Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii!

(Rom,.13, 12)

Barba preotului

Deşi înca nu am reuşit să ajung la o bibliotecă mare, care să aibă în arhive Pravila Mare de la Târgovişte, care reglementează mai în detaliu această chestiune, mă achit de treabă cu informaţiile pe care le am acum.

În tradiţia Bisericii noastre barba şi pletele nemodificate în vreun fel, ci lăsate să crească aşa cum le-a dat Dumnezeu, sunt dovada lipsei de interes faţă de cele pământeşti, mai ales de aspectul fizic, aşa de mult venerat azi, din păcate. Trebuiesc îngrijite, dar nu ornamentate. Spălate, dar nu tăiate. Pieptănate, dar nu colorate.

În Biblie se spune la Levitic cap. 21, vers. 5 se porunceşte ca preotul “să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi.” De ce? Pentru că erau obiceiuri păgâne: egiptene, edomite (iordaniene) şi persane. Mai târziu şi romanii se purtau la fel, ca să se deosebească, ca “civilizaţie” cică, de barbari, neromanii purtători de bărbi. (Vezi şi Profeţia Sfântului Ieremia 9, 26)

Raderea bărbii era o dezonorare la evrei (II Regi sau Samuel 10, 4), procedeu preferat şi de austro-ungari în Ardeal, faţă de preoţii noştri care nu au acceptat greco-catolicismul; de unde i-a şi rămas porecla unuia dintre ei, drept Popa Tunsu.

Ca binecuvântarea, respectiv “ca mirul ce cade pe barba”, este asemănată dragostea frăţească de Sfântul profet şi rege David (Psalmul 132, 2), formulă preluată de Sfinţii Părinţi în rugăciunea preotului de la îmbrăcarea epitrahilului, numit popular şi patrafir, cel mai uzual veşmânt preoţesc: “Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce să coboară pe barba lui, pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor lui.”

Părintele Cleopa explică într-o predică rostită pe prispa chiliei sale, în contextul unei vorbiri “despre pocăinţă” şi redată constant sub acest titlu şi la http://www.ortodoxradio.ro:9000/stream că nu are preotul voie să se atingă nici de vârful părului şă mai ales al bărbii sale, citând acolo din Pravila cea Mare de la Târgovişte.

Apoi redă şi canonul propriu-zis al Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Quinisext (al Cincelea şi al Şaselea – Sinod special întrunit pentru probleme disciplinare, dat fiind că la Sinoadele cinci şi şase nu s-au dat canoane), canonul 49 (pe care eu nu l-a gasit însă, poate şi pt. că cei care au relizat colecţia de canoane de la noi nu aveau barbă deloc), în care spune că “preotul nu are voie să se apropie de barba sa cu briciul; şi nici cu cărămida încinsă.” (după cum probabil se constatase că doreau unii să fenteze tradiţia Bisericii)

Tot Părintele Cleopa spune la acelaşi Sinod, a venit şi un episcop, cu barba şi mustaţa deosebită: mustaţa era într-o parte mai mare şi într-alta mai mică, iar barba invers, unde era mustaţa mai mică era barba mai mare, şi unde era mustaţa mai mare, barba era mai mică.

Şi i-au sugerat câţiva colegi să le egalizeze cumva, dar el a răspuns: “Nu sunt eu mai înţelept decât Ziditorul meu. Dacă aşa a considerat El, aşa să rămână!”

Epilarea trupurilor – consecinţă a indecenţei

Epilarea, sau îndepărtarea părului de pe diferite zone ale trupului, este strâns legată de felul în care ne îmbrăcăm, îmbrăcăminte care depinde la rândul ei de cultura şi religia în care trăim.

O scurtă privire asupra istoriei hainelor purtate de oameni de-a lungul vremii scoate în evidenţă ceva foarte important: femeile până la jumătatea secolului al XX-lea au purtat mereu haine care le-au acoperit aproape tot trupul, lăsându-le descoperite faţa, capul şi mâinile de la cot în jos. Începând cu anul 1925 au început să apară fustele scurte până la genunchi şi din acest punct hainele femeilor au dezgolit din ce în ce mai multe părţi ale trupului. În 1946 au fost inventaţi bikini iar 1965 se inventează mini-jupul. De atunci şi până astăzi indecenţa a evoluat îngrijorător şi s-a răspândit în multe ţări ale lumii prin intermediul mass-mediei.

Ziua a 8 a a creatiei


In Simbolul Credintei rostim: „Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”, intelegand prin aceasta ca lumea isi va pierde chipul actual si, la timpul hotarat de Dumnezeu se va transforma. Ciclul existential al lumii nu va culmina cu o distrugere a acesteia sau cu o afundare in nefiinta din care a provenit, ci telosul creatiei este de a se arata la sfarsitul veacurilor „in alta forma” , cand Trupul inviat al lui Hristos va capata dimensiuni universale, cosmice, iar intreaga lume se va releva ca un trup tainic al lui Dumnezeu, „ca Dumnezeu sa fie totul in toate”. (I Corinteni XV, 28)

In teologia Sfintilor Parinti, vesnicia creatiei transfigurate alaturi de Hristos Domnul este redata prin expresia „ziua a opta a creatiei”. in opozitie cu saptamana de sapte zile, care masoara timpul finit, ziua a opta „arata modul existentei mai presus de materie si de timp”( Sf Maxim Marturisitorul, Capitole teologice, I,51), defineste un nou inceput si o alta stare care nu va mai fi supusa schimbarii, pentru ca ziua a opta nu se va sfarsi niciodata si nici nu va fi masurata cu perioade trecatoare ale timpului, ci „va fi un timp format nu din succesiuni de momente trecatoare, pieritoare, ci din relatia de dragoste plenara, care savarseste neincetat intr-o transfigurare dinamica ‹‹din slava in slava. (II Corinteni III, 18)” (Christos Yannaras, Abecedar al credintei, p. 149)

Ziua a opta este caracterizata de desfiintarea distantei fizice dintre Dumnezeu si om, inseamna unirea lui Dumnezeu cu Adam cel universal, fara sa atinga sau sa forteze libertatea fiecarei persoane. Dupa cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, pentru cei vrednici, unirea va fi „desfatare dumnezeiasca si mai presus de orice intelegere”, in timp ce pentru nevrednici, pentru cei care refuza iubirea jertfelnica a lui Dumnezeu, aceasta unire se va transforma intr-o „suferinta de negrait.”(Sf Maxim Marturisitorul, Capitole teologice IV) Iubirea lui Dumnezeu specifica zilei a opta este intotdeauna cea care judeca dupa dreptate, cea care da fiecaruia dupa dreptate: „si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii.” (Ioan V, 29)

Experienta mistica a luminii dumnezeiesti necreate, traita nedeplin in lumea aceasta, va atinge punctul culminant in eshaton. Cei vrednici o pot simti inca din timpul vietii, potrivit efortului duhovnicesc al fiecaruia, asa cum s-a intamplat cu cei trei Sfinti Apostoli pe Muntele Tabor, insa vederea desavarsita a Dumnezeirii si revelarea ei deplina in lumina sa necreata este o stare ce apartine veacului viitor, este „taina zilei a opta”.(Vladimir Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, p. 250)

In veacul viitor fiecare ipostas omenesc va straluci de Lumina Sfintei Treimi si va deveni un nou soare in impartia Tatalui, asemenea Fiului si transformati de Duhul Sfant, Datatorul Luminii. Intensitatea stralucirii noastre depinde de masura dobandirii harului Duhului Sfant in Biserica, iar despre posibilitatea mantuirii celor care nu au cunoscut lumina in aceasta viata nu ne putem exprima, aceasta fiind o taina a milostivirii lui Dumnezeu. Sufletele celor credinciosi vor lasa sa se stravada prin trupurile transfigurate intreaga stare launtrica a fiintei si totul se va preface in Lumina si va fi patruns de Lumina necreata izvorata din fiinta Dumnezeirii, ca dintr-un soare aflat in mijlocul universului, asa cum apare in descoperirile Sfantului Simeon Noul Teolog: „Harul Preasfantului Sau Duh va straluci ca o stea peste cei drepti si in mijlocul lor vei straluci Tu, o, Soare neapropiat! Atunci toti vor fi luminati pe masura credintei lor si a faptelor lor, pe masura nadejdii si a milei lor, pe masura curatirii si a luminarii de catre Duhul Tau, o, Dumnezeule Unic, Tu ai o nesfarsita blandete!”( Sfantul Simeon Noul Teolog, Discours XXVII, apud, Vladimir Lossky, op. cit.,p.264)

Sa ne fie ziua a opta vesnica bucurie in imparatia lui Dumnezeu alaturi de ingeri si de Fiul Ceresc, asa cum spune Sfantul Ioan Damaschin: „Cei care au facut fapte bune si cu ingerii vor straluci ca soarele spre viata vesnica impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. il vor vedea pururea, vor fi vazuti de El si vor culege bucuria nesfarsita, care vine de la El, laudandu-l impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii nesfarsiti ai vecilor.” (Dogmatica, p. 206)

Secularizarea şi autonomia muzicii


Urmând unei metodologii curente ne vom referi şi în continuare la perimetrul cultural al Europei apusene în care se constată apariţia germenilor masonici (lucrativi, laicizare, secularizare) în secolul al XIII-lea, iar renaşterea păgânismului a fost urmată de influenţa iudeo-arabă şi a gnosticismului elenist. Apariţia orgii şi a polifoniei vocale în biserica romano-catolică, apariţia operei în secolul al XVI-lea, apoi barocul, pot fi considerate ca puncte de referinţă pe traseul secularizării muzicii. De-a lungul istoriei credinţa creştină şi Biserica au fost atacate cu ,,arme" potrivite fiecărei epoci, arme ci şi-au dovedit o eficacitate limitată, dar din nefericire reală. În perioada modernă, francmasoneria de tip Cain-a corporaţiilor de zidari liberi au lucrat catedralele gotice, fiind oarecum încă în slujba bisericii. Dar în perioada cuprinsă între 1650 şi 1750, numită a barocului, masoneria a pus stăpânire pe arte, păgânizându-le treptat, dându-le o autonomie şi scoţându-le de sub tutela bisericii. Prin urmare şi muzica este de acum înainte folosită în acest război nevăzut, concertele muzicale şi operele tinzând să facă o concurenţă sfintelor slujbe, devenind alternative (alter-natus, din nou născut), sau înlocuitori (ersatz) ai acestora în sufletele oamenilor. Anul 1717 marchează - oficial - apariţia masoneriei speculative, adică a trecerii de la artă (desigur fără a o abandona), la ideologie, astfel luând naştere iluminismul, secularizarea, capitalismul, burghezia, republica, democraţia, economia de piaţă, drepturile omului, revoluţia franceză, apariţia S.U.A. Acum se desparte cultura de cult, cultura devine din ce în ce mai laică, mai profană, mai păgână, mai îndepărtată de Dumnezeu. Biserica protestantă este cu timpul penetrată intens de masonerie, în apus apărând un fel de falie cultural-confesională: la nord, protestantism şi capitalism - la sud catolicism şi feudalism. Observaţia se aplică desigur şi la formele muzicale specifice muzicii ,,culte" baroce, acestea reprezentând imaginea muzicală a concepţiilor masonice (nu spunem iudeo-masonice, deoarece iudeii nebotezaţi nu sunt deocamdată admişi în masonerie). Aici se încadrează fuga, concertul grosso, sonata, apoi muzica aşa-zisă clasică a iluminismului (o continuare a procesului de apostazie şi repăgânizare a Europei) cu formele ei, simfonia şi concertul instrumental. Secolul următor aduce romantismul, sinteză de romano-catolicism, cu secularizare şi misticism masonic, revoluţiile burghezo-democratice naţionale, apariţia mişcărilor de stânga, socialiste şi comuniste. Romantismul şi naţionalismul pun în prim plan o schimbare a puterii: dacă în secolul trecut masoneria era aristocrată şi anti-monarhică (dar totuşi cu un soi de credinţă deistă), acum apare burghezia atee într-o ţară catolică, Franţa (!), şi sectară în ţările protestante. Şcolile naţionale romantice şi poemele simfonice sunt produse ale acestei activităţi masonice. Neo-păgânismul continuă mai ales prin Richard Wagner. Cultura intră pe o pantă decadentă, porţile
SCURTĂ PRIVIRE TEOLOGICĂ ASUPRA MUZICII
7
răsăritului ortodox se deschid în 1848 şi se trece la secularizarea acestuia: romantism, capitalism, stat modern etc. Astfel se ajunge la o descreştinare mai mult sau mai puţin intensivă a tuturor statelor europene. Istoricul P.P.Negulescu a analizat în studiul său Destinul omenirii: ,,...cauzele obiective ale anarhiei intelectuale şi ale decadenţei morale. Între acestea înşiră: democraţia, care prin Declaraţia drepturilor omului de la 1789 şi prin acţiunea ei excitantă trezeşte ambiţiile, stimulează energiile, contribuie în mare măsură la creşterea imoralităţii şi la înmulţirea delictelor şi crimelor. Exodul sătenilor spre oraş, care corupe şi înghite din ei tot ce e bun, vagabondajul oamenilor fără avere şi meserie, din sânul cărora se recrutează majoritatea delicvenţilor şi criminalilor, libertatea presei şi a publicaţiilor care pun pe piaţă romane pornografice şi poliţiste pline de sugestii criminale şi amănunte senzaţionale; cinematografele demoralizante, liberalismul politic, economic şi moral, alegerile parlamentare, reclamele, concurenţa, fraudele şi alte moravuri americane etc." Acestea reprezintă un punct culminant al masoneriei şi vor duce la apariţia ocultă în cadrul teosofiei a new age-ului, mişcarea Vărsătorului ce va nega întreaga perioadă de civilizaţie şi cultură - 2160 de ani - a Peştilor. Mişcarea este radicală şi se îndreaptă deopotrivă contra ortodoxiei, catolicismului, iudaismului, islamului, feudalismului, monarhiei, republicii, Evului Mediu, Renaşterii, barocului, clasicismului, romantismului, naţionalismului, democraţiei (cu toate că deocamdată aceasta din urmă pare a fi susţinută), capitalismului, socialismului, comunismului.
Secolul al XX-lea poate fi împărţit astfel: prima jumătate este dirijată ocult de iudeo-masoni (iudeii se impun în masonerie) şi avem ca expresii culturale impresionismul, apărut la de la sfârşitul secolului XIX (în muzică C. Debussy cu După-amiaza unui faun, Daphnis şi Chloe etc.) ce nu este altceva decât neopăgânism, avangardismul, expresionismul, atonalismul-o expresie muzicală a psihanalizei, dodecafonismul, sinteze eleniste cu iudaism decadent, apariţia discului, radioului şi cinematografului. Neopăgânismul ajunge la neobarbarie prin apariţia bolşevismului ateu marxist-leninist şi a mişcărilor fascisto-naziste. Acestea au fost îndreptate şi împotriva iudeo-masoneriei (a ,,democraţiilor occidentale"), care a câştigat totuşi a doua confruntare mondială. Timp de 30 de ani am asistat la produsele culturale decăzute ale acesteia: muzica de estradă, divertisment, uşoară, jazz, o sinteză a elementelor neo-protestante de culoare din S.U.A, şi apoi rockul, sinteză a ateismului negrilor şi albilor americani. În acelaşi timp în America de sud se manifestau tangoul, samba şi celelalte dansuri, sinteze ale catolicismului şi practicilor magice naturiste. În Europa se practica ,,muzica uşoară", mai ales ca gen italian şi francez. Începând cu 1975 conducerea este preluată de reprezentanţii new-age (ai neo-masoneriei). La sate a existat tot timpul în umbră o subcultură locală agrară. La început cultura era intim legată de civilizaţie - de cetăţi, de oraşe - acolo era mediul în care ea se năştea şi se dezvolta. În afara oraşelor - deci a civilizaţiei - erau sate sau pădurea. Aici se desfăşura o sub-cultură naturală cu un caracter de naivitate (pictura naivă contemporană subliniază tocmai acest caracter), de ingenuitate, de inocenţă. A se observa faptul ca în materialele de specialitate din occident termenul subcultură are o dimensiune exclusiv orizontală, ca un sector al culturii, fără nici o relatare la dimensiunea vertical calitativă, element tipic al viziunii nivelatoare şi relativiste a post-modernismului. În revista suedeză pentru tineret Ottar se afirmă următoarele: ,,Cercetătorii culturii de tineret susţin că trebuie să existe patru elemente speciale pentru ca un stil să poată fi numit subcultural: comportarea (felul de a te mişca şi comporta de ex. la dans; activităţi specifice ca de ex. a picta grafitti), înfăţisare (haine, machiaj, tatuaje, frizuri etc.), limbaj verbal: jargon, slang, ,,secrete", limba ,,cifrată" şi muzica."

Muzica, masonerie si magie


Sub influenþa nefastã a masoneriei cu tendinþe anticlericale ºi în final ateiste, arta - deci ºi muzica - se desprinde începând din secolul al XVIII-lea de religie, de Bisericã, ºi devine tot mai mult magie. Desigur cã magia a existat ºi înainte ºi în zona de care ne ocupãm. În Europa odatã cu creºtinarea Imperiului roman timp de 1400 de ani au domnit valorile creºtine. Si atunci a existat muzicã profanã atât la sate cât ºi la curþile nobilimii - dar duhul era mai mult creºtin decât pãgân. Muzica religioasã continuã în baroc, dar compozitorii Bach ºi Händel ies din duhul Bisericii ºi se îndreaptã spre perspectiva omeneascã. Acest fenomen repetã desfãºurat pe parcursul secolelor ceea ce a încercat fãrã izbândã împãratul Iulian Apostatul în secolul al IV-lea: lepãdarea de creºtinism ºi revenirea la pãgânismul cultivat al vechii Elade,

numitã mai nou secularizarea sau laicizarea culturii. Fiind desfãºurat în asemenea duratã, acest proces a fost mult mai greu de sesizat ºi de combãtut, ceea ce i-a dat ºansa reuºitei pe care o constatãm astãzi.

Muzica europeanã apuseanã a luat din secolul al XIII-lea o turnurã parsifalianã datã de masonii rozicrucieni de unde se revendicã printre alþii ºi Rudolf Steiner, pãrintele antroposofiei ºi al pedagogiei Waldorf. Dar cum s-a întâmplat aceasta? În creºtinãtatea apuseanã de acum o mie de ani au pãtruns germenii unor erezii ca filioque ºi celelalte studiate de teologia dogmaticã simbolicã. Pe tãrâm muzical au apãrut în consecinþã abateri, încã în bisericã ºi în cult. Aceste scãderi sunt abaterea de la canoanele muzicii gregoriene care erau - cu excepþia glasurilor ºi a cadenþelor - aceleaºi ca ºi în rãsãrit: monodie strict vocalã, fãrã instrumente. Pr. lector Vasile Vlad a explicat într-o manierã profundã fenomenul teologic ce a stat în spatele evoluþiei muzicale apusene: ,,În Italia, Franþa, Spania, procesul impunerii cu forþa a cântului gregorian pare a birui spre sfârºitul secolului al XI-lea. Dar biruinþa este iluzorie-precum artificial este tot creºtinismul apusean secularizat al vremii noastre. Când ,,frâul" este aºezat deasupra unei realitãþi date, oricât ar fi fost el din ,,aur" dacã nu-ºi asimileazã natural prin metabolismul enipostazierii, acesta se obiectiveazã ºi se limiteazã apoi la crearea unui raport juridic exterior. La fel ºi muzica gregorianã, chiar dacã constituia etosul creºtin autentic, chiar dacã reprezenta valorile divine, dacã aceasta nu ºi-a conjugat sieºi ºi libertatea ºi puterea creatoare a specificului etnic cãruia s-a îmbiat, s-a transformat repede în literã ,ºi cânt mort cu caracter limitat prin epuizarea posibilitãþilor de a se întrupa în realitatea vie a bisericilor locale." În secolul al VIII-lea biserica apuseanã a deschis poarta nefericitã a inovaþiilor cultice ce au mãcinat-o ºi au produs atâtea schisme ºi erezii mai târziu. Dupã secolul XII apare polifonia vocalã ºi se introduce treptat orga ca suport al corului. În 1600 orchestra a intervenit în biserica romano-catolicã, realizându-se astfel o messã barocã cu arii solo, coruri ºi orchestrã. E drept cã apariþia oratoriului în secolul al XVII-lea datoratã lui G. Carissimi se încadra în curentul catolic al contrareformei, deci oarecum ,,de dreapta", prin care se luau mãsuri de stãvilire a marºului protestant. Muzica oratoriului se opunea astfel coralelor luterane ºi psalmilor calvineºti ce aveau prin accesibilitatea lor muzicalã, dogmaticã ºi lingvisticã mare prizã în rândul credincioºilor. Din secolul al XVIII-lea nu se mai poate vorbi de o muzicã creºtinã, ci cel mult de una religioasã, ceea ce din punct de vedere duhovnicesc reflectã o împuþinare a credinþei, o decãdere. Aceastã muzicã religioasã, ca ºi arta religioasã în general, se caracterizeazã prin faptul abordãrii subiective, personale a temelor religioase, tratate în afara canoanelor ºi dogmelor. Concertele religioase, motetele, cantatele ºi messele, oratoriile, reqviemele de mai târziu se încadreazã aici, de asemenea în spaþiul protestant cântãrile pietiste ºi apoi sectare ce caracterizeazã astãzi chiar ºi cultul acestora. Aceastã practicã se poate deja din secolul al IV-lea, dupã cum relateazã W. Fleming în Arte ºi idei: ,,Arie, fondatorul sectei ariene, a fost acuzat cã îºi strecura ideile religioase în mintea adepþilor sãi cu ajutorul imnurilor cântate pe melodii provenind din muzica de ospãþ ºi de teatru. Aceste imnuri nu erau agreate în cercurile ortodoxe, deoarece semãnau prea mult cu muzica popularã." Aici este cazul sã semnalãm ecouri ale acestei practici ºi în cazul grupãrilor ortodoxe pietiste ,,Oastea Domnului" ºi ,,visarioniºtii", caracterizate tocmai prin acest gen de cântãri, gen ce nu mai are nici o legãturã cu muzica bisericeascã! Muzica visarioniºtilor este cunoscutã îndeobºte prin casetele rãspândite de aceºtia în anii 90. Se remarcã folosirea acordeonului, flautului, chitarei ºi viorii, cu rezonanþe de folclor orãºenesc ºi chiar de muzicã folk. Rezultatele artistice sunt dubioase sau de-a dreptul stângace, iar efectul lor misionar pozitiv de moment nu compenseazã aceste scãderi. La ora aceasta se pare cã miºcarea stagneazã, iar o parte din membrii ei râvnitori s-au integrat rânduielilor cultului ºi muzicii bisericeºti ortodoxe. Muzica de cult creºtinã a continuat desigur pânã în zilele noastre în biserica romano-catolicã. În ceea ce priveºte ramura profanã care s-a nãscut în acel spaþiu apusean sã-l luãm de exemplu pe celebrul W. A. Mozart. Acesta a fãcut parte dintr-o lojã francmasonicã - este un fapt clar documentat: la data de 14 decembrie 1784 el devenea membru în loja vienezã Zur Wohlthãtigheit, fiind sub protecþia membrilor familiei Esterházy, mecenaþi francmasoni celebri cu ramificaþii pânã în Transilvania, ce i-au susþinut ºi pe Haydn ºi Beethoven. Tatãl lui Wolfgang, Leopold Mozart, a fost iniþiat în lojã la data de 28 martie 1785. La 22 aprilie el cãpãta gradul al treilea în loja Zum wahren Eintrach unde pe 24 aprilie s-a executat cantata Die Maurerfreunde (K. 471) a lui W. A. Mozart. La moartea unui frate mason, Georg August, Mozart a compus cea mai importantã creaþie masonicã a sa Maurerische Trauermusik (K. 477), ca muzicã funerarã în loja Zum gekrönten Hoffnung în care deþinea gradul al treilea sau maestru francmason. În

aceastã lucrare Mozart a încercat o sintezã de romano-catolicism austro-german cu francmasonerie. Acesta este de fapt duhul muzicii clasice! Cãci nu e dupã cum spunea Socrate în dialogul lui Platon Statul, ºi anume cã schimbarea modurilor muzicale determinã schimbãri în societate, ci dimpotrivã, ideile respective sunt cele ce au dus pânã la exprimarea sonorã cunoscutã sub numele de muzicã clasicã: monodia acompaniatã, sonata, stilul armonic deosebit de perioada anterioarã polifonicã barocã de tip iluminist protestant. În anii 1784-1786 loja din Paris Les Amis réunis tipãrea simfoniile lui Haydn - acesta fiind la rândul sãu coleg de lojã cu L. Mozart. Împreunã cu fratele sãu de lojã Schikaneder, W. A. Mozart a compus în 1791 celebra operã masonicã ,,Flautul fermecat". Dupã 1792 autoritãþile imperiale austriece au luat mãsuri drastice ce au dus la intrarea lojilor ,,în adormire" - formula specificã a masoneriei - pânã în 1918 când imperiul s-a destrãmat. ,,Se vede cã în cadrul francmasoneriei Mozart ºi-a gãsit un grup de bãrbaþi cu vederi asemãnãtoare, cu idei ºi scopuri ce corespundeau cu ale sale, drept care a devenit francmason fervent. El va compune o sumedenie de piese pentru fraþii sãi de lojã. Francmasonii aveau o mare influenþã asupra vieþii ºi gândirii lui Mozart. S-a întâmplat ca în cadrul unei întruniri de lojã din noiembrie 1791 unde s-a cântat ultima lucrare completã a sa Eine kleine Freymaurer Kantate K 623... el a contractat acea infecþie care printr-un lanþ de complicaþii medicale va conduce la moartea sa prematurã printr-o comã renalã peste trei sãptãmîni mai târziu." Aceastã explicaþie este cu siguranþã mult mai puþin cunoscutã decât legendele popularizate ºi prin unele filme ca cel al lui Milos Forman. La fel se va întâmpla mai târziu cu cei ca Jim Morrison ºi Jimmi Hendrix, morþi în floarea vârstei sub loviturile drogurilor. Toate acestea au fost la vremea lor secrete, dupã modul ocult în care lucreazã aceste societãþi, dar se scapã din vedere faptul cã: ,,... nu e nimic ascuns care sã nu se dea pe faþã: nici n-a fost ceva tãinuit, decât ca sã vinã la arãtare." (Mt. X,26; Lc. XII,2).

Muzica clasică şi slăbirea sentimentului religios


John Ruskin, un nume de referinţă în istoria artei secolului trecut, şi-a definit atitudinea sa în raport cu estetica artei în felul următor: ,,Termenul "aesthesis" desemnează de fapt perceperea pur senzorială a însuşirilor exterioare ale corpurilor şi a impresiilor pe care acestea le produc în mod necesar, fiind aşadar singurul sens în care termenul trebuie folosit dacă dorim să ajungem la concluzii corecte privitoare la această problemă spinoasă. Eu însă resping categoric afirmaţia că impresiile de frumuseţe ar fi senzoriale: după mine, ele nu sunt nici senzoriale şi nici raţionale, ci pur şi simplu morale, iar în legătură cu facultatea care le recepţionează... nici un termen nu poate fi mai corect şi mai adecvat decât cel de "Teoretic", folosit de greci... denumind, în acelaşi timp, activitatea facultăţii însăşi "Theoria"... Numesc aşadar simpla conştiinţă animalică a plăcutului, Aesthesis; în schimb perceperea plină de exaltare, veneraţie şi recunoştinţă o numesc Theoria, deoarece aceasta, şi numai aceasta reprezintă deplina înţelegere şi contemplare a Frumosului ca pe un dar al lui Dumnezeu; un dar nu absolut necesar pentru existenţa noastră, ci adăugat ei, înălţând-o mai întâi prin dorinţă, şi apoi prin obiectul dorit." Reţinem şi opinia din zona ortodoxiei a părintelui profesor I.D. Petrescu ce spune în cuvântul adresat diaconului profesor G. Panţâru în prefaţa Lecţionarului evanghelic de la Iaşi: ,,Obişnuinţa de a căuta în orice împrejurare frumosul - care atunci când este ajutat şi de un organ deosebit provoacă de obicei un dezastru - să fie dată la o parte." Conciliul tridentin (1545-1563) a dat un canon legat de caracterul muzicii folosită în missă: ,,... Întregul plan al cântării în moduri muzicale să nu fie alcătuit numai pentru plăcerea urechii, ci în aşa fel încât cuvintele să fie clar înţelese de către toţi, şi astfel inimile ascultătorilor să fie atrase spre dorirea armoniilor cereşti, în contemplarea bucuriilor celor binecuvântate... De aceea vor fi alungate din biserică acele cântări care conţin lucruri lascive şi necurate." Obiectul studiului nostru poate lăsa din punctul de vedere al culturii laice impresia de ,,iconoclasm". Dar judecăţile teologice urmăresc alte criterii. Începând cu 1700 în Europa de apus, în Anglia şi Franţa mai ales se instalează la vedere lojile francmasonice. Lucrarea lor se amplifică şi cuprinde şi alte spaţii: ,,lumea nouă", Europa de răsărit şi apoi restul lumii. La noi în ţară ele se instaurează după 1848, când România devine stat modern capitalist, democrat, industrializat, înglobat culturii apusene - după cerinţele masonice ale vremii. Revenind acum la muzică să vedem concret şi cu exemple cum s-a manifestat această lucrare ce a atins apogeul ce-l trăim. Francmasonii secolului al XVIII-lea aveau ca sprijin al ideologiei lor gnozele şi filosofiile păgâne, ereziile condamnate la sinoadele ecumenice. Aceste mentalităţi au influenţat în mod deosebit viaţa culturală şi artistică a secolului, şi chiar ulterior, astfel încât în numele ,,iluminării" şi a ,,liberei cugetări" filosofii idealişti inventau sistem după sistem contrazicându-se reciproc. Astfel Hegel foloseşte noţiuni ca ,,spiritul lumii" (cu rezonanţe hinduse) sau metoda dialectică preluată de la grecii antici: teza urmată de antiteză ce vor da naştere ,,sintezei purtătoare de progres". Această gândire dialectică ruptă de adevăr - adică de Hristos - a exercitat o influenţă covârşitoare ce se manifestă încă şi în zilele noastre în lumea ,,întâia" a ţărilor dezvoltate. Culturnicul sovietic Lunacearski (Nachmannson) a observat pe bună dreptate corespondenţa muzicală a dialecticii hegeliene: forma de sonată şi deci şi a simfoniei clasice apărută în lumea austro-germană din vremea lui Hegel. Acest lucru a fost aplicat mai conştient şi consecvent de către Beethoven.

Puterea magică a muzicii asupra tinerilor in povestea flautistului vrăjitor din Hameln


Iată pe scurt subiectul: locuitorii târguşorului Hameln de pe malul râului Wesen se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au altă soluţie decât să apeleze la un flautist ciudat ce îi poate scăpa de pacoste. Acesta consimte contra sumei considerabile de 1000 de guldeni, şi, într-adevăr, la sunetele vrăjite ale flautului său şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Bucuria este mare, dar odată scăpaţi de necaz, burghezii se tocmesc şi nu mai vor să plătească întreaga sumă cu care s-au înţeles şi-l alungă pe flautist. Acesta urzeşte o răzbunare amarnică: la data de 27 iunie când târgoveţii erau adunaţi în biserică spre a sărbători pe sfinţii Ioan Botezătorul şi Pavel, sunetele vrăjite ale flautului adună acum pe copiii târgului ce dispar. Zdrobiţi de năpastă locuitorii sunt gata de orice sacrificiu pentru eliberarea copiilor, dar prea târziu. Morala acestei povestiri are o actualitate stringentă: copiii şi tinerii de astăzi sunt atraşi irezistibil de sunetele rockului cu toate variantele lui.onic? De bună seamă că nu, ci dimpotrivă, artistic, estetic, atrăgător şi înşelător. Mulţi oameni îşi apără preferinţele muzicale folosind acel principiu estetic hedonist după care ce e plăcut e şi bun. Esteticianul englez John Ruskin (1819-1900) a dat acestora următoarea replică: ,,Nimic mai obişnuit decât să auzi oameni dornici să fie consideraţi filosofi declarând că "frumosul este adevăr şi adevărul înseamnă frumuseţe"... Fapt este că adevărul şi frumosul sunt lucruri cu totul deosebite, deşi adesea înrudite... Căci deşi adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de celălalt, nu înseamnă că suntem liberi să-l căutăm pe oricare dintre ele după liberul nostru arbitru. Ele sunt într-adevăr separabile, dar este greşit să le separăm; ele trebuiesc căutate împreună în virtutea lor, ceea ce înseamnă să căutăm în primul rând adevărul şi apoi frumosul." Autorul antic Athenaidos a atras atenţia asupra faptului că: ,,scopul muzicii nu e plăcerea, ci slujirea virtuţii." Peste multe secole mai târziu marele compozitor J. S. Bach a dat o definiţie ce nuanţa aspectul estetic: ,,Muzica este spre slava lui Dumnezeu şi spre desfătarea oamenilor", lucru cu care nu putem decât fi de acord.

Prima preocupare marcantã de stabilire a unor repere muzicale morale si politice


Prima preocupare marcantã de stabilire a unor repere muzicale morale ºi politice o întâlnim la Platon (427-347 î.d.Hr.) în dialogul sãu Statul. În aceastã societate utopicã idealã muzica juca un rol de primã mãrime în educaþia ºi comportamentul cetãþenilor. Aceastã temã este tratatã sub forma dialogului dintre Socrate ºi profesorul de muzicã Glaucon. Pentru Socrate importanþa socialã a alegerii muzicale era decisivã: ,,Când modurile muzicii se schimbã, legile de bazã ale Statului se schimbã odatã cu ele". El afirmã cã anumite moduri muzicale ar trebui interzise, instituindu-se astfel cenzura (deocamdatã doar teoreticã). Aceeaºi concepþie o întâlnim în perioada Renaºterii în urmãtoarea reacþie a unui ierarh romano-catolic, episcopul Bernardo Cirillo într-o scrisoare din anul 1549: ,,La cei vechi muzica era cea mai splendidã dintre arte. Ei creau prin ea efecte puternice pe care noi astãzi nu le mai putem produce nici prin retoricã, nici prin oratorie ca sã miºcãm afectele ºi pasiunile sufletului. Ascult muzica vremilor noastre care, dupã câte spun unii a fost adusã la un grad de rafinament ºi perfecþiune nemaicunoscut înainte... În zilele noastre ei ºi-au pus tot meºteºugul ºi efortul sã compunã pasaje imitative, aºa cã o voce spune "Sanctus", alta spune "gloria Tua" cu urlete zbierete ºi gângãveli, aºa cã mai degrabã se aseamãnã cu pisicile în ianuarie decât cu florile de mai." Dar nu numai Platon, ci ºi întreaga societate greacã anticã privea muzica ºi în sensul de ,,psyhagogia"-îndrumare a sufletelor: ,,muzica bunã îl face pe suflet mai bun, muzica rea îl poate corupe. Ea poate sã conducã sufletul într- un ethos ºi de aceea au fãcut distincþia între muzica bunã ºi cea rea cerând ca muzica bunã sã fie protejatã de lege."
Elevul lui Platon, Aristotel, (384-322 î.d.Hr.) a scris de asemenea un tratat politic în care se ocupã de problemele de politicã ºi pedagogie muzicalã ºi în care îºi criticã maestrul în mai multe puncte. Astfel el este pentru acceptarea, sau tolerarea modurilor care pot produce katharsis-ul, purificarea sufletelor. Aristotel a împãrþit modurile în moduri etice, practice ºi entuziastice. ,,Modurile etice influenþeazã întregul ethos al omului fie dotându-l cu stabilitate eticã (precum modul dorian), fie distrugându-i-l în fapt (mixolidianul ºi ionianul), iar modurile practice trezesc în om ,,acte specifice de voinþã" ºi cele entuziastice îl aduc pe om din starea normalã în extaz ºi determinã o descãrcare emoþionalã." Privite din perspectiva creºtinã a Sf. Clement Alexandrinul, aceste moduri nu mai prezintã aceeaºi consistenþã atribuitã în antichitate, ele nemaifiind necesare în Bisericã: ,,cântarea cea nouã (nu va folosi) nici ritmul lui Trepandru, nici pe cel al lui Capiton, nici modul frigian, nici modul lidian, nici pe cel al doridei." Este necesar sã amintim aici cã la aceºti autori modul reprezenta doar scara, înºiruirea schematicã a tonurilor. Pe lângã aceasta o importanþã chiar mai mare o avea ethosul modului, impresia (,,tonul face muzica") pe care o realiza, cadenþele specifice, interpretarea, caracterul. Aceasta este explicaþia denumirii modurilor dupã regiunea ºi etnia care le folosea, imprimându-le specificul local. În acest sens este demn de amintit mitul muzical antic al întrecerii dintre Apolon ºi Marsyas. Zeul cânta la lirã în modul dorian, iar omul cânta la flaut în sonoritãþile lascive ale modului frigian. Apolon a ieºit biruitor, iar cutezãtorul Marsyas a fost jupuit de viu. Mesajul educativ al mitului este de la sine grãitor.

Acţiunea terapeutică a muzicii


Pe lângă funcţiunile sale cultice, muzica îşi dovedeşte şi acţiunea sa terapeutică. În Cartea I Regi îl vedem pe regele Saul chinuit de duhul rău cu dureri de cap cumplite (I Regi XVI, 14-23). Singurul remediu a fost chemarea păstorului David ce cânta măiestrit la harpă şi astfel putea alina durerile regelui posedat. Deşi David era păstor observăm că instrumentul său era harpa şi nu fluierul păstoresc, asemănându-se în felul acesta cu tracul Orfeu. Acest lucru a avut consecinţe mai târziu când David devenind rege şi prooroc a alcătuit nemuritorii psalmi, cântări acompaniate la harpă şi alte instrumente (trâmbiţe, psalterion, alăută, chimvale, tobe) în funcţie de împrejurări. În Cartea II Regi David îi învinge pe filistenii canaaniţi şi readuce chivotul Legii furat de aceştia (II Regi XI, 15). Bucuria victoriei a fost manifestată în cântece şi dans.

Muzica in Vechiul Testament


În Vechiul Testament întâlnim prima menţiune legată de muzică în capitolul IV al Cărţii Facerea. După ce Cain a comis fratricidul, a întemeiat o stirpe ce a continuat şi a amplificat păcatele sale. Între urmaşii lui îl găsim pe inventatorul instrumentelor muzicale: ,,Ada a născut pe Iubal. Acesta a fost tatăl celor ce cântă din chitară şi din cimpoi." (IV, 21) După cum vedem aici ambele instrumente au o origine comună. Diferenţa constă în faptul că cel ce se acompaniază cu chitară (instrumentele cu coarde) poate cânta simultan şi vocal, în vreme ce instrumentele de suflat exclud această posibilitate. Linia lui Cain va da naştere idolatriei, magiei, vrăjitoriei, strămoşii ereziilor şi alunecărilor înspre lumesc. În timpul fiului lui Seth, Enos, ,,au început oamenii a chema numele lui Dumnezeu" (Fac. IV, 27). Acest pasaj ne indică instituirea cultului liturgic în cadrul căruia se cânta vocal, - presupunem că sub forma recitativului liturgic, se psalmodiau cântări spre slava lui Dumnezeu. Ajungând în antichitatea greacă, în perioada retoricii clasice sec. IV î.d.Hr., întâlnim ştiinţa ,,citirii şi vorbirii frumoase", a elocinţei, o trecere naturală de la vorbire cântata la un caracter melodic mai pregnant. În spaţiul oriental, la sirieni, persani şi iudei, cântarea ecfonetică (εκφονεσις = citire cu voce înaltă sau tare, recitare, termen introdus în 1885 de cercetătorul grec L. Tzetzes), era caracteristică serviciului religios. Recitativul liturgic era o unitate organică naturală de cuvânt şi ton.

Începuturile muzicii se află la Dumnezeu


Începuturile muzicii se află la Dumnezeu. În rai îngerii cântau imne de slavă lui Dumnezeu ,,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia VI, 3) şi cântă în coruri la crearea lumii văzute (Iov XXXVIII, 4-7). Cum suna această muzică celestă şi cu ce tonuri rămâne desigur o taină pe care nici nu are sens a o iscodi. Sf. Grigorie de Nazians spunea în această privinţă: ,,Exista atunci o stare unitară, ca a unui cor, a naturii raţionale, angelice şi umane, care privea spre Corifeul unic al corului şi care conducea corul spre armonia dată de Acela." De aceea ne vom ocupa de acea muzică îndeobşte cunoscută: muzica oamenilor. Cum şi când a apărut aceasta rămâne în continuare învăluit în mister, căci ce documente ne-ar putea ajuta în acest sens? Trebuieşte a ne adresa şi aici ca şi în alte domenii Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Sfânta Tradiţie, din care o valoare şi un loc deosebit o are Sfânta Scriptură. Vom pleca de la afirmaţia că muzica a apărut ca fiind de la început melodie, şi anume ,,o vorbire cântată" folosită de primii oameni, Adam şi Eva, şi urmaşii lor. Desigur nu putem aduce dovezi ştiinţifice şi arheologice de necontestat (ne aflăm totuşi pe tărâmul credinţei), ci doar deducţii pe bază scripturistică. Compozitorul R. Wagner adera şi el la această părere: ,,...ipoteza că primul limbaj al oamenilor trebuie să fi avut o mare asemănare cu cântecul n-ar trebui probabil să pară caraghioasă." Iar dacă lui Wagner i s-ar putea imputa autoritatea în materie teologică, dată fiind orientarea sa dubioasă în acest domeniu, vom aduce şi mărturia unui muzician ortodox: contemporanul lui Wagner, Anton Pann, care afirma următoarele: ,,Noi ştim că Muzica este în lume totodată cu firea vieţuitoare. Ea este însuşi glasul şi cuvântul care l-a insuflat Dumnezeu în om pentru ca toată glăsuirea şi tot cuvântul este Melodie firească şi prin urmare, tot cuvântătorul este Muzic, care din pornirea organului şi lovirea aerului prin gâtlej şi nări îmi răsună glasul cu suişuri şi pogorâşuri şi îmi formează cuvântul mai puternic sau mai domol, mâniat sau plângător, după simţul şi patima trupului său. Un Muzic chibzuind cu băgare de seamă că melodia glăsuită nu este decât plânso-cuvântare cu care îmi descrie cinevaşi patimile sufleteşti şi trupeşti, şi aşa izvorul şi formarea muzicii trebuie să fi fost la Adam, omul cel dintâi, carele după greşala sa fiind izgonit din rai a avut destulă materie de plânso-cuvântare (poate) şi a descris jalea izgonirii înaintea fiilor şi nepoţilor săi." După izgonirea din rai se continuă cu cele două ramuri: cea a lui Seth (fiii lui Dumnezeu), binecuvântată şi cea a lui Cain-revendicat de francmasoni a fi protopărintele lor.

Sf. Teofan Zavoratul despre relatia dintre om si Dumnezeu


Stiti care sunt simtamintele miresei fata de mire?! Aceleasi simtaminte trebuie sa le aiba si sufletele noastre fata de Hristos Domnul. Miresei nici prin cap nu-i trece sa se uite la altceva si altcineva, ci se gandeste doar la mire, nutreste simtaminte de dragoste numai fata de mire. Aceeasi dispozitie trebuie s-o avem si noi fata de Domnul. Si abaterea doar cu gandurile la altceva in afara Lui, nu numai cu simtamintele si dispozitiile sufletesti, este deja incalcare a legaturii de nunta cu El. Domnul Dumnezeul tau este Dumnezeu gelos, zice prorocul (Deut. 4, 24). Asa cum sotul sau mirele e gelos, si Dumnezeu este gelos pe sufletele noastre. El nu poate suferi cand ne lipim inima de altceva in afara Lui. Insa dupa cum prin legea casnica sotia sau mireasa, desi se afla in relatii bune cu toata lumea, este devotata cu inima numai mirelui sau ori sotului, asa si sufletul, chiar daca ocupa cu toate cele cu care prin conditiile sale de viata nu are cum sa nu se ocupe, launtric trebuie sa nazuiasca tot numai spre Dumnezeu. Mirele ori sotul nu se uita la cat este de mare sau cat de marunta persoana spre care vrea sa se uite nevasta ori mireasa lui, ci nu sufera insasi aceasta abatere, indiferent de obiectul ei: si Dumnezeu Se manie pe suflet daca acesta nutreste patimire fata de vreun lucru, mic sau mare. Si El vede toate acestea. Mireasa tot mai poate sa ascunda de mire faptul ca launtric il insala, dar de Dumnezeu nimic nu se poate ascunde. El vede tot si nu ramane nepasator fata de adulterul sufletului nostru… iar atunci trimite si pedeapsa la inceput, prin faptul ca indata restrange revarsarea darniciei Sale in suflet, care odata cu abaterea de la Dumnezeu incepe sa traiasca o stare de intunecare a gandurilor, de tulburare a sufletelor, de neoranduiala a simtamintelor … si asta daca abaterea este mica! Si atunci, ce sa mai zicem de abaterile mari?! Atunci Domnul pleaca, paraseste sufletul… divorteaza de el. Insa atunci cand nu Domnul Se uneste cu sufletul, stiti cine o face… Sa ne izbaveasca Domnul pe toti de aceasta nenorocire!

Asadar, fratilor, nu este prima data cand aduc vorba despre faptul ca nu cu o parte a noastra, ci pe de-a-ntregul trebuie sa ne supunem Domnului si sa ne daruim Lui, pentru ca, daca nu va veti indupleca sa faceti asta dintr-o data, macar in gand, in sufletul vostru, sa incepeti a zice:

„Nu se poate, trebuie sa-L caut pe Domnul si sa tind numai catre El cu toata fiinta mea. Nu ramane decat ori sa pier, ori sa fac asa. Nu pot sluji si lui Dumnezeu, si mamonei (Mt. 6,24). Cine nu este cu Mine, a zis Domnul, acela impotriva Mea este, si cine nu aduna cu Mine, risipeste (Lc. 11,23)”.

Nu va infricosati! Sa pastrati in gand faptul ca o asemenea randuiala de viata nu este silnicie, ci iesire la libertate, nu este necaz, ci fericire, nu este lipsa, ci intrare in plinatatea bunastarii. Si aceasta pastrand in gand, sa va nevoiti corespunzator cu fapta. Domnul sa trimita barbatie inimii voastre si tarie duhului vostru! Amin!”

Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu si om

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt intruparea credintei noastre si sunt in acelasi timp credinta in lucrare, credinta in Dumnezeu in lucrare. Nu se poate sa stai la sfintele slujbe fara sa ai constiinta ca stai in fata lui Dumnezeu, asa incat sfintele slujbe sunt o aducere a lui Dumnezeu in constiinta noastra, in simtirea noastra. Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea sa stam in fata lui Dumnezeu, sa avem cunostinta de Dumnezeu, sa traim prezenta lui Dumnezeu, sa avem posibilitatea sa ne raportam la Dumnezeu. In felul acesta, stand la sfintele slujbe si participand la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca dreptmaritori crestini, ne rugam lui Dumnezeu si invatam despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea sa ne intalnim cu Dumnezeu in constiinta noastra, sa simtim legatura intre noi si Dumnezeu. La sfintele slujbe am putea spune ca ni se descopera Dumnezeu, ni se descopera prin randuielile de slujba ale sfintei noastre Biserici, invatam ceva despre Dumnezeu ca sa putem sa traim legatura noastra cu Dumnezeu.

Ce invatam despre Dumnezeu la sfintele slujbe? De pilda la Sfanta Liturghie, care incepe cu cuvintele "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor", invatam ca Dumnezeu are o imparatie in aceasta lume si ca imparatia aceasta este pentru noi in cadrul Sfintei Liturghii, Sfanta Liturghie fiind cea mai importanta dintre slujbele Bisericii noastre. In rugaciunea "Tatal nostru" noi cerem de la Dumnezeu sa vina imparatia Lui cand zicem "vie imparatia Ta", si cerand sa vina imparatia lui Dumnezeu noi nadajduim in implinirea acestei cereri si de fapt sunt putini acei credinciosi care stiu ca cererea aceasta ni se implineste cu fiecare Sfanta Liturghie. Pentru ca in cuprinsul Sfintei Liturghii noi suntem in cuprinsul imparatiei lui Dumnezeu care se desfasoara, ni se face cunoscuta in prezenta noastra impreuna cu noi. La Sfanta Liturghie noi facem ceea ce fac ingerii in cer, aducem inchinare lui Dumnezeu. De aceea randuiala Bisericii noastre este ca in cadrul Sfintei Liturghii si in cadrul sfintelor slujbe in general, noi sa avem constiinta prezentei lui Dumnezeu, ni se spune ceva despre Dumnezeu. Si anume intre altele ni se spune ca lui Dumnezeu I se cuvine "toata marirea, cinstea si inchinaciunea", "Ca Tie se cuvine toata marirea, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Din aceasta intelegem ca Dumnezeu este mai presus de noi si ca noi trebuie sa-I aducem inchinare si Ii aducem inchinarea cea dupa putere, constienti fiind insa ca lui Dumnezeu I se cuvine mult mai mult decat Ii oferim noi, decat putem noi sa-I oferim. Ca lui Dumnezeu I se cuvine "toata marirea, cinstea si inchinaciunea", lui Dumnezeu-Tatal, lui Dumnezeu-Fiul si lui Dumnezeu-Duhul Sfant, iar aceasta nu numai in clipa de fata - in orice caz in clipa de fata, caci zicem "acum" - ci si totdeauna si pururea si in vecii vecilor. Din aceasta inchinare, marire si cinste noi Ii aducem lui Dumnezeu inchinarea, cinstea si marirea cea dupa puterea noastra.

Mai departe aflam ca Dumnezeu are o stapanire, o imparatie, caci zicem: "Ca a Ta este stapanirea si a Ta este imparatia si puterea si marirea, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Inca o cunostinta despre imparatia lui Dumnezeu si despre legatura noastra cu Dumnezeu, care are stapanire peste noi, are imparatie, are putere si marire. Chiar daca nu am sti multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem invata la Sfanta Liturghie si faptul ca Dumnezeu este bun si iubitor de oameni, caci zicem: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Prin urmare, aflam, stim si suntem incredintati ca Dumnezeu este "bun si iubitor de oameni". Noi stim din Sfanta Evanghelie ca Domnul Hristos Insusi a spus ca Dumnezeu este bun (Matei 19, 17). Stim din Sfanta Evanghelie ca Dumnezeu a iubit lumea, ca L-a trimis pe Fiul Sau pentru mantuirea lumii. Chiar se spune ca "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine care crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Asadar, cand e vorba sa ne raportam la Dumnezeu e foarte important sa stim ca Dumnezeu e bun si ca Dumnezeu este iubitor de oameni, si ca fiind El bun si iubitor de oameni, noi trebuie sa-I aducem marire, "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam". Ne intalnim cu Dumnezeu Cel bun si iubitor de oameni si pentru ca e bun si iubitor de oameni - si asta sa n-o uitam niciodata - Ii aducem marire pentru bunatatea Lui si pentru iubirea Lui de oameni.

Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru ca la sfintele slujbe noi nu studiem despre Dumnezeu, nu invatam despre Dumnezeu, ci invatam rugandu-ne, daca invatam si e bine sa si invatam, dar nu trebuie sa ne ducem la sfintele slujbe cu gandul de a studia, ci cu gandul de a ne insusi anumite idei mantuitoare, ca sa ne putem raporta la Dumnezeu - ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Aflam deasemenea, ne incredintam, staruim in convingerea ca Dumnezeu este sfant, caci se spune: "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

Dar Dumnezeu Cel sfant este sfant si Isi comunica sfintenia Lui si credinciosilor, si marturisim si aceasta la sfintele slujbe si mai ales la Sfanta Liturghie cand zicem: "Ca Tu esti sfintirea noastra si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Pomenim de mila si de harul si de indurarile Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om, si zicem: "Cu harul, cu indurarile si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care impreuna esti binecuvantat, cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Cuvintele le adresam lui Dumnezeu-Tatal si pomenim mila, harul si indurarile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om, Dumnezeu adevarat si om adevarat - asa Il marturisim in cuprinsul Simbolului credintei - si la Sfanta Liturghie marturisim harul, mila si iubirea de oameni a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pomenim totodata si pe Sfantul Duh, care este bun si facator de viata: "Cu preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

Iata cate lucruri putem invata despre Dumnezeu rugandu-ne, avandu-L pe Dumnezeu in fata. Nu ni se spune: sa stiti ca Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, sa stiti ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni, sa stiti ca Dumnezeu e sfant, sa stiti ca Dumnezeu este sfintirea noastra, ci suntem angajati in legatura aceasta prin marturisirea faptului ca Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, si pentru aceasta Ii ducem marire, ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni si noi Ii inaltam marire, ca Dumnezeu e sfant - "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marie inaltam" -, ca Dumnezeu este sfintirea noastra si Ii aducem marire.

Apoi mai sunt si alte ziceri de la sfintele slujbe, de la alte sfinte slujbe, in care se spune de pilda: "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te intelegem ca unul care ai ca lucrare, ca actiune, sa miluiesti si sa mantuiesti, dar nu sa miluiesti si sa mantuiesti numai in general, ci sa miluiesti si sa ne mantuiesti pe noi, "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi, Dumnezeul nostru, si Tie marire Iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Sau "Ca Dumnezeul milei si al indurarilor si al iubirii de oameni esti, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Iata cate lucruri importante se spun la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu in prezenta noastra si in prezenta noastra in fata lui Dumnezeu. De aceea ziceam ca sfintele slujbe Il aduc pe Dumnezeu in constiinta noastra, in simtirea noastra, in fata noastra. Sigur ca cineva care se duce la slujba numai cu gand de a se informa, poate sa se duca de doua de trei ori si dupa aceea stie ce se face acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repeta in fiecare zi - si ne ducem cand putem sa ne ducem -, insa nu ne plictisim niciodata desi stim ce se petrece acolo, pentru ca noi ne ducem sa slujim. Orice credincios trebuie sa stie ca el nu este simplu spectator la o slujba dumnezeiasca, ca el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiasca, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie sa aiba constiinta ca el slujeste, nu se duce sa vada o slujba, sa auda o slujba, ci se duce sa faca o slujba. In Biserica noastra nu slujesc numai preotii, numai arhiereii, numai diaconii, numai cantaretii bisericesti, ci slujesc toti credinciosii care iau parte la sfintele slujbe. Cred ca ati observat faptul ca de fiecare data cand pomenim ceva despre Dumnezeu, ca e bun si iubitor de oameni, zicem "si Tie marire Iti inaltam", pentru ca esti bun si iubitor de oameni. Cand pomenim mila si iubirea de oameni a lui Dumnezeu spunem: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam". Facem ceva in fata maretiei lui Dumnezeu.

Aduc aici inainte faptul ca Sfantul Isaac Sirul spune ca "inca nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minuneaza de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Il cunosti numai in masura in care te minunezi de Dumnezeu si de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice: "Cat de minunate-s lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut" (Psalm 103). Daca se minuneaza de lucrurile lui Dumnezeu, cu atat mai mult se minuneaza Psalmistul de Dumnezeu Insusi care le-a facut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstractiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugaciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credintei, un Dumnezeu in fata Caruia noi stam si ne minunam de Dumnezeu in masura in care Il cunoastem. Si de aceea zice Sfantul Isaac Sirul: "Inca nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se minuneaza de Dumnezeu". Noi in masura in care cunoastem ceva din maretiile lui Dumnezeu ne minunam de Dumnezeu.

In Sfanta Evanghelie de la Ioan se spune ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant: "El pe Mine Ma va preamari" (Ioan 16, 14). Tot in Sfanta Evanghelie de la Ioan se spune in doua locuri despre vuietul Duhului. Si anume in convorbirea intre Domnul Hristos si un fariseu pe nume Nicodim se spune ca Domnul Hristos a spus: "Vantul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui dar nu stii de unde vine si incotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezenta Duhului Sfant se arata intr-un vuiet, asa cum prezenta vantului tot intr-un vuiet se arata. Iar vuietul Duhului este preamarirea lui Dumnezeu. In alt loc, tot din Sfanta Evanghelie de la Ioan, se spune ca Domnul Hristos a zis: "Cel caruia ii este sete sa vina la Mine si sa bea". Si adauga: "Ca rauri de apa vie vor curge din fiinta celui credincios" (Ioan 7, 38). Si se vede ca acolo unde sunt rauri, acolo este si un vuiet, vuietul raurilor. Poti sa-ti dai seama ca e in apropiere un rau fara sa-l vezi, din vuietul raului. In cartea Faptelor Sfintilor Apostoli este scris despre pogorarea Duhului Sfant asupra Sfintilor Apostoli, ca s-a auzit "o suflare ca de vijelie care vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Daca ne gandim bine ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant "El pe Mine Ma va preamari", si ca in cartea Faptelor Sfintilor Apostoli in legatura cu pogorarea Duhului Sfant peste Sfintii Apostoli se spune ca Sfintii Apostoli au vorbit in limbi necunoscute lor - mai inainte - dar intelese de cei care le ascultau - se spune ca oamenii care ascultau cuvintele Sfintilor Apostoli, in limbi necunoscute Sfintilor Apostoli si cunoscute de cei care le ascultau, marturiseau: "Ii auzim pe ei spunand maririle lui Dumnezeu" (Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu -, ne dam seama ca de fapt vuietul Duhului - despre care vorbeste Domnul Hristos cand Il aseamana pe Duhul Sfant cu vantul care are un vuiet, cu raurile care deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre in care aducem marire lui Dumnezeu: "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marire inaltam". Marirea pe care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfant - pentru ca a zis Domnul Hristos: "El pe Mine Ma va preamari" - este de fapt lucrarea aceasta de preamarire a lui Dumnezeu, deci este vuietul Duhului pe care il auzim si la care participam si noi insine cand Il preamarim pe Dumnezeu si zicem de pilda: "Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam, Tie Iti multumim Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru", sau cand zicem: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de marirea Lui". Sau cand zicem cuvintele: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", cand spunem cu simtire si cu rostire cuvintele acestea, cu participare - mie imi place sa spun ca aceste cuvinte sunt tunetul pamantului, ca daca este un tunet al cerului pe care-l auzim si care marturiseste si el despre maretiile lui Dumnezeu, exista si un tunet al pamantului si tunetul pamantului sunt cuvintele acestea: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".

Asa incat la dumnezeiestile slujbe ale Bisericii noastre noi aflam despre Dumnezeu ca e bun, ca e iubitor de oameni, ca e milostiv, ca e sfant, ca e sfintirea noastra si pentru toate acestea de fiecare data Ii aducem marire lui Dumnezeu, avem o angajare in raportarea noastra fata de Dumnezeu. Si asta inseamna ca cei care absenteaza de la sfintele slujbe nu aduc marire lui Dumnezeu, nu participa la vuietul Duhului, nu participa la preamarirea lui Dumnezeu, asa cum participa cei care iau parte la sfintele slujbe. Si bineinteles ca neparticipand la acestea, nu-i pot inchipui pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit-sfanta cantare aducem", noi, noi pacatosii, noi credinciosii, cum suntem, buni, rai, cum suntem, ii inchipuim la sfintele slujbe pe Heruvimi, fiintele ceresti care sunt in legatura cu Dumnezeu, in apropierea imediata a lui Dumnezeu. Si noi Ii aducem Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu Celui in Treime, Celei de viata Facatoare Treimi, intreit-sfanta cantare. Si de aceea, pentru ca Ii aducem intreit-sfanta cantare, pentru ca zicem "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot", de aceea noi ii inchipuim pe Heruvimi si facem aici pe pamant lucru ceresc. Pentru ca o slujba dumnezeiasca in locasul lui Dumnezeu care este sfanta biserica si care este de fapt cerul cel de pe pamant - m-as bucura mult sa retinem lucrul acesta, ca sfanta biserica, privita ca locas de inchinare a lui Dumnezeu in care se fac sfintele slujbe si mai ales Sfanta Liturghie, este cerul cel de pe pamant, si nu poate ajunge cineva in cerul mai presus de lumea aceasta decat in masura in care ia parte la slujbele dumnezeiesti in cerul cel de pe pamant. Nu are ce cauta cineva in cer daca nu merge in sfanta biserica.

Stimati ascultatori, randuielile noastre de slujba sunt in asa fel facute ca sa ne putem raporta la Dumnezeu, si cei care slujesc lui Dumnezeu nu se multumesc numai cu ceea ce aduc ei lui Dumnezeu, cu maririle lui Dumnezeu pe care le pot intelege, cat le pot intelege si le pot aduce cat le pot aduce, ci ei doresc ca si altii sa preamareasca pe Dumnezeu. De aceea cand e vorba de ectenia catehumenilor, in ecfonisul ecteniei pentru cei chemati, spunem "Ca si acestia sa preamareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Deci nu numai noi, ci si aceia care se pregatesc pentru luminare, pentru Botez, si aceia sa preamareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele lui Dumnezeu. Sau ne rugam lui Dumnezeu zicand: "Si ne da noua cu o gura si o inima a mari si a canta preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh".

Consideratii de felul acesta ne duc la incredintarea ca Dumnezeu vine catre noi si ca omul merge catre Dumnezeu, ca Dumnezeu il are in vedere pe om si omul trebuie sa-L aiba in vedere pe Dumnezeu. Cine nu se raporteaza la Dumnezeu asa cum ne indrumeaza sfintele slujbe, randuielile de slujba ale Bisericii noastre, acela de fapt este cumva inafara de Dumnezeu. Sunt multi dintre credinciosi care se numesc credinciosi, dar nu stiu cat sunt de credinciosi. Nu iau parte la sfintele slujbe, la Sfanta Liturghie, si spun ca se roaga ei si acasa. Nu stiu cat se roaga acasa, dar in orice caz nu-i destul sa te rogi acasa, ci trebuie sa iei parte la sfintele slujbe ca sa fii in vuietul Duhului, ca sa aduci marire lui Dumnezeu dupa putere. Unii zic: "Parinte, si asa mintea mea nu sta acolo la rugaciune". Si la acestia le spun eu de obicei: draga, daca mintea ti se duce de la rugaciune, uite, vreau eu ca mintea sa ti se duca de la rugaciune din biserica, nu din alta parte.

Stimati ascultatori, intre alte randuieli de slujba este si aceea ca inainte de a se rosti rugaciunea "Tatal nostru", care de fapt e o rugaciune care ne-a lasat-o Domnul nostru Iisus Hristos, rugaciunea pe care o cunosc si copii si oameni mari, si sa stiti ca sunt multi care nu o cunosc, cel putin la mine la spovedit vin si oameni care nu stiu "Tatal nostru" si sunt oameni, poate si intelectuali unii dintre ei - le mai si zic cateodata, daca zic ca stiu "Tatal nostru", zic: spune-l; si isi da seama omul pana la urma ca nu-l stie. Rugaciunea aceasta "Tatal nostru", care este o rugaciune de mare insemnatate, si mai ales daca o meditam - daca o spunem repede nu o intelegem nici noi - dar daca o meditam, daca aprofundam cuprinsul ei, rugaciunea "Tatal nostru" este de mare insemnatate. Si la Sfanta Liturghie este randuiala ca inainte de rugaciunea "Tatal nostru" sa se spuna o alta rugaciune. Si nu numai la Sfanta Liturghie ci la inca o slujba, la sfanta cununie, la slujba celor care se cununa in vederea casatoriei, se spune catre Dumnezeu asa: "Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice: Tatal nostru Care esti in ceruri...". Prin urmare ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea o invrednicire speciala sa spunem rugaciunea "Tatal nostru". De ce? Pentru ca se poate spune aceasta rugaciune si cu osanda. Asta o intelegem din rugaciunea premergatoare rugaciunii "Tatal nostru": "Si ne invredniceste pe noi, Stapane - zicem lui Dumnezeu Stapan, nu Tata -, cu indraznire - deci sa indraznim -, fara de osanda - pentru ca s-ar putea intampla sa fim si osanditi spunand rugaciunea "Tatal nostru" -, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice" "Tatal nostru".

Asta arata ca daca noi nu ne comportam ca fii ai lui Dumnezeu ne osandim spunand rugaciunea "Tatal nostru" si mai ales se osandesc aceia care nu iarta pe cei care le gresesc, caci a zis Domnul Hristos sa spunem: "Si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Noi stim din Sfanta Evanghelie ca Dumnezeu ne primeste pe noi ca pe fii ai Sai. Mai intai de toate, daca Domnul Hristos ne-a lasat rugaciunea aceasta in care Il numim pe Dumnezeu Tatal nostru, stim ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu se insista foarte mult in randuielile noastre de slujba asupra faptului ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu, desi noi credem lucrul acesta. Si anume stim ca suntem fii ai lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu ne-a primit pe noi ca sa fim fii ai Lui. De obicei se spune ca noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, ca Dumnezeu ne-a primit pe noi ca fapturi ale Sale ca sa fim fii ai Lui. Si asa este, dar nu e numai asa. Ne-a primit Dumnezeu ca sa fim fii ai Lui si in alt sens. Dumnezeu Insusi Se uneste cu noi ca sa putem noi deveni fii ai Lui. Sfantul Simeon Noul Teolog intr-unul din imnele sale se minuneaza de Dumnezeu - pentru ca L-a cunoscut pe Dumnezeu, si cine cunoaste pe Dumnezeu se minuneaza de Dumnezeu - si zice asa, vorbind cu Dumnezeu:

Cum de foc esti ce tasneste, si esti val racoritor?

Cum de arzi si-alini indata, cum ma faci nemuritor?

Cum de faci din vamesi ingeri si-ntunericul lumina?

Cum de scoti din iad si cum de curatesti pe cei din tina?

Cum tragi bezna in lumina, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de ma prefaci cu totul, inima cum mi-o aprinzi?

Cum de Te impreuni cu robii, fii ai Tatalui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor, ranindu-i, cum de iarasi ii impaci?

Cum de rabzi si suferi Doamne, cum nu rasplatesti indata?

Cum de vezi cele ce-n taina numai Tie Ti se-arata?

Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare,

Doamne, robilor Tai da-le, indelunga Ta rabdare!

Iata niste cuvinte in care se arata ca infierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se realizeaza nu printr-o declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizeaza prin o unire a lui Dumnezeu cu omul: "Cum Te impreuni cu robii - noi suntem robi -, fii ai Tatalui de-i faci?", cum pe robi ii faci fii? Impreunandu-Te, unindu-Te cu ei.

As vrea sa aduc in legatura cu aceasta inainte un cuvant al Sfantului Maxim Marturisitorul. In cartea Sfantului Maxim Marturisitorul numita "Ambigua" - e o carte in care se talcuiesc texte din Sfantul Grigore de Nyssa si din Sfantul Grigorie Teologul - Sfantul Maxim Marturisitorul, aducand aminte de Melchisedec, de o aparitie sa zicem asa enigmatica din Vechiul Testament - un rege care s-a intalnit cu patriarhul Avraam si caruia patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din prada de razboi - Melchisedec acesta, care inseamna "rege al dreptatii" si care era rege al Salemului si era si rege al pacii, despre el nu se spune nimic, nici ca ar fi avut parinti - nu se spune nimic despre parintii lui - si nu se spune nimic nici despre sfarsitul zilelor lui. Si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, vorbind despre acest Melchisedec, spune ca a fost fara tata si fara mama, fara spita de neam si mai spune ca acest Melchisedec fara tata, fara mama si fara spita de neam, era mai mare decat preotii evreilor (Evrei 7, 3). Sfantul Maxim Marturisitorul avand in vedere cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, spune ca intr-adevar, Melchisedec nu a avut tata si mama, dar nu in intelesul ca nu s-a nascut din niste parinti pamantesti, ci in intelesul ca a fost asa de ridicat peste nivelul parintilor lui, incat nu mai avea nici o legatura cu parintii lui, ci toata legatura lui era cu Dumnezeu. Si s-ar putea spune despre el ca era impreuna cu Dumnezeu fara de inceput, prin maretia vietii lui. Si mai departe spune ca acest Melchisedec n-a avut sfarsit al zilelor nu in intelesul ca nu a murit si el la vremea lui, ci in intelesul ca asa era de lipit de Dumnezeu incat se poate spune despre el ca era vesnic ca Dumnezeu. Bineinteles, acestea sunt lucruri de exceptie, noi nu ne putem gandi la asa ceva, dar ne putem gandi la faptul ca omul unit cu Dumnezeu traieste din Dumnezeu si ca Dumnezeu Se revarsa in om. In felul acesta se intelege indumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre parintii cei duhovnicesti.

Acatiste

Acatiste speciale

Acatistul Maicii Domnului Vindecatoarea de cancer

Acatistul Maicii Domnului - la icoana sporirea mintii