Muzica clasică şi slăbirea sentimentului religios

John Ruskin, un nume de referinţă în istoria artei secolului trecut, şi-a definit atitudinea sa în raport cu estetica artei în felul următor: ,,Termenul "aesthesis" desemnează de fapt perceperea pur senzorială a însuşirilor exterioare ale corpurilor şi a impresiilor pe care acestea le produc în mod necesar, fiind aşadar singurul sens în care termenul trebuie folosit dacă dorim să ajungem la concluzii corecte privitoare la această problemă spinoasă. Eu însă resping categoric afirmaţia că impresiile de frumuseţe ar fi senzoriale: după mine, ele nu sunt nici senzoriale şi nici raţionale, ci pur şi simplu morale, iar în legătură cu facultatea care le recepţionează... nici un termen nu poate fi mai corect şi mai adecvat decât cel de "Teoretic", folosit de greci... denumind, în acelaşi timp, activitatea facultăţii însăşi "Theoria"... Numesc aşadar simpla conştiinţă animalică a plăcutului, Aesthesis; în schimb perceperea plină de exaltare, veneraţie şi recunoştinţă o numesc Theoria, deoarece aceasta, şi numai aceasta reprezintă deplina înţelegere şi contemplare a Frumosului ca pe un dar al lui Dumnezeu; un dar nu absolut necesar pentru existenţa noastră, ci adăugat ei, înălţând-o mai întâi prin dorinţă, şi apoi prin obiectul dorit." Reţinem şi opinia din zona ortodoxiei a părintelui profesor I.D. Petrescu ce spune în cuvântul adresat diaconului profesor G. Panţâru în prefaţa Lecţionarului evanghelic de la Iaşi: ,,Obişnuinţa de a căuta în orice împrejurare frumosul - care atunci când este ajutat şi de un organ deosebit provoacă de obicei un dezastru - să fie dată la o parte." Conciliul tridentin (1545-1563) a dat un canon legat de caracterul muzicii folosită în missă: ,,... Întregul plan al cântării în moduri muzicale să nu fie alcătuit numai pentru plăcerea urechii, ci în aşa fel încât cuvintele să fie clar înţelese de către toţi, şi astfel inimile ascultătorilor să fie atrase spre dorirea armoniilor cereşti, în contemplarea bucuriilor celor binecuvântate... De aceea vor fi alungate din biserică acele cântări care conţin lucruri lascive şi necurate." Obiectul studiului nostru poate lăsa din punctul de vedere al culturii laice impresia de ,,iconoclasm". Dar judecăţile teologice urmăresc alte criterii. Începând cu 1700 în Europa de apus, în Anglia şi Franţa mai ales se instalează la vedere lojile francmasonice. Lucrarea lor se amplifică şi cuprinde şi alte spaţii: ,,lumea nouă", Europa de răsărit şi apoi restul lumii. La noi în ţară ele se instaurează după 1848, când România devine stat modern capitalist, democrat, industrializat, înglobat culturii apusene - după cerinţele masonice ale vremii. Revenind acum la muzică să vedem concret şi cu exemple cum s-a manifestat această lucrare ce a atins apogeul ce-l trăim. Francmasonii secolului al XVIII-lea aveau ca sprijin al ideologiei lor gnozele şi filosofiile păgâne, ereziile condamnate la sinoadele ecumenice. Aceste mentalităţi au influenţat în mod deosebit viaţa culturală şi artistică a secolului, şi chiar ulterior, astfel încât în numele ,,iluminării" şi a ,,liberei cugetări" filosofii idealişti inventau sistem după sistem contrazicându-se reciproc. Astfel Hegel foloseşte noţiuni ca ,,spiritul lumii" (cu rezonanţe hinduse) sau metoda dialectică preluată de la grecii antici: teza urmată de antiteză ce vor da naştere ,,sintezei purtătoare de progres". Această gândire dialectică ruptă de adevăr - adică de Hristos - a exercitat o influenţă covârşitoare ce se manifestă încă şi în zilele noastre în lumea ,,întâia" a ţărilor dezvoltate. Culturnicul sovietic Lunacearski (Nachmannson) a observat pe bună dreptate corespondenţa muzicală a dialecticii hegeliene: forma de sonată şi deci şi a simfoniei clasice apărută în lumea austro-germană din vremea lui Hegel. Acest lucru a fost aplicat mai conştient şi consecvent de către Beethoven.