Atitudinea crestinilor fata de cutremure

Cugetarea la sfârsitul lumii poate izgoni moleseala, poate alunga trândăvia care vrea să pună stăpânire pe inimi. Pentru a aprinde râvna crestinilor pentru mântuire, Sfântul Cosma Etolianul spunea: "Cerul care se vede, pământul si toate vor arde si lumea va muri. Când vor face acestea? Hristosul meu spune că acum ele se apropie repede, a ajuns cutitul la os. Se vor face dintr-o dată, ar putea să se facă si în noaptea asta. Oare n-au si început deja? Nu vedeti cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum izvoarele si râurile s-au întors? Azi ne lipseste una, mâine alta si Dumnezeu ni le dă tot mai putin, iar noi, ca niste nesimtiti, nu ne gândim la ele. Vă spun iarăsi un lucru si vă îndemn: chiar dacă cerul s-ar coborî jos si pământul ar urca sus, chiar dacă lumea întreagă va pieri, cum are să piară azi-mâine, să nu vă îngrijiti ce va face Dumnezeu. De vă va arde trupul vostru, de vi-l va prăji, dacă vă va lua lucrurile voastre, să nu vă îngrijiti: dati-le, că nu sunt ale voastre. De suflet si de Hristos aveti nevoie. Chiar dacă lumea întreagă ar cădea, nu v-ar putea lua acestea două, numai dacă nu le veti da de bunăvoie. Acestea două să le păziti, ca să nu se întâmple să le pierdeti" [62;139-140].

Îndemnându-i pe crestini să se roage, Sfântul Cosma îi sfătuia: "să o facem mijlocitoare, ca să mijlocească la Hristos, pe Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, fiindcă Fiul ei e mânios pe noi pentru prea multele noastre păcate si vrea să ne piardă. Ce mai asteptăm, fratilor? Azi-mâine vine sfârsitul lumii, de aceea alergati să vă îndreptati" [62;113].

Au trecut mai mult de două sute de ani de când au fost rostite aceste cuvinte, si sfârsitul lumii nu a venit. Cei care însă au cugetat la sfârsitul lumii si si-au îndreptat vietile prin pocăintă, acum se bucură de desfătările raiului. Iar cei care au râs de cuvintele Sfântului Cosma, si au rămas robi păcatului, au gustat deja din întunericul Apocalipsei.

Tot asa cum în primele secole ale Bisericii unii crestini asteptau sfârsitul lumii ca sfârsit al prigoanelor sângeroase pornite de către împăratii păgâni, si asteptarea sfârsitului le-a sporit râvna spre cele duhovnicesti, tot asa si astăzi unii crestini pot cugeta la apropierea sfârsitului: cu atât mai mult cu cât lumea nu vrea să meargă spre mai bine, ci spre mai rău.

Este adevărat si faptul că înmultirea păcatului si împutinarea crestinilor care duc viată curată e un semn al apropierii sfârsitului. Un părinte cu viată sfântă a profetit că, atunci când nu va mai fi potecă de la un om la altul (adică atunci când se va răci dragostea dintre oameni), va veni sfârsitul. Vedem astăzi că, desi s-au înmultit mijloacele de comunicare, că desi prin internet si prin telefonia mobilă oamenii îsi trimit sute de mesaje, aceste mesaje exprimă multă, foarte multă superficialitate. Si, chiar când aceste mesaje contin declaratii de dragoste, e vorba de cele mai multe ori de o dragoste pătimasă, de o dragoste carnală: dragostea curată e stâlcită de tot felul de caricaturi.

În slujba sa, Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni, este numit sfânt "al vremurilor de pe urmă". Trebuie să tinem seama si de acest fapt: că lumea va exista atâta vreme cât va exista Biserica. Si că, atunci când credinta se va împutina, va veni sfârsitul. Lumea nu are rost fără Biserică. Lumea care respinge, defăimează si prigoneste Biserica, pe fată sau pe ascuns, îsi scrie singură condamnarea la moarte. Putem spune chiar că o astfel de lume este sinucigasă.

De nimic altceva nu trebuie să se îngrijească drept-credinciosii, decât de unirea cu Hristos. Cei uniti cu Hristos pregustă bucuriile raiului încă din viata pământească si pe acestia, chiar dacă sfârsitul lumii va veni, mai devreme sau mai târziu, nu îi poate atinge nici disperarea si nici groaza apocaliptică. Cuvintele din Crez � "Astept Învierea mortilor si viata veacului ce va să fie..." nu arată nici disperare, nici frică. Cine rosteste Crezul are inima plină de nădejde în Dumnezeu, în Cel care poartă de grijă tuturor celor care Îl cinstesc.

Cei uniti cu Hristos nu se lasă molipsiti de psihoza cutremurelor. Ei stiu că Dumnezeu are grijă de fiecare în parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte necazuri, ci se tem numai să nu păcătuiască, să nu se îndepărteze de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur rezuma foarte frumos filosofia crestină despre înfruntarea necazurilor: "Nimic nu apleacă sufletul atât de mult spre iubirea de întelepciune ca necazul" [59;58]. Si mai spunea că "darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia mortii, pentru că făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi rămâne dator" [59;265].

Chiar dacă ar fi cutremure, crestinii adevărati nu au de ce să se teamă. Pentru că stiu că nici un cutremur nu poate avea loc fără îngăduintă dumnezeiască.

Si dacă sfârsitul lumii nu stie nimeni dintre oameni când va avea loc, la fel este si cu cutremurele care îl vor preceda. Acest lucru îl stie numai Dumnezeu.

Iar profetii de ocazie, care anuntă cu disperare cutremure numai pentru a a se afla vreme de câteva zile în atentia opiniei publice (si pentru a produce tulburarea care, transformându-se în deznădejde, îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu), nu sunt decât apostoli ai diavolului.

Oamenii trebuie să nu se lase speriati de zvonurile de cutremure. Oamenii trebuie să înteleagă că falsii profeti nu pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar dacă afirmă că vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă afirmă că au primit misiunea sfântă de a-i chema pe oameni la pocăintă. Din Sfânta Scriptură aflăm că diavolul încearcă să imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a câstiga încrederea oamenilor.

Chemarea la pocăintă rostită de falsii profeti nu poate aduce roade duhovnicesti, chiar dacă pare asemănătoare cu chemarea la pocăintă pe care o rosteste Biserica.

Oamenii nu s-au învătat minte. Desi au fost mintiti în nenumărate rânduri de tot soiul de falsi profeti, care au anuntat mari dezastre, cutremure, potop sau chiar sfârsitul lumii, totusi ei continuă să aibă încredere în acesti vizionari rătăciti. Vina nu este numai a vizionarilor. Dacă lumea nu i-ar asculta, poate că ei s-ar retrage în vârf de munte sau prin păduri, să sperie ursii si lupii cu mesajul lor. Lumea îi ascultă pentru că se teme de sfârsit. Lumea îi ascultă pentru că se teme de pedeapsa pe care o cheamă asupra ei, păcătuind.

Profetii de ocazie nu au de unde să stie nici când va veni sfârsitul, si nici când vor veni marile cutremure. Chiar dacă unele cutremure au fost anuntate cu putin timp înainte ca ele să aibă loc, aceasta s-a datorat faptului că miscarea plăcilor tectonice are loc înainte ca oamenii să simtă cutremurul. Stiind ce se întâmplă în adâncurile pământului, diavolul putea presupune data aproximativă la care oamenii vor simti cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a înselat. Ar fi fost normal ca oamenii să nu mai dea crezare profetiilor pe care el le-a făcut prin mesagerii săi. Si totusi nu a fost asa. Oamenii s-au încăpătânat să creadă profetiile acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp acestia au dispărut din atentia mass-mediei, oamenii s-au dus să îi caute. Chiar dacă stiau că păcătuiesc făcând aceasta.

Cei care sunt curiosi să afle care sunt profetiile vizionarilor ar trebui să cunoască modul în care profetii adevărati pot fi deosebiti de falsii profeti.

Câtă vreme cineva se află în afara Bisericii, deci este rupt de Trupul lui Hristos, nu poate primi semne de la Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu viată sfântă prin care poate chema poporul la pocăintă, si nu are nevoie de suflete întinate cu noroiul ereziei sau al păgânătătii.

Câtă vreme cineva afirmă despre sine că este fiu al Bisericii, că este urmas al Sfintilor făcători de minuni, si făcându-si reclamă dovedeste iubire de sine, iarăsi nu poate fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intră cu forta în inimile oamenilor, si în inimile celor mândri nu are loc, oricât de insistent ar fi chemat. Hristos izgoneste mândria, nu o poate trece cu vederea. Pentru că mândria este dovada credintei în propriile puteri si a lipsei de nădejde în puterea lui Dumnezeu.