Cum se poate deforma conştiinţa şi cum poate deveni greşită şi laxă?

Cum se poate deforma conştiinţa şi cum poate deveni greşită şi laxă? Prin nepăsarea faţă de păcat. A nesocoti păcatele mici, lesne-iertătoare, a nu-ţi face proces de conştiinţă din acestea, a le socoti o nimica toată, este a-ţi toci sensibilitatea faţă de păcat şi a aluneca pe panta păcatului de moarte. De la un timp acesta nu-ţi mai provoacă oroare, tu nu-l vezi în toată monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgenţă, îţi justifici greşeala cu fel de fel de false argumente şi pretexte, pentru ca până la urmă să ajungi să spui că totul e ceva fieresc. Astfel, conştiinţa ta pe care nu ai ascultat-o nu-ţi mai vorbeşte. S-a întunecat şi a adormit. De acum comiţi păcatul de moarte fără nici o remuşcare. Ajuns în acest stadiu, păcătosul şi-a decapitat conştiinţa – precum odinioară Irod la decapitat pe Ioan Botezătorul -, ca să nu-l mai mustre pentru fărădelegile comise. Păcătosul comite răul cu liniştea cu care săvârşeşte binele şi astfel conştiinţa lui laxă, care l-a dus la nepăsare şi în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigură spre osândire.

Desigur, la această stare de amorţire şi împietrire a păcătosului contribuie şi influenţa mediului social, cu prejudecăţile şi maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultimă instanţă, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns rămâne păcătosul însuşi, pentru că nu a ocolit factorii negativi şi nu şi-a pus ordine în lumea sa interioară, necombătând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-şi conduita crezului său normelor morale dictate de conştiinţă, a ajuns să-şi schimbe crezul după conduită. De câte ori ne este dat să întâlnim oameni care îşi justifică, cu un aer de inocenţă, conduita – atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, lăudându-se că ei lucrează conform conştiinţei lor. Da, însă ei nu văd că însăşi această conştiinţă a lor, după care s-au călăuzit, este eronată, fiind deformată şi falsificată de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lăsat conduşi, şi care până la urmă au stins în ei luminile conştiinţei drepte, şi astfel ei acum orbecăie în întuneric. Aşa se face de pildă că omul mândru nu-şi vede mândria; el crede că toate laudele ce i se aduc corespund adevărului, şi consideră false şi duşmănoase criticile juste şi binevoitoare din partea adevăraţilor prieteni. Nerecunoscându-şi scăderile şi patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rău în mai rău, adâncindu-se tot mai mult în beznă. La această stare se referă Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compară, atât de magistral, lumina conştiinţei cu lumina ochiului. “Lumina trupului este ochiul” – spune Isus. “De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău bolnav, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însuşi cât va fi?” (Matei VI, 22-24). După cum prin lumina ochiului ne păstrăm curat trupul, tot astfel prin lumina conştiinţei ne păstrăm curat sufletul. Şi dacă această lumină-călăuză se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?