Sf. Teofan Zavoratul despre relatia dintre om si Dumnezeu

Stiti care sunt simtamintele miresei fata de mire?! Aceleasi simtaminte trebuie sa le aiba si sufletele noastre fata de Hristos Domnul. Miresei nici prin cap nu-i trece sa se uite la altceva si altcineva, ci se gandeste doar la mire, nutreste simtaminte de dragoste numai fata de mire. Aceeasi dispozitie trebuie s-o avem si noi fata de Domnul. Si abaterea doar cu gandurile la altceva in afara Lui, nu numai cu simtamintele si dispozitiile sufletesti, este deja incalcare a legaturii de nunta cu El. Domnul Dumnezeul tau este Dumnezeu gelos, zice prorocul (Deut. 4, 24). Asa cum sotul sau mirele e gelos, si Dumnezeu este gelos pe sufletele noastre. El nu poate suferi cand ne lipim inima de altceva in afara Lui. Insa dupa cum prin legea casnica sotia sau mireasa, desi se afla in relatii bune cu toata lumea, este devotata cu inima numai mirelui sau ori sotului, asa si sufletul, chiar daca ocupa cu toate cele cu care prin conditiile sale de viata nu are cum sa nu se ocupe, launtric trebuie sa nazuiasca tot numai spre Dumnezeu. Mirele ori sotul nu se uita la cat este de mare sau cat de marunta persoana spre care vrea sa se uite nevasta ori mireasa lui, ci nu sufera insasi aceasta abatere, indiferent de obiectul ei: si Dumnezeu Se manie pe suflet daca acesta nutreste patimire fata de vreun lucru, mic sau mare. Si El vede toate acestea. Mireasa tot mai poate sa ascunda de mire faptul ca launtric il insala, dar de Dumnezeu nimic nu se poate ascunde. El vede tot si nu ramane nepasator fata de adulterul sufletului nostru… iar atunci trimite si pedeapsa la inceput, prin faptul ca indata restrange revarsarea darniciei Sale in suflet, care odata cu abaterea de la Dumnezeu incepe sa traiasca o stare de intunecare a gandurilor, de tulburare a sufletelor, de neoranduiala a simtamintelor … si asta daca abaterea este mica! Si atunci, ce sa mai zicem de abaterile mari?! Atunci Domnul pleaca, paraseste sufletul… divorteaza de el. Insa atunci cand nu Domnul Se uneste cu sufletul, stiti cine o face… Sa ne izbaveasca Domnul pe toti de aceasta nenorocire!

Asadar, fratilor, nu este prima data cand aduc vorba despre faptul ca nu cu o parte a noastra, ci pe de-a-ntregul trebuie sa ne supunem Domnului si sa ne daruim Lui, pentru ca, daca nu va veti indupleca sa faceti asta dintr-o data, macar in gand, in sufletul vostru, sa incepeti a zice:

„Nu se poate, trebuie sa-L caut pe Domnul si sa tind numai catre El cu toata fiinta mea. Nu ramane decat ori sa pier, ori sa fac asa. Nu pot sluji si lui Dumnezeu, si mamonei (Mt. 6,24). Cine nu este cu Mine, a zis Domnul, acela impotriva Mea este, si cine nu aduna cu Mine, risipeste (Lc. 11,23)”.

Nu va infricosati! Sa pastrati in gand faptul ca o asemenea randuiala de viata nu este silnicie, ci iesire la libertate, nu este necaz, ci fericire, nu este lipsa, ci intrare in plinatatea bunastarii. Si aceasta pastrand in gand, sa va nevoiti corespunzator cu fapta. Domnul sa trimita barbatie inimii voastre si tarie duhului vostru! Amin!”

Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu si om

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt intruparea credintei noastre si sunt in acelasi timp credinta in lucrare, credinta in Dumnezeu in lucrare. Nu se poate sa stai la sfintele slujbe fara sa ai constiinta ca stai in fata lui Dumnezeu, asa incat sfintele slujbe sunt o aducere a lui Dumnezeu in constiinta noastra, in simtirea noastra. Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea sa stam in fata lui Dumnezeu, sa avem cunostinta de Dumnezeu, sa traim prezenta lui Dumnezeu, sa avem posibilitatea sa ne raportam la Dumnezeu. In felul acesta, stand la sfintele slujbe si participand la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca dreptmaritori crestini, ne rugam lui Dumnezeu si invatam despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea sa ne intalnim cu Dumnezeu in constiinta noastra, sa simtim legatura intre noi si Dumnezeu. La sfintele slujbe am putea spune ca ni se descopera Dumnezeu, ni se descopera prin randuielile de slujba ale sfintei noastre Biserici, invatam ceva despre Dumnezeu ca sa putem sa traim legatura noastra cu Dumnezeu.

Ce invatam despre Dumnezeu la sfintele slujbe? De pilda la Sfanta Liturghie, care incepe cu cuvintele "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor", invatam ca Dumnezeu are o imparatie in aceasta lume si ca imparatia aceasta este pentru noi in cadrul Sfintei Liturghii, Sfanta Liturghie fiind cea mai importanta dintre slujbele Bisericii noastre. In rugaciunea "Tatal nostru" noi cerem de la Dumnezeu sa vina imparatia Lui cand zicem "vie imparatia Ta", si cerand sa vina imparatia lui Dumnezeu noi nadajduim in implinirea acestei cereri si de fapt sunt putini acei credinciosi care stiu ca cererea aceasta ni se implineste cu fiecare Sfanta Liturghie. Pentru ca in cuprinsul Sfintei Liturghii noi suntem in cuprinsul imparatiei lui Dumnezeu care se desfasoara, ni se face cunoscuta in prezenta noastra impreuna cu noi. La Sfanta Liturghie noi facem ceea ce fac ingerii in cer, aducem inchinare lui Dumnezeu. De aceea randuiala Bisericii noastre este ca in cadrul Sfintei Liturghii si in cadrul sfintelor slujbe in general, noi sa avem constiinta prezentei lui Dumnezeu, ni se spune ceva despre Dumnezeu. Si anume intre altele ni se spune ca lui Dumnezeu I se cuvine "toata marirea, cinstea si inchinaciunea", "Ca Tie se cuvine toata marirea, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Din aceasta intelegem ca Dumnezeu este mai presus de noi si ca noi trebuie sa-I aducem inchinare si Ii aducem inchinarea cea dupa putere, constienti fiind insa ca lui Dumnezeu I se cuvine mult mai mult decat Ii oferim noi, decat putem noi sa-I oferim. Ca lui Dumnezeu I se cuvine "toata marirea, cinstea si inchinaciunea", lui Dumnezeu-Tatal, lui Dumnezeu-Fiul si lui Dumnezeu-Duhul Sfant, iar aceasta nu numai in clipa de fata - in orice caz in clipa de fata, caci zicem "acum" - ci si totdeauna si pururea si in vecii vecilor. Din aceasta inchinare, marire si cinste noi Ii aducem lui Dumnezeu inchinarea, cinstea si marirea cea dupa puterea noastra.

Mai departe aflam ca Dumnezeu are o stapanire, o imparatie, caci zicem: "Ca a Ta este stapanirea si a Ta este imparatia si puterea si marirea, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Inca o cunostinta despre imparatia lui Dumnezeu si despre legatura noastra cu Dumnezeu, care are stapanire peste noi, are imparatie, are putere si marire. Chiar daca nu am sti multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem invata la Sfanta Liturghie si faptul ca Dumnezeu este bun si iubitor de oameni, caci zicem: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Prin urmare, aflam, stim si suntem incredintati ca Dumnezeu este "bun si iubitor de oameni". Noi stim din Sfanta Evanghelie ca Domnul Hristos Insusi a spus ca Dumnezeu este bun (Matei 19, 17). Stim din Sfanta Evanghelie ca Dumnezeu a iubit lumea, ca L-a trimis pe Fiul Sau pentru mantuirea lumii. Chiar se spune ca "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine care crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Asadar, cand e vorba sa ne raportam la Dumnezeu e foarte important sa stim ca Dumnezeu e bun si ca Dumnezeu este iubitor de oameni, si ca fiind El bun si iubitor de oameni, noi trebuie sa-I aducem marire, "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam". Ne intalnim cu Dumnezeu Cel bun si iubitor de oameni si pentru ca e bun si iubitor de oameni - si asta sa n-o uitam niciodata - Ii aducem marire pentru bunatatea Lui si pentru iubirea Lui de oameni.

Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru ca la sfintele slujbe noi nu studiem despre Dumnezeu, nu invatam despre Dumnezeu, ci invatam rugandu-ne, daca invatam si e bine sa si invatam, dar nu trebuie sa ne ducem la sfintele slujbe cu gandul de a studia, ci cu gandul de a ne insusi anumite idei mantuitoare, ca sa ne putem raporta la Dumnezeu - ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Aflam deasemenea, ne incredintam, staruim in convingerea ca Dumnezeu este sfant, caci se spune: "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

Dar Dumnezeu Cel sfant este sfant si Isi comunica sfintenia Lui si credinciosilor, si marturisim si aceasta la sfintele slujbe si mai ales la Sfanta Liturghie cand zicem: "Ca Tu esti sfintirea noastra si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Pomenim de mila si de harul si de indurarile Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om, si zicem: "Cu harul, cu indurarile si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care impreuna esti binecuvantat, cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Cuvintele le adresam lui Dumnezeu-Tatal si pomenim mila, harul si indurarile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om, Dumnezeu adevarat si om adevarat - asa Il marturisim in cuprinsul Simbolului credintei - si la Sfanta Liturghie marturisim harul, mila si iubirea de oameni a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pomenim totodata si pe Sfantul Duh, care este bun si facator de viata: "Cu preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

Iata cate lucruri putem invata despre Dumnezeu rugandu-ne, avandu-L pe Dumnezeu in fata. Nu ni se spune: sa stiti ca Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, sa stiti ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni, sa stiti ca Dumnezeu e sfant, sa stiti ca Dumnezeu este sfintirea noastra, ci suntem angajati in legatura aceasta prin marturisirea faptului ca Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, si pentru aceasta Ii ducem marire, ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni si noi Ii inaltam marire, ca Dumnezeu e sfant - "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marie inaltam" -, ca Dumnezeu este sfintirea noastra si Ii aducem marire.

Apoi mai sunt si alte ziceri de la sfintele slujbe, de la alte sfinte slujbe, in care se spune de pilda: "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te intelegem ca unul care ai ca lucrare, ca actiune, sa miluiesti si sa mantuiesti, dar nu sa miluiesti si sa mantuiesti numai in general, ci sa miluiesti si sa ne mantuiesti pe noi, "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi, Dumnezeul nostru, si Tie marire Iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Sau "Ca Dumnezeul milei si al indurarilor si al iubirii de oameni esti, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Iata cate lucruri importante se spun la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu in prezenta noastra si in prezenta noastra in fata lui Dumnezeu. De aceea ziceam ca sfintele slujbe Il aduc pe Dumnezeu in constiinta noastra, in simtirea noastra, in fata noastra. Sigur ca cineva care se duce la slujba numai cu gand de a se informa, poate sa se duca de doua de trei ori si dupa aceea stie ce se face acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repeta in fiecare zi - si ne ducem cand putem sa ne ducem -, insa nu ne plictisim niciodata desi stim ce se petrece acolo, pentru ca noi ne ducem sa slujim. Orice credincios trebuie sa stie ca el nu este simplu spectator la o slujba dumnezeiasca, ca el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiasca, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie sa aiba constiinta ca el slujeste, nu se duce sa vada o slujba, sa auda o slujba, ci se duce sa faca o slujba. In Biserica noastra nu slujesc numai preotii, numai arhiereii, numai diaconii, numai cantaretii bisericesti, ci slujesc toti credinciosii care iau parte la sfintele slujbe. Cred ca ati observat faptul ca de fiecare data cand pomenim ceva despre Dumnezeu, ca e bun si iubitor de oameni, zicem "si Tie marire Iti inaltam", pentru ca esti bun si iubitor de oameni. Cand pomenim mila si iubirea de oameni a lui Dumnezeu spunem: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam". Facem ceva in fata maretiei lui Dumnezeu.

Aduc aici inainte faptul ca Sfantul Isaac Sirul spune ca "inca nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minuneaza de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Il cunosti numai in masura in care te minunezi de Dumnezeu si de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice: "Cat de minunate-s lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut" (Psalm 103). Daca se minuneaza de lucrurile lui Dumnezeu, cu atat mai mult se minuneaza Psalmistul de Dumnezeu Insusi care le-a facut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstractiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugaciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credintei, un Dumnezeu in fata Caruia noi stam si ne minunam de Dumnezeu in masura in care Il cunoastem. Si de aceea zice Sfantul Isaac Sirul: "Inca nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se minuneaza de Dumnezeu". Noi in masura in care cunoastem ceva din maretiile lui Dumnezeu ne minunam de Dumnezeu.

In Sfanta Evanghelie de la Ioan se spune ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant: "El pe Mine Ma va preamari" (Ioan 16, 14). Tot in Sfanta Evanghelie de la Ioan se spune in doua locuri despre vuietul Duhului. Si anume in convorbirea intre Domnul Hristos si un fariseu pe nume Nicodim se spune ca Domnul Hristos a spus: "Vantul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui dar nu stii de unde vine si incotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezenta Duhului Sfant se arata intr-un vuiet, asa cum prezenta vantului tot intr-un vuiet se arata. Iar vuietul Duhului este preamarirea lui Dumnezeu. In alt loc, tot din Sfanta Evanghelie de la Ioan, se spune ca Domnul Hristos a zis: "Cel caruia ii este sete sa vina la Mine si sa bea". Si adauga: "Ca rauri de apa vie vor curge din fiinta celui credincios" (Ioan 7, 38). Si se vede ca acolo unde sunt rauri, acolo este si un vuiet, vuietul raurilor. Poti sa-ti dai seama ca e in apropiere un rau fara sa-l vezi, din vuietul raului. In cartea Faptelor Sfintilor Apostoli este scris despre pogorarea Duhului Sfant asupra Sfintilor Apostoli, ca s-a auzit "o suflare ca de vijelie care vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Daca ne gandim bine ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant "El pe Mine Ma va preamari", si ca in cartea Faptelor Sfintilor Apostoli in legatura cu pogorarea Duhului Sfant peste Sfintii Apostoli se spune ca Sfintii Apostoli au vorbit in limbi necunoscute lor - mai inainte - dar intelese de cei care le ascultau - se spune ca oamenii care ascultau cuvintele Sfintilor Apostoli, in limbi necunoscute Sfintilor Apostoli si cunoscute de cei care le ascultau, marturiseau: "Ii auzim pe ei spunand maririle lui Dumnezeu" (Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu -, ne dam seama ca de fapt vuietul Duhului - despre care vorbeste Domnul Hristos cand Il aseamana pe Duhul Sfant cu vantul care are un vuiet, cu raurile care deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre in care aducem marire lui Dumnezeu: "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marire inaltam". Marirea pe care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfant - pentru ca a zis Domnul Hristos: "El pe Mine Ma va preamari" - este de fapt lucrarea aceasta de preamarire a lui Dumnezeu, deci este vuietul Duhului pe care il auzim si la care participam si noi insine cand Il preamarim pe Dumnezeu si zicem de pilda: "Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam, Tie Iti multumim Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru", sau cand zicem: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de marirea Lui". Sau cand zicem cuvintele: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", cand spunem cu simtire si cu rostire cuvintele acestea, cu participare - mie imi place sa spun ca aceste cuvinte sunt tunetul pamantului, ca daca este un tunet al cerului pe care-l auzim si care marturiseste si el despre maretiile lui Dumnezeu, exista si un tunet al pamantului si tunetul pamantului sunt cuvintele acestea: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".

Asa incat la dumnezeiestile slujbe ale Bisericii noastre noi aflam despre Dumnezeu ca e bun, ca e iubitor de oameni, ca e milostiv, ca e sfant, ca e sfintirea noastra si pentru toate acestea de fiecare data Ii aducem marire lui Dumnezeu, avem o angajare in raportarea noastra fata de Dumnezeu. Si asta inseamna ca cei care absenteaza de la sfintele slujbe nu aduc marire lui Dumnezeu, nu participa la vuietul Duhului, nu participa la preamarirea lui Dumnezeu, asa cum participa cei care iau parte la sfintele slujbe. Si bineinteles ca neparticipand la acestea, nu-i pot inchipui pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit-sfanta cantare aducem", noi, noi pacatosii, noi credinciosii, cum suntem, buni, rai, cum suntem, ii inchipuim la sfintele slujbe pe Heruvimi, fiintele ceresti care sunt in legatura cu Dumnezeu, in apropierea imediata a lui Dumnezeu. Si noi Ii aducem Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu Celui in Treime, Celei de viata Facatoare Treimi, intreit-sfanta cantare. Si de aceea, pentru ca Ii aducem intreit-sfanta cantare, pentru ca zicem "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot", de aceea noi ii inchipuim pe Heruvimi si facem aici pe pamant lucru ceresc. Pentru ca o slujba dumnezeiasca in locasul lui Dumnezeu care este sfanta biserica si care este de fapt cerul cel de pe pamant - m-as bucura mult sa retinem lucrul acesta, ca sfanta biserica, privita ca locas de inchinare a lui Dumnezeu in care se fac sfintele slujbe si mai ales Sfanta Liturghie, este cerul cel de pe pamant, si nu poate ajunge cineva in cerul mai presus de lumea aceasta decat in masura in care ia parte la slujbele dumnezeiesti in cerul cel de pe pamant. Nu are ce cauta cineva in cer daca nu merge in sfanta biserica.

Stimati ascultatori, randuielile noastre de slujba sunt in asa fel facute ca sa ne putem raporta la Dumnezeu, si cei care slujesc lui Dumnezeu nu se multumesc numai cu ceea ce aduc ei lui Dumnezeu, cu maririle lui Dumnezeu pe care le pot intelege, cat le pot intelege si le pot aduce cat le pot aduce, ci ei doresc ca si altii sa preamareasca pe Dumnezeu. De aceea cand e vorba de ectenia catehumenilor, in ecfonisul ecteniei pentru cei chemati, spunem "Ca si acestia sa preamareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Deci nu numai noi, ci si aceia care se pregatesc pentru luminare, pentru Botez, si aceia sa preamareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele lui Dumnezeu. Sau ne rugam lui Dumnezeu zicand: "Si ne da noua cu o gura si o inima a mari si a canta preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh".

Consideratii de felul acesta ne duc la incredintarea ca Dumnezeu vine catre noi si ca omul merge catre Dumnezeu, ca Dumnezeu il are in vedere pe om si omul trebuie sa-L aiba in vedere pe Dumnezeu. Cine nu se raporteaza la Dumnezeu asa cum ne indrumeaza sfintele slujbe, randuielile de slujba ale Bisericii noastre, acela de fapt este cumva inafara de Dumnezeu. Sunt multi dintre credinciosi care se numesc credinciosi, dar nu stiu cat sunt de credinciosi. Nu iau parte la sfintele slujbe, la Sfanta Liturghie, si spun ca se roaga ei si acasa. Nu stiu cat se roaga acasa, dar in orice caz nu-i destul sa te rogi acasa, ci trebuie sa iei parte la sfintele slujbe ca sa fii in vuietul Duhului, ca sa aduci marire lui Dumnezeu dupa putere. Unii zic: "Parinte, si asa mintea mea nu sta acolo la rugaciune". Si la acestia le spun eu de obicei: draga, daca mintea ti se duce de la rugaciune, uite, vreau eu ca mintea sa ti se duca de la rugaciune din biserica, nu din alta parte.

Stimati ascultatori, intre alte randuieli de slujba este si aceea ca inainte de a se rosti rugaciunea "Tatal nostru", care de fapt e o rugaciune care ne-a lasat-o Domnul nostru Iisus Hristos, rugaciunea pe care o cunosc si copii si oameni mari, si sa stiti ca sunt multi care nu o cunosc, cel putin la mine la spovedit vin si oameni care nu stiu "Tatal nostru" si sunt oameni, poate si intelectuali unii dintre ei - le mai si zic cateodata, daca zic ca stiu "Tatal nostru", zic: spune-l; si isi da seama omul pana la urma ca nu-l stie. Rugaciunea aceasta "Tatal nostru", care este o rugaciune de mare insemnatate, si mai ales daca o meditam - daca o spunem repede nu o intelegem nici noi - dar daca o meditam, daca aprofundam cuprinsul ei, rugaciunea "Tatal nostru" este de mare insemnatate. Si la Sfanta Liturghie este randuiala ca inainte de rugaciunea "Tatal nostru" sa se spuna o alta rugaciune. Si nu numai la Sfanta Liturghie ci la inca o slujba, la sfanta cununie, la slujba celor care se cununa in vederea casatoriei, se spune catre Dumnezeu asa: "Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice: Tatal nostru Care esti in ceruri...". Prin urmare ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea o invrednicire speciala sa spunem rugaciunea "Tatal nostru". De ce? Pentru ca se poate spune aceasta rugaciune si cu osanda. Asta o intelegem din rugaciunea premergatoare rugaciunii "Tatal nostru": "Si ne invredniceste pe noi, Stapane - zicem lui Dumnezeu Stapan, nu Tata -, cu indraznire - deci sa indraznim -, fara de osanda - pentru ca s-ar putea intampla sa fim si osanditi spunand rugaciunea "Tatal nostru" -, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice" "Tatal nostru".

Asta arata ca daca noi nu ne comportam ca fii ai lui Dumnezeu ne osandim spunand rugaciunea "Tatal nostru" si mai ales se osandesc aceia care nu iarta pe cei care le gresesc, caci a zis Domnul Hristos sa spunem: "Si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Noi stim din Sfanta Evanghelie ca Dumnezeu ne primeste pe noi ca pe fii ai Sai. Mai intai de toate, daca Domnul Hristos ne-a lasat rugaciunea aceasta in care Il numim pe Dumnezeu Tatal nostru, stim ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu se insista foarte mult in randuielile noastre de slujba asupra faptului ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu, desi noi credem lucrul acesta. Si anume stim ca suntem fii ai lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu ne-a primit pe noi ca sa fim fii ai Lui. De obicei se spune ca noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, ca Dumnezeu ne-a primit pe noi ca fapturi ale Sale ca sa fim fii ai Lui. Si asa este, dar nu e numai asa. Ne-a primit Dumnezeu ca sa fim fii ai Lui si in alt sens. Dumnezeu Insusi Se uneste cu noi ca sa putem noi deveni fii ai Lui. Sfantul Simeon Noul Teolog intr-unul din imnele sale se minuneaza de Dumnezeu - pentru ca L-a cunoscut pe Dumnezeu, si cine cunoaste pe Dumnezeu se minuneaza de Dumnezeu - si zice asa, vorbind cu Dumnezeu:

Cum de foc esti ce tasneste, si esti val racoritor?

Cum de arzi si-alini indata, cum ma faci nemuritor?

Cum de faci din vamesi ingeri si-ntunericul lumina?

Cum de scoti din iad si cum de curatesti pe cei din tina?

Cum tragi bezna in lumina, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de ma prefaci cu totul, inima cum mi-o aprinzi?

Cum de Te impreuni cu robii, fii ai Tatalui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor, ranindu-i, cum de iarasi ii impaci?

Cum de rabzi si suferi Doamne, cum nu rasplatesti indata?

Cum de vezi cele ce-n taina numai Tie Ti se-arata?

Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare,

Doamne, robilor Tai da-le, indelunga Ta rabdare!

Iata niste cuvinte in care se arata ca infierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se realizeaza nu printr-o declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizeaza prin o unire a lui Dumnezeu cu omul: "Cum Te impreuni cu robii - noi suntem robi -, fii ai Tatalui de-i faci?", cum pe robi ii faci fii? Impreunandu-Te, unindu-Te cu ei.

As vrea sa aduc in legatura cu aceasta inainte un cuvant al Sfantului Maxim Marturisitorul. In cartea Sfantului Maxim Marturisitorul numita "Ambigua" - e o carte in care se talcuiesc texte din Sfantul Grigore de Nyssa si din Sfantul Grigorie Teologul - Sfantul Maxim Marturisitorul, aducand aminte de Melchisedec, de o aparitie sa zicem asa enigmatica din Vechiul Testament - un rege care s-a intalnit cu patriarhul Avraam si caruia patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din prada de razboi - Melchisedec acesta, care inseamna "rege al dreptatii" si care era rege al Salemului si era si rege al pacii, despre el nu se spune nimic, nici ca ar fi avut parinti - nu se spune nimic despre parintii lui - si nu se spune nimic nici despre sfarsitul zilelor lui. Si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, vorbind despre acest Melchisedec, spune ca a fost fara tata si fara mama, fara spita de neam si mai spune ca acest Melchisedec fara tata, fara mama si fara spita de neam, era mai mare decat preotii evreilor (Evrei 7, 3). Sfantul Maxim Marturisitorul avand in vedere cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, spune ca intr-adevar, Melchisedec nu a avut tata si mama, dar nu in intelesul ca nu s-a nascut din niste parinti pamantesti, ci in intelesul ca a fost asa de ridicat peste nivelul parintilor lui, incat nu mai avea nici o legatura cu parintii lui, ci toata legatura lui era cu Dumnezeu. Si s-ar putea spune despre el ca era impreuna cu Dumnezeu fara de inceput, prin maretia vietii lui. Si mai departe spune ca acest Melchisedec n-a avut sfarsit al zilelor nu in intelesul ca nu a murit si el la vremea lui, ci in intelesul ca asa era de lipit de Dumnezeu incat se poate spune despre el ca era vesnic ca Dumnezeu. Bineinteles, acestea sunt lucruri de exceptie, noi nu ne putem gandi la asa ceva, dar ne putem gandi la faptul ca omul unit cu Dumnezeu traieste din Dumnezeu si ca Dumnezeu Se revarsa in om. In felul acesta se intelege indumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre parintii cei duhovnicesti.