nu ne fac daruri, dar ar fi în stare să ne ia şi ceea ce mai avem noi. Este o situaţie neplăcută, aproape jalnică. Omul a devenit tot mai egoist, se referă numai la interesele sale personale, oricât de bogat şi de avut ar fi, mai rar îşi deschide punga sau mâna pentru a da şi celui care nu are.

Darul este redus astăzi la un fel de obligaţie

Este adevărat că atunci când faci daruri trebuie să ştii cui îi dai, cum spune Scriptura şi literatura creştină din primele secole ale Bisericii: „ca să cunoşti cui faci milostenie, trebuie să transpire milostenia în mâna ta“. Deci nu o dai oricui, pentru că întâlnim pe la toate colţurile de stradă oameni care nu au nevoie de darurile noastre, ci sunt impostori sau înşelători. Ei sunt mai degrabă cerşetori decât oameni care aşteaptă să primească un dar al nostru făcut cu multă plăcere şi conştiinţa unui bine făcut. Aproape că s-a pierdut noţiunea de dar. Darul este redus astăzi la un fel de obligaţie faţă de cel care ţi-a făcut un bine, e un fel de răsplată faţă de binele săvârşit ţie, iar acestea abia dacă le facem şi în astfel de situaţii. Darul este mai mult pentru a căpăta o influenţă sau un serviciu, un bine, dar nicidecum nu mai este acea dorinţă firească a omului de a dărui din ceea ce avem, în mod gratuit. Ne asemănăm bogatului din Evanghelie care nu se mai gândeşte la semenul său, ci doar la sine. Ne gândim să stricăm jitniţele noastre şi să strângem toate averile noastre, spunând sufletului nostru: „Ai multe bogăţii strânse pentru mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte“, decât să ne gândim că în jurul nostru este atâta lume care suferă, care are nevoie de darul nostru.

Pe de altă parte, darul este o modalitate de a întreţine nişte prietenii sau frumuseţea relaţiilor dintre noi, pentru că darul este o formă de iubire faţă de cei care ne sunt dragi. Lor le oferim ceea ce avem noi mai scump sau mai frumos. Este semnul prieteniei, al dărniciei faţă de cei iubiţi ai noştri. Ar trebui să ne întoarcem la tradiţia veche românească de care ne aduce aminte şi colinda noastră: „nu uita când eşti voios, române să fii bun.“

Într-o lume în care neajunsurile şi suferinţa este atât de intensă să ne gândim că nu există bucurie mai mare pentru un om decât atunci când primeşte un dar. Indiferent de darul oferit. Când vezi că cineva s-a gândit la tine, te simţi fericit. Aceasta dezvoltă comuniunea între noi. Prin educaţia pe care o facem în şcoală şi la biserică ne putem şi trebuie să ne întoarcem acolo de unde ne-am depărtat. Noi oferim daruri şi la Sfânta Liturghie. Nu le spunem altfel decât daruri. Oferim darurile aduse la Sfânta Jertfă pentru ca ele să ne fie date înapoi ca Împărtăşanie tot sub formă de dar. Darul nostru se transformă în dar pe care Biserica ni-l întoarce sfinţit. De la această pildă credincioşii ar trebuie să înveţe că darurile noastre nu sunt zadarnice, că ele se înscriu în cartea vieţii pentru zestrea cu care vom intra în viaţa veşnică.

„Darul este uşa de intrare în Biserică“

Valoarea darului se păstrează chiar atunci când, de pildă, se virtualizează, când, altfel spus, omul nu îşi actualizează darurile sau ocazia manifestării acestei înclinaţii, care este o înclinaţie teandrică, este divino-umană, a omului către semenii lui, către celălalt. Darul, din punctul acesta de vedere, este expresia deplinătăţii omului ca fiinţă spirituală, a deplinătăţii lui sufleteşti. Darul se face, cum s-ar spune, fără rest, nu aştepţi nimic în schimb. El se face ca expresie şi, întrucâtva, ca o confirmare a puterii omului de a se bucura pe deplin. Bucuria nu are preţ şi, ca şi credinţa şi smerenia, nu plăteşti pentru ele. Le ai şi ele sunt fără de preţ, nu pot fi cumpărate. Tot la fel este şi darul şi ocazia darului, ocazia de a dărui cuiva din ceea ce ai tu, nu din prisosul tău, ci ceva din ceea ce te reprezintă şi reprezinţi şi tu constituind măsura ta ca fiinţă. Acestea toate sunt fără de preţ şi în sensul acesta darul are o anumită gratuitate. Nimeni nu aşteaptă nimic în schimbul darului. În acelaşi timp, în cadrul acestui tip de manifestare omenească spuneam că omul este pe deplin liber, deci ea este o măsură a libertăţii.

Darul, expresia deplinei libertăţi

Dacă omul nu dăruieşte şi nu primeşte daruri pierde una dintre dimensiunile libertăţii sau unul din chipurile libertăţii, dintre ipostazele libertăţii omeneşti. Ea este darul darurilor, fiindcă omul este creat liber de către Dumnezeu, un liber arbitru, şi deci din punctul acesta de vedere darul este o prelungire a acestei dimensiuni teandrice, care este fixată în om odată cu Creaţia, odată cu momentul în care Dumnezeu i-a dat omului, L-a creat după chipul şi asemănarea Sa, I-a dat suflet.

Ori de câte ori societăţile desfigurează darul, există o primejdie, dar niciodată, nici o societate, de pildă, nu poate suspenda darul. Darul este o realitate care ţine de cele divine, de cele pe care Dumnezeu le-a făcut cu putinţă şi nu pot fi suspendate de către om. Răutăţile omului pot virtualiza darul, dar nu îl pot suspenda, darul nu se suspendă niciodată.

Una dintre formele prin care darul este alungat din relaţiile fireşti, obişnuite poate să fie din acelea care ţine de dimensiunea consumeristă. Atunci când, de pildă, pierzi bucuria darului şi transformi darul în prilej de înfăţişare. Este una dintre formele pe care o capătă maladia chipului când, altminteri spus, apar închipuiţii, care folosesc darul pentru a se arăta pe ei pentru a-şi arăta statutul, poziţia, puterea, bogăţia. Acolo nu este bucurie. Acolo este absenţa bucuriei şi este absenţa libertăţii pentru că nu dăruieşti nimic. Darul este diminuat, este virtualizat la maximum, dar nici acolo nu este suspendat, pentru că celălalt se bucură. Părintele Stăniloae făcea o precizare în legătură cu relaţia aceasta cu darul, relaţia dintre două persoane. Spunea aşa: „Să ai grijă ca, întotdeauna, în cele pe care le ai faţă de semenul tău, în reprezentările tale despre el, în sentimentele tale despre el, să ai grijă ca ele să devină casa sufletească a semenului tău, adică lui să-i facă bucurie, să-i facă plăcere să trăiască, să locuiască în ele şi, atunci, darul acesta se preschimbă în ofrandă către Dumnezeu. Întotdeauna, în dar este prezent Dumnezeu. Darul, când este expresia deplinei libertăţi şi a bucuriei în relaţia cu semenul tău, este o relaţie în trei, de fapt. Eşti tu cu semenul tău şi este şi Dumnezeu, aşa cum spune Mântuitorul: când doi sunt adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu împreună cu ei“.

Prin consumerism, darul se transformă în idolatrie

Dacă dăruieşti cu bucurie şi cu libertate, săvârşeşti cele ale lui Dumnezeu şi înseamnă că Dumnezeu e cu tine. Darul, din punctul acesta de vedere, sfinţeşte viaţa cu condiţia să nu fie falsificat, mutilat prin consumerism, căci atunci se transformă în idolatrie. Atunci omul se pune în locul darului şi, de fapt, în locul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să uităm niciodată că darul are o anumită valoare şi sfinţeşte lumea, şi sfinţeşte omul dacă comunică celuilalt bogăţia ta sufletească, bucuria de a te întâlni cu el, de a-l întâlni, de a-i face acest dar. Altminteri, nu are valoare şi nu sfinţeşte lumea. Lumea modernă este încercată, într-adevăr, de această primejdie a virtualizării darului, adică a alunecării în idolatrie a obiectului, idolatria consumului. Atunci sigur că dispare libertatea, dispare şi bucuria, adică atunci, acolo nu-l avem pe Dumnezeu. Sunt oamenii în fiziologia singurătăţii lor, sunt trupuri şi nimic mai mult, sufletul este absent. Deci, darul dacă are dimensiune sufletească şi el aşa a fost creat de Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a făcut daruri, cum spune pericopa evanghelică în Pilda talanţilor. I-a dăruit fiecăruia ceva, toţi suntem dăruiţi, toţi suntem fiinţe dăruite şi atunci noi trebuie să avem grijă ca cele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte şi ne-a dăruit inclusiv puterea de a ne bucura de celălalt, de semenul nostru. Ne-a dăruit libertate, este un dar dumnezeiesc. Ne-a dăruit sufletul, darul suprem. Ne-a dăruit timpul, timpul vieţii, noi suntem făpturi ale intervalului, trăim de aici până dincolo şi atunci trebuie să facem acest interval cale, mijlocire către mântuire.

Darul este de la Dumnezeu şi noi trebuie să facem în aşa fel încât în darul către semenul nostru să sălăşluiască Dumnezeu. Darul este o uşă de intrare în biserică. Se săvârşeşte, cum s-ar spune, în pridvorul bisericii. Deja cu darul suntem în pridvorul Bisericii, cu ochii aţintiţi spre darul darurilor, adică spre darul pe care ni-l face Mântuitorul atunci când se transfigurează pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, darul suprem. Acesta este prototipul divin al darului. Prin acesta căutăm înţelesul tuturor darurilor de pe pământ.

Oferirea de daruri ca si gest manierat

A oferi un dar nu este un gest obligatoriu, ci decizia celui care îl face. Darul nu poate fi nici cerut, nici comandat, nici sugerat, deşi există câteva excepţii de care vom face pomenire mai jos. A şti să oferi mici daruri cu discreţie şi tact este un semn de nobleţe sufletească. Există oameni generoşi care o fac oricând cu plăcere, dar există şi oameni meschini şi zgârciţi. Modul în care dăm şi primim daruri se învaţă. Nu întâmplător în Japonia, ţara politeţii, se fac cursuri speciale pe această temă. Nu este greu de observat că o persoană care intră într-o casă cu o floare în mână este privită cu mai multă simpatie decât musafirul care se scuză de fiecare dată că la florărie era închis. Micile daruri întreţin prieteniile şi produc oricui o mare plăcere, cu condiţia să fie date din suflet şi dezinteresat. A oferi un cadou profesorului la care copilul tău este ameninţat de corijenţă sau medicului pentru un certificat de concediu nedreptăţit nu este un semn de politeţe, dimpotrivă. Între prieteni, în familie, între îndrăgostiţi se pot face daruri oricând.

Nu vom face daruri costisitoare la tot pasul, chiar dacă avem o situaţie materială de invidiat. Nu este o dovadă de bun simţ. Un dar trebuie gândit, cumpărat, ambalat, oferit. Trebuie să fie frumos, util şi să provoace o adevărată bucurie celui care îl primeşte. Tocmai aceste eforturi dau valoare unui dar, şi nu preţul lui.

După ce am aflat sau am ghicit dorinţele celor cărora vrem să le dăruim un obiect oarecare, îl cumpărăm din vreme şi-l punem bine. Vom evita aglomeraţia din magazine în preajma sărbătorilor şi ne vom cruţa mulţi nervi, deoarece, ca un făcut, tocmai lucrul cel mai banal pe care voiam să-l cumpărăm nu se mai găseşte! Nu se cumpără din vreme dulciurile, alimentele alterabile şi florile.

Un dar valorează cât două dacă este oferit la timp

Nu vom face daruri obiecte din casă care nouă nu ne plac. Dacă au o oarecare valoare, le putem dărui celor apropiaţi, în cazul în care aceştia şi le doresc, însă fără comentarii de genul: „Mă mir că-ţi place, mie mi se pare oribil!“ sau „Ia-l tu, că eu tot îl arunc!“.

Nu dăruim, dacă nu ne pricepem, timbre unui filatelist, accesorii de pescuit unui pescar sau culori unui pictor. Ei cunosc mai bine magazine specializate unde pot găsi lucruri pe măsura pretenţiilor lor. Nu vom oferi lucruri voluminoase ce ocupă mult loc şi în nici un caz animale sau păsări, dacă nu am întrebat în prealabil. Nu vom oferi cărţi pe care nu le-am citit sau despre care nu am primit asigurări de la o persoană competentă că merită să fie citite. Oamenilor cu care nu suntem în relaţii apropiate nu le vom oferi obiecte de îmbrăcăminte sau de toaletă. În general, ar trebui să oferim obiecte care ne plac şi pe care nu ne îndurăm să le cumpărăm pentru noi. Cu puţină perspicacitate vom alege ceva de bun gust şi nu foarte scump. Un dar valorează cât două dacă este oferit la timp, adică exact în ziua când are loc evenimentul.

Cum diferă semnificaţia darului în lume, în funcţie de religie şi de cultură?

Prof. dr. Remus Rus, Secţia Sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti:

În plan fenomenologic, atunci când noi vorbim despre dar, el este multiplu în manifestările lui. În esenţă, este un aspect care ţine în primul rând de relaţie, de relaţia omului cu divinitatea şi cu omul. De aici trebuie pornită orice evaluare a darului. Pentru că darul este un mijloc de a menţine relaţia între subiecţi, între Dumnezeu şi om, între om şi Dumnezeu, între om şi om. Darul ţine exclusiv de raţionalitatea existenţei. Aici trebuie cantonat darul.

Dumnezeu face daruri cu totul dezinteresat

Atunci când îl punem în legătură cu divinitatea, în toate religiile lumii, darul esenţial este darul vieţii. Fiindcă divinitatea este cea care dă darul cel mai preţios pentru om, viaţa. În toate religiile lumii, omul este o creatură a divinităţii. Fie că vorbim de religiile politeiste, fie că vorbim de religiile monoteiste, omul primeşte un dar fundamental, darul vieţii. În schimbul lui, omul îşi aduce obolul său, sau darul lui, sau jertfa sa, lui Dumnezeu. Modul în care omul îşi aduce darul lui Dumnezeu diferă de la o cultură la alta şi depinde de interesele personale pe care omul le are în relaţia sa cu Dumnezeu. În timp ce Dumnezeu face daruri cu totul dezinteresat, omul, întotdeauna când face daruri divinităţii are un mic interes în spatele gestului său. Interesul poate să fie egoist sau unul de absolută dăruire, de mulţumire. Atunci când omul îşi dăruieşte darul pe care îl primeşte de la Dumnezeu, Lui Însuşi, atunci când îşi închină viaţa Lui şi o dă dar Lui, acela este darul suprem pe care omul îl poate face divinităţii. Pentru că Îi dai lui Dumnezeu măsura pe care El ţi-a dat-o ţie. Măsura vieţii. Acesta este darul cel mai preţios pe care noi îl avem de oferit. Foarte puţini sunt cei care au capacitatea şi puterea să-şi dăruiască viaţa lor în schimbul darului pe care Dumnezeu l-a dat.

Nu trebuie uitat încă un lucru important. Fiecare divinitate, atunci când îl creează pe om, îl creează în extensiunea iubirii faţă de cineva. Divinitatea nu este obligată să creeze. Ea creează fie din plăcere, fie din dragoste sau din curiozitate, fie că are nevoie, cum e cazul anumitor mitologii, de sprijinul uman de care însăşi viaţa divinului depinde.

Darul este iubirea extinsă către ceilalţi

Există şi cealaltă dimensiune a darului între oameni care se face tot la fel, din iubire, dezinteresat, dar şi interesat. Îi faci cuiva un dar pentru că îl vrei de partea ta, este darul interesat, de tip egoist. Atunci când faci un dar din iubire, faci un dar din plinătatea inimii tale către celălalt, pentru ca să fie părtaş bucuriei pe care tu o ai atunci când tu faci daruri. Acesta este darul ideal pe care noi îl putem face.

În realitate, tot ceea ce facem noi ca dar nu facem de la noi. Orice ar fi. Darul suprem pe care Dumnezeu ni l-a dat, darul vieţii, totul depinde de viaţă şi de lucrarea noastră. E ca o completare a vieţii. Totul curge din viaţă şi îşi are sorgintea în viaţă. Totul se leagă de ea. Orice lucru ai dărui cuiva o faci cu scopul perpetuării unor relaţii de comuniune, de bună întelegere, de convieţuire. Nu faci un dar ca să întrerupi relaţiile tale cu divinitatea sau cu omul. Darul tău trebuie să completeze, să aducă un surplus la îmbogăţirea relaţiilor tale cu toate.

Într-o adevărată relaţie de dar, darul este cel care conturează în modul cel mai clar entităţile. Atunci când faci un dar, cel căruia îi faci darul este egalul tău sau superiorul tău. Fie că este o persoană superioară, sau egalul, ori inferiorul tău, atunci când faci darul, el trebuie să fie egal în intensitatea sentimentului pe care îl ai faţă de persoana căreia îi faci darul. Într-o astfel de relaţie cu persoana cu care schimbi darul, dacă ai un sentiment mai puţin sau mai mult accentuat, în anumite cazuri, darul tău nu mai este un dar, ci este un interes.

De fapt, oamenii nu fac daruri, ei nu au de unde să facă daruri. Ei fac daruri din darul suprem pe care Dumnezeu l-a dat lor, darul vieţii. Totul decurge de la Dumnezeu. Pentru că dacă Dumnezeu nu ar fi dat omului viaţa, omul nu ar fi putut să trăiască şi să creeze daruri pe care el să le aducă.

Iar proverbul românesc „Dar din dar se face raiul“ nu este decât o extensiune a lucrării lui Dumnezeu în lume. De ce face darul raiul? Pentru că darul este expresia absolută a iubirii. Nu există dar fără iubire. Darul autentic ţine numai de iubire. Acesta este un principiu fundamental în toate religiile lumii. Darul este o extensiune a iubirii, a aprecierii cu totul alta decât cea pe care o avem noi în mod obişnuit. Darul este iubirea extinsă către ceilalţi.

Darurile de Craciun

De Craciun, ca toata lumea, daruiesti si primesti numeroase cadouri. Te straduiesti sa alegi darul perfect pentru fiecare sau cumperi ceva, ce-o fi, doar ca sa te achiti de "obligatie"?

Cadourile au reprezentat mereu un mod traditional de a exprima dragoste, apreciere, multumiri si urari de bine si, de asemenea, de a sarbatori ocaziile fericite din viata. A face un cadou inseamna a darui o parte din tine.

Impactul economic al Craciunului nu consta numai in sumele mari cheltuite in aceasta perioada, ci si in faptul ca o mare parte din acesti bani pare a fi irosita. Este general acceptat ca nu toate cadourile pe care le primim sunt cele mai potrivite sau entuziasmante.

Bugetul este cel care face "legea" in acest sezon. Din cauza crizei financiare si au unui curs valutar achizitionarea cadourilor este concentrata pe familie.

Dar, sa fim realisti. Ce castigi de fapt, zgarcindu-te cand vine vorba de un dar ? Chiar daca printre romani auzim destul de des expresia "Calul de dar nu se cauta la dinti ", un cadou trebuie facut astfel incat sa produca bucurie "adresantului". Un cadou trebuie gandit, cumparat, ambalat, oferit. Daca ai ambalaje pentru unui dar este foarte important. Astfel ca intotdeauna vom folosi panglici si hirtii frumos colorate , pe care le vom cumpara cind ni se iveste ocazia , fara sa ni se para o cumparatura inutila.

Se mai vehiculeaza prin popor ca "orice ai da va fi apreciat", astfel incat "gestul este cel care conteaza".Dar totusi, cadourile trebuiesc alese in conformitate cu personalitatea celui in cauza. Tocmai din acest motiv alegerea cadoului perfect se poate transforma intr-un adevarat chin, ajungand sa ne intrebam adesea daca am nimerit sau nu cadoul potrivit

Ce ponturi am putea folosi pentru a reduce din cheltuieli?

Fa-ti din timp o lista in care sa scrii numele celor carora le vei face anul acesta un cadou. Nu uita de lista celor carora le vei trimite o felicitare virtuala sau vederi. Astfel nu iti vei mai aduce aminte in ultima clipa de cadoul pentru bona, coafeza sau instructorul de fitness sau o prietena din copilarie. Nu uita de micile atentii pentru colegii de serviciu. Completeaza apoi ideile de cadouri, din care vei selecta atunci cand te hotarasti sa te duci la shopping.

La capitolul "ce cadouri oferim?", un studiu arata ca preferam sa facem daruri extrem de practice: articole vestimentare, electrocasnice, accesorii, carti. Recurgem la articole practice din lipsa banilor, nu din lipsa de imaginatie. Vrem ca persoanele dragi sa se foloseasca intr-adevar de ceea ce primesc. Totusi o sticla de vin personalizata cu cate un accesoriu, un desfacator de vin sau un set de dopuri ar putea fi un cadou potrivit, mai ales pentru barbati.

O alta solutie ar fi reducerea numarului de cadouri, ceea nu e prea indicat sau reducerea sumelor cheltuite petru fiecare cadou in parte, ceea ce din nou nu e indicat, calitatea fiind prima care poate avea de suferit.

Totusi atunci cand avem o familie mare, riscam sa ramanem cu portofelul gol. In acest caz cel mai bine ar fi sa discutati din timp cu ei despre cat de mult intentionati sa cheltuiti.

Cadourile potrivite

Potrivit unui studiu, 30% din respondenti isi planuiesc un anumit buget, pe care de cele mai multe ori il depasesc. Dar asta nu inseamna ca aceia care spera sa cheltuie mai putin in acest an trebuie sa revina la clasica prajitura cu fructe sau alte dulciuri facute in casa. Intr-adevar, cui nu-i plac prajiturile, si mai ales in perioada sarbatorilor, dar nu este cel mai potrivit cadou.

Cel mai bine ar fi sa cauti lucrurile care intr-adevar produc bucurie in sufletul destinatarului. Nu trebuie sa fie neaparat foarte scump, ci trebuie sa fie de calitate superioara si sa aiba un anumit scop. Un cos cu fructe nu este nici pe departe cel mai potrivit dar pentru a-ti exprima aprecierea fata de o persoana. In schimb o umbrele chic sau o geanta de produse cosmetice este intotdeauna binevenita.
Insa, in ultima vreme majoritatea oamenilor prefera sa primeasca bani in loc de cadou.

Este important sa oferi daruri tuturor celor care sunt alaturi de tine zi de zi si iti face viata mai usoara, dar nu este neaparat obligatoriu sa oferi daruri celor cu care intri in contact, la locul de munca de exemplu. Majoritatea oamenilor sunt de parere ca nu trebuie sa ne simtim obligati sa cumparam ceva pentru un coleg. Daca nu am facut-o pana acum, anul acesta nu e chiar un moment prielnic, tinand cont de criza in care ne aflam si care isi "scoate coltii" cu fiecare zi.

Darul înţeles numai în relaţie cu Dumnezeu

Darul ne angajează într-o relaţie dinamică şi deschisă cu ceilalţi, fie în calitate de primitori, fie în calitate de dăruitori. Dincolo de valoarea intrinsecă a darului care constituie conţinutul schimbului de valori, se află dimensiunea spirituală a relaţiilor interumane. Orice act de dăruire poartă pecetea persoanei, reprezintă o mărturie de iubire sau o chemare la comuniune. Între cel care dăruieşte şi cel care primeşte se stabileşte sau se consolidează o legătură de familiaritate, de apropiere, luminată de bunătate şi blândeţe.

Sunt daruri vizibile care se fac între oameni, unele simbolice, altele consistente chiar ca bunuri pământeşti, dar sunt şi daruri invizibile, dar reale şi puternice, precum rugăciunea pentru ceilalţi. Mai ales într-o societate în care aproape totul are etichetă de preţ, se vinde şi se cumpără, prezenţa darului este o mărturie de spiritualitate, este lucrarea lui Dumnezeu-Dăruitorul în viaţa oamenilor şi a societăţii. În esenţa sa cea mai profundă, darul nu poate fi înţeles decât în relaţie cu Dumnezeu. La fântâna lui Iacov, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte femeii samarinence despre darul cel mai înalt: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie“ (Ioan 4, 10) şi îi deschide calea către un alt fel de a fi.

Omul care trăieşte mereu conştiinţa că existenţa sa şi tot ce are aici pe pământ reprezintă daruri divine devine el însuşi o fiinţă dăruitoare. Pentru că cel mai mare Dar făcut nouă de Dumnezeu este Hristos Domnul, născut în peştera din Bethleem pentru a noastră mântuire. Darurile dumnezeieşti sunt dăruite şi primite în numele Mântuitorului. De aceea, în miezul Sfintei Liturghii, auzim cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate“.

Sfânta Euharistie este pentru noi, creştinii, izvor de comuniune şi de viaţă. Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos devin prin Sfânta Împărtăşanie viaţa vieţii noastre şi ne insuflă în întreaga fiinţă harul Preasfintei Treimi. Sf. Vasile cel Mare spune că nimic nu este mai propriu firii noastre decât a fi în comuniune unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi şi ajuta unii pe alţii. Comuniunea de credinţă, de rugăciune şi fapte bune reprezintă mărturia Darului lui Dumnezeu în lume şi a conştiinţei că Hristos este în mijlocul nostru.

Biserica învaţă pe oameni să dăruiască pentru a se îmbogăţi sau, după cuvintele monahului Nicolae de la Rohia: „dăruind vei dobândi“. Dăruind din ce avem, dar mai ales din ce nu avem, contribuim la întărirea comuniunii dintre oameni şi lucrăm pentru a noastră mântuire.

Semnificatia darului

Darul este de la Dumnezeu şi noi trebuie să facem în aşa fel încât în darul către semenul nostru să sălăşluiască Dumnezeu. De fapt, oamenii nu fac daruri, ei nu au de unde să facă daruri. Ei fac daruri din darul suprem pe care Dumnezeu l-a dat lor, darul vieţii. Totul decurge de la Dumnezeu. A şti să oferi mici daruri cu discreţie şi tact este un semn de nobleţe sufletească. Omul, care trăieşte mereu conştiinţa că existenţa sa şi tot ceea ce are aici, pe pământ, reprezintă daruri divine, devine el însuşi o fiinţă dăruitoare. Făcându-şi daruri unii altora, oamenii trebuie să gândească asupra faptului că în dar ei pun ceva din propria lor personalitate. Şi este de dorit să punem în ele dragoste, duhul cel bun din noi, nu interese ascunse, altfel, darul nu va mai fi dar, ci altceva. Darul este o modalitate de a întreţine nişte prietenii sau frumuseţea relaţiilor dintre noi, pentru că darul este o formă de iubire faţă de cei care ne sunt dragi. Lor le oferim ceea ce avem noi mai scump sau mai frumos.