Constatarea regularităţii în întâmplările naturii şi în succesiunea stărilor de conştiinţă

Aţi văzut cum se lărgeşte câmpul experienţei noastre şi cum, mai departe, se lărgeşte însuşi conceptul de realitate prin facultatea aceasta pe care o avem, de a ne aduce aminte stările de cunoştinţă pe cari le-am trăit; şi anume, de a ni le aduce aminte astfel încât să le acordăm ceea ce numeam în lecţiunea trecută intenţiunea temporală.
Lărgirea aceasta a conceptului de realitate şi a experienţei noastre sufleteşti se face în sensul trecutului. Această lărgire se face încă într-un sens, şi anume, în acela al viitorului. Cum? Puteţi face singuri experienţa, cercetându-vă pe d-voastră. O să constataţi desigur că, în tot ceea ce vă aduceţi aminte şi în tot ceea ce trăiţi de-a dreptul, imediat - vasăzică, în tot cadrul experienţei trecute şi în tot cadrul experienţei actuale - puteţi să constataţi anumite reguli în cadrul cunoştinţei. Puteţi să constataţi, de pildă, că impresiei de lumină, care întovărăşeşte faptul de realitate [pe] care noi îl numim zi, îi urmează o altă impresiune, o altă percepţiune, de întuneric. Aceasta s-a întâmplat în trecutul d-voastră, în trecutul experienţei d-voastră sufleteşti, aceasta se întâmplă în cursul experienţei d-voastre prezente. S-a întâmplat de nenumărate ori. Nu aţi stabilit nici o legătură necesară, propriu-zis, între urmarea aceasta a zilei după noapte şi a nopţei după zi. Aţi stabilit însă că această urmare a zilei după noapte şi a nopţei după zi este un fenomen care se întâmplă regulat. Constataţi deci o regularitate pe care o puteţi prinde în întâmplările naturii, pe de o parte; mai exact însă, în succesiunea stărilor d-voastră de conştiinţă, [pe de altă parte].
Ei bine, această regularitate pe care d-voastră o stabiliţi în cadrul cunoştinţei d-voastră, repetarea lucrurilor, succesiunea lucrurilor, a stărilor de conştiinţă, această regularitate, în chip normal, în fapt, aş zice, se proiectează. Cum? Adică, se aplică unei alte categorii de fapte, asupra cărora sau în legătură cu cari această regularitate nu a fost observată, propriu-zis. Aţi constatat-o în trecut şi în prezent şi atunci d-voastră afirmaţi pur şi simplu că această regularitate, în succesiunea stărilor de conştiinţă, se va întâmpla şi în viitor.
Ce înseamnă aceasta: se va întâmpla şi în viitor?
Analizată de aproape, această afirmaţiune a mea mai că nu are nici un sens. Pentru că, ce este viitorul? Viitorul este ceva care o să se întâmple, zicem noi; este ceea ce va veni, este succesiunea stărilor de conştiinţă cari nu s-au întâmplat încă, dar care probabil [că] se vor întâmpla. Nu se poate defini regularitatea prin viitor. În schimb, se poate construi viitorul prin această regularitate, căci viitorul însuşi nu este decât tocmai cadrul pe care-l daţi d-voastră, este prelungirea acestei realităţi dincolo de limita realităţii.
Ceea ce a fost există în realitate, cel puţin în conştiinţa noastră, ca aducere-aminte. Ceea ce a fost continuă să existe ca aducere-aminte a noastră, este o urmă a acestei realităţi. Ceea ce există acum există, propriu-zis, ca percepţiune imediată a noastră. Dar ceea ce va fi? Ceea ce va fi nu este nimic, nu este, propriu-zis, o realitate. Ceea ce va fi este numai un cadru al unei activităţi posibile. Pe ce se sprijină şi care este necesitatea creării acestui cadru, aceasta provine tocmai din prelungirea acestei regularităţi; regularitatea a fost, regularitatea este. Succesiunea se înşiră pe o singură linie. Această linie înspre trecut nu are nici un capăt. Această linie nu poate să aibă, nu o simţim că ar putea să aibă un capăt în partea cealaltă. Prezentul nu poate să fie, propriu-zis, un cap de linie, o limită, căci prezentul, el însuşi, nu este ceva fix. Prezentul este, aş zice, un fel de noţiune limită, prezentul este - ca să zic aşa - un fel de pauză între ceea ce a fost şi nu mai este şi ceea ce va fi şi nu este încă. Cât ţine acest prezent? Nu are nici o durată, căci, în momentul în care ai vrea să-l constaţi, nu mai există. Prezentul este un fel de muchie infinitezimală ca dimensiune, pe care alunecă faptele întâmplate. Iar toată înlănţuirea aceasta, a ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce nu a fost încă, dar va fi, toată această înlănţuire nu este, propriu-zis, decât exprimarea într-o altă formă a unei regularităţi pe care noi o constatăm.
Exact vorbind, regularitatea aceasta nu poate să fie exprimată, nu poate să fie observată decât în trecut. Regularitatea aceasta sau mersul evenimentelor, sau succesiunea stărilor mele de conştiinţă mă fac să constat regularitatea, când? După ce s-a întâmplat evenimentul. Noi adăugăm: în prezent se întâmplă lucrurile tot aşa. Este o iluziune a noastră, o nepreciziune de limbaj, căci în prezent, propriu-zis, nu putem să constatăm nimic, prezentul nefiind decât o noţiune-limită.