Asupra acestui întreg complex de obiecte şi de valori se exercită conştiinţa mea. Adică, eu văd, eu simt, mie-mi place sau îmi displace, eu judec într-un fel, gândesc în altul, valorific în raport cu mine însumi, fac o mulţime de operaţii. Toată conştiinţa mea se raportă, prin urmare, la existenţele acestea naturale ale lumii; este ceea ce am putea numi, cu un termen cartezian - complexul acesta de fapte al cunoştinţei mele, toate raportate la lumea din afară de mine -, cu un termen generic, cogito. Ce însemnează cogito în înţelesul cartezian? Însemnează că fac o judecată? Nu. Însemnează ceva mai mult; cogito însemnează: eu îmi îndrept conştiinţa asupra întregii existenţe şi iau în conştiinţa mea întreaga existenţă, dublez în conştiinţa mea întreaga existenţă naturală. Cogito, prin urmare, este o operaţie colectivă şi un termen colectiv pentru tot conţinutul conştiinţei mele.
Acum, orice om trăieşte această stare a lui cogito cartezian, adică orice om ia în conştiinţa lui realitatea, orice om prinde realitatea, orice om trăieşte această realitate. Trăirea realităţii se face tocmai prin aceste operaţii pe care le îndeplineşte conştiinţa mea. La unii însă acest cogitocogito este operaţie reflexivă, la alţii, operaţie pur şi simplu pasivă. Adică, eu am ceasornicul înaintea mea, mă uit la el, cogito este în funcţiune. Dar pot să spun încă altceva, pot să trăiesc starea în care am ceasornicul în faţa mea. Vasăzică, cogitocogito fiind în funcţiune, că am ceasornicul în faţa mea. Adică, asupra lui cogito se plasează un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vieţii conştiinţei mele se grefează o a doua conştiinţă, se grefează conştiinţa faptului de conştiinţă. Adică, asupra cunoştinţei unui lucru, aş zice, mai exact pe româneşte, asupra cunoaşterii unui lucru, se reflectează conştiinţa cunoaşterii lucrului. Acest al doilea cogito, cum i-am zice, formează, la rândul lui, o lume pentru sine: ceea ce era înainte lumea noastră reală, lumea noastră naturală, avem [acum] pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, această viaţă a conştiinţei.
În această viaţă a conştiinţei obiectele şi valorificările sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele şi valorificările din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real? Stările de conştiinţă, cunoaşterea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cunoştinţe, valori. Vasăzică, pentru mine, pentru conştiinţa omenească ce gândeşte nu există deosebiri principiale între o cunoştinţă şi cealaltă. Este o cunoştinţă care se exercită o dată asupra unor obiecte, altă dată asupra altor obiecte, numai că este o deosebire între aceste obiecte.
Spuneam adineauri, sunt orientat, îmi îndrept eu atenţiunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o îndrept, lumea aceasta există şi continuă să existe. Tot aşa se întâmplă şi în ordinea de-a doua? În unele cazuri da, în altele însă, nu. Vă închipuiţi d-voastră că conştiinţa mea creează, din considerarea lumii naturale, numărul? Numărul este un obiect, o existenţă de sine stătătoare. În momentul în care l-am creat, numărul acesta poate să fie observat, studiat, descris, cercetat etc. Numai că, în momentul în care eu nu-l mai consider, numărul nu mai există. Aritmetica este un corp de doctrină, dar ea nu are existenţă decât în măsura în care îmi îndrept interesul, mă orientez asupra ei. Dincolo, în aşa-numita orientare naturală, acolo lumea există; dincoace, în aritmetică, în lumea aceasta a numerelor, numărul nu există decât prin existenţa unei conştiinţe, adică a conştiinţei omeneşti în genere, nu a mea, a ta şi a celuilalt, [ci] a conştiinţei omeneşti în genere.
Vedeţi dar care este deosebirea; este o lume cu o existenţă de sine stătătoare şi este o lume cu o existenţă condiţionată de orientarea noastră. Lumea are orientare aritmetică, deci conştiinţa omenească în genere are orientare aritmetică? Există aritmetică. N-are această orientare, aritmetica încetează să existe. Dincolo, pot să am sau să nu am acea orientare naturală, lumea va continua să existe şi, mai curând sau mai târziu, eu sau conştiinţa omenească în genere va fi forţată să ia cunoştinţă de ea. Aceasta este deosebirea fundamentală între lumea reală şi cealaltă lume, căreia i-am zice lumea ideală sau, mai bine, între lumea naturală şi lumea ideală, pentru că termenul de "real" este ceva neclar. Aceste două grupe mari epuizează, propriu-zis, întreaga existenţă, epuizează materialul nostru de gândire, materialul de cunoştinţă şi, în afară de aceste obiecte, nu mai există nimic care să fie obiect pentru conştiinţa noastră şi material care să intre în cunoaşterea noastră.
Vedeţi însă, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este că ele sunt cunoaşteri care se raportează la obiecte din afară de ele, adică ele au - cum am spus şi altă dată - acest caracter intenţional. Orice lume, adică orice cunoştinţă a noastră, orice cuvânt pe care noi îl pronunţăm ca semn al unui concept al nostru, să zicem, nu se închide în el însuşi, ci întotdeauna iese în afară de el şi indică semnul unui obiect din realitate, fie din lumea naturală, fie din lumea ideală. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de cari vorbeam adineauri este că, atunci când ele ajung la cunoaşterea noastră, această cunoaştere a noastră tinde să se întoarcă înspre obiect. Vasăzică, este ceva în el care ne scoate [în] afară de cunoaştere, în afară de conştiinţa noastră. Să iau un exemplu; când zic: "sufăr", am exprimat pur şi simplu o stare a mea sentimentală. Această stare a mea sentimentală este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al doilea cogito, un obiect, în aceeaşi măsură în care lampa este obiect pentru cel dintâi cogito. Nu este nici o deosebire din punctul de vedere logic între unul şi celălalt. Este o deosebire structurală, din punct de vedere ontologic, aş zice, pe care v-am arătat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adică, funcţiunea se îndeplineşte exact în acelaşi fel, fie că cunoaştem primul cogito: un obiect din lumea reală, fie că cunoaştem cel de-al doilea cogito: un obiect din lumea ideală, funcţiunea este aceeaşi şi, deci, şi termenii sunt echivalenţi în funcţiune. Aceasta este o considerare reală a lumii. De îndată ce fiecare lume păstrează caracterul acesta intenţional, atunci orice cunoştinţă a mea nu poate să fie considerată decât în strânsă legătură cu ceea ce arată, cu obiectul pe care-l indică. Aceasta este o poziţie reală în filosofie, dar o poziţie care nu este totdeauna cea mai folositoare.
Acum, orice om trăieşte această stare a lui cogito cartezian, adică orice om ia în conştiinţa lui realitatea, orice om prinde realitatea, orice om trăieşte această realitate. Trăirea realităţii se face tocmai prin aceste operaţii pe care le îndeplineşte conştiinţa mea. La unii însă acest cogitocogito este operaţie reflexivă, la alţii, operaţie pur şi simplu pasivă. Adică, eu am ceasornicul înaintea mea, mă uit la el, cogito este în funcţiune. Dar pot să spun încă altceva, pot să trăiesc starea în care am ceasornicul în faţa mea. Vasăzică, cogitocogito fiind în funcţiune, că am ceasornicul în faţa mea. Adică, asupra lui cogito se plasează un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vieţii conştiinţei mele se grefează o a doua conştiinţă, se grefează conştiinţa faptului de conştiinţă. Adică, asupra cunoştinţei unui lucru, aş zice, mai exact pe româneşte, asupra cunoaşterii unui lucru, se reflectează conştiinţa cunoaşterii lucrului. Acest al doilea cogito, cum i-am zice, formează, la rândul lui, o lume pentru sine: ceea ce era înainte lumea noastră reală, lumea noastră naturală, avem [acum] pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, această viaţă a conştiinţei.
În această viaţă a conştiinţei obiectele şi valorificările sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele şi valorificările din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real? Stările de conştiinţă, cunoaşterea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cunoştinţe, valori. Vasăzică, pentru mine, pentru conştiinţa omenească ce gândeşte nu există deosebiri principiale între o cunoştinţă şi cealaltă. Este o cunoştinţă care se exercită o dată asupra unor obiecte, altă dată asupra altor obiecte, numai că este o deosebire între aceste obiecte.
Spuneam adineauri, sunt orientat, îmi îndrept eu atenţiunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o îndrept, lumea aceasta există şi continuă să existe. Tot aşa se întâmplă şi în ordinea de-a doua? În unele cazuri da, în altele însă, nu. Vă închipuiţi d-voastră că conştiinţa mea creează, din considerarea lumii naturale, numărul? Numărul este un obiect, o existenţă de sine stătătoare. În momentul în care l-am creat, numărul acesta poate să fie observat, studiat, descris, cercetat etc. Numai că, în momentul în care eu nu-l mai consider, numărul nu mai există. Aritmetica este un corp de doctrină, dar ea nu are existenţă decât în măsura în care îmi îndrept interesul, mă orientez asupra ei. Dincolo, în aşa-numita orientare naturală, acolo lumea există; dincoace, în aritmetică, în lumea aceasta a numerelor, numărul nu există decât prin existenţa unei conştiinţe, adică a conştiinţei omeneşti în genere, nu a mea, a ta şi a celuilalt, [ci] a conştiinţei omeneşti în genere.
Vedeţi dar care este deosebirea; este o lume cu o existenţă de sine stătătoare şi este o lume cu o existenţă condiţionată de orientarea noastră. Lumea are orientare aritmetică, deci conştiinţa omenească în genere are orientare aritmetică? Există aritmetică. N-are această orientare, aritmetica încetează să existe. Dincolo, pot să am sau să nu am acea orientare naturală, lumea va continua să existe şi, mai curând sau mai târziu, eu sau conştiinţa omenească în genere va fi forţată să ia cunoştinţă de ea. Aceasta este deosebirea fundamentală între lumea reală şi cealaltă lume, căreia i-am zice lumea ideală sau, mai bine, între lumea naturală şi lumea ideală, pentru că termenul de "real" este ceva neclar. Aceste două grupe mari epuizează, propriu-zis, întreaga existenţă, epuizează materialul nostru de gândire, materialul de cunoştinţă şi, în afară de aceste obiecte, nu mai există nimic care să fie obiect pentru conştiinţa noastră şi material care să intre în cunoaşterea noastră.
Vedeţi însă, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este că ele sunt cunoaşteri care se raportează la obiecte din afară de ele, adică ele au - cum am spus şi altă dată - acest caracter intenţional. Orice lume, adică orice cunoştinţă a noastră, orice cuvânt pe care noi îl pronunţăm ca semn al unui concept al nostru, să zicem, nu se închide în el însuşi, ci întotdeauna iese în afară de el şi indică semnul unui obiect din realitate, fie din lumea naturală, fie din lumea ideală. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de cari vorbeam adineauri este că, atunci când ele ajung la cunoaşterea noastră, această cunoaştere a noastră tinde să se întoarcă înspre obiect. Vasăzică, este ceva în el care ne scoate [în] afară de cunoaştere, în afară de conştiinţa noastră. Să iau un exemplu; când zic: "sufăr", am exprimat pur şi simplu o stare a mea sentimentală. Această stare a mea sentimentală este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al doilea cogito, un obiect, în aceeaşi măsură în care lampa este obiect pentru cel dintâi cogito. Nu este nici o deosebire din punctul de vedere logic între unul şi celălalt. Este o deosebire structurală, din punct de vedere ontologic, aş zice, pe care v-am arătat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adică, funcţiunea se îndeplineşte exact în acelaşi fel, fie că cunoaştem primul cogito: un obiect din lumea reală, fie că cunoaştem cel de-al doilea cogito: un obiect din lumea ideală, funcţiunea este aceeaşi şi, deci, şi termenii sunt echivalenţi în funcţiune. Aceasta este o considerare reală a lumii. De îndată ce fiecare lume păstrează caracterul acesta intenţional, atunci orice cunoştinţă a mea nu poate să fie considerată decât în strânsă legătură cu ceea ce arată, cu obiectul pe care-l indică. Aceasta este o poziţie reală în filosofie, dar o poziţie care nu este totdeauna cea mai folositoare.
Reverenda prezintă la faţă un buzunar mic brodat cu paspoal din saten negru, buzunarul este lung de 8 cm şi este poziţionat în partea stângă sus.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
multumesc