Începuturile muzicii se află la Dumnezeu

Începuturile muzicii se află la Dumnezeu. În rai îngerii cântau imne de slavă lui Dumnezeu ,,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia VI, 3) şi cântă în coruri la crearea lumii văzute (Iov XXXVIII, 4-7). Cum suna această muzică celestă şi cu ce tonuri rămâne desigur o taină pe care nici nu are sens a o iscodi. Sf. Grigorie de Nazians spunea în această privinţă: ,,Exista atunci o stare unitară, ca a unui cor, a naturii raţionale, angelice şi umane, care privea spre Corifeul unic al corului şi care conducea corul spre armonia dată de Acela." De aceea ne vom ocupa de acea muzică îndeobşte cunoscută: muzica oamenilor. Cum şi când a apărut aceasta rămâne în continuare învăluit în mister, căci ce documente ne-ar putea ajuta în acest sens? Trebuieşte a ne adresa şi aici ca şi în alte domenii Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Sfânta Tradiţie, din care o valoare şi un loc deosebit o are Sfânta Scriptură. Vom pleca de la afirmaţia că muzica a apărut ca fiind de la început melodie, şi anume ,,o vorbire cântată" folosită de primii oameni, Adam şi Eva, şi urmaşii lor. Desigur nu putem aduce dovezi ştiinţifice şi arheologice de necontestat (ne aflăm totuşi pe tărâmul credinţei), ci doar deducţii pe bază scripturistică. Compozitorul R. Wagner adera şi el la această părere: ,,...ipoteza că primul limbaj al oamenilor trebuie să fi avut o mare asemănare cu cântecul n-ar trebui probabil să pară caraghioasă." Iar dacă lui Wagner i s-ar putea imputa autoritatea în materie teologică, dată fiind orientarea sa dubioasă în acest domeniu, vom aduce şi mărturia unui muzician ortodox: contemporanul lui Wagner, Anton Pann, care afirma următoarele: ,,Noi ştim că Muzica este în lume totodată cu firea vieţuitoare. Ea este însuşi glasul şi cuvântul care l-a insuflat Dumnezeu în om pentru ca toată glăsuirea şi tot cuvântul este Melodie firească şi prin urmare, tot cuvântătorul este Muzic, care din pornirea organului şi lovirea aerului prin gâtlej şi nări îmi răsună glasul cu suişuri şi pogorâşuri şi îmi formează cuvântul mai puternic sau mai domol, mâniat sau plângător, după simţul şi patima trupului său. Un Muzic chibzuind cu băgare de seamă că melodia glăsuită nu este decât plânso-cuvântare cu care îmi descrie cinevaşi patimile sufleteşti şi trupeşti, şi aşa izvorul şi formarea muzicii trebuie să fi fost la Adam, omul cel dintâi, carele după greşala sa fiind izgonit din rai a avut destulă materie de plânso-cuvântare (poate) şi a descris jalea izgonirii înaintea fiilor şi nepoţilor săi." După izgonirea din rai se continuă cu cele două ramuri: cea a lui Seth (fiii lui Dumnezeu), binecuvântată şi cea a lui Cain-revendicat de francmasoni a fi protopărintele lor.