Cunoştinţa ştiinţifică

există un fel de conştiinţă naivă şi, deci, un fel de cunoştinţă preştiinţifică, ce înzestrează toate lucrurile, toate evenimentele, cu anumite calităţi, cari [ar] exista în realitate. Toate întâmplările din natură sunt puse pe socoteala lucrurilor existând în natură şi toate evenimentele sunt considerate ca un fel de efect al unor anumite forţe constitutive ale realităţilor; adică, de pildă, dacă un om obicinuit simte pe mână căzându-i o picătură de ploaie, el zice că apa aceasta care cade are o forţă şi că forţa aceasta este o calitate a apei care cade. Gândiţi-vă ce zice morarul când vede că i se învârte roata de la moară, pe care o învârteşte apa. Dacă el bagă mâna în apă, vede că apa exercită o presiune asupra mânei lui. Roata se învârteşte pentru el în virtutea forţei pe care o are apa. Acestă forţă, pentru cunoştinţa preştiinţifică, este o calitate a apei care curge.
Vasăzică, este de reţinut din lecţia de ieri, de o parte, că această cunoştinţă preştiinţifică sau atitudine preştiinţifică e aceea care proiectează oarecum toate conţinuturile de cunoştinţă în afară şi le hipostaziază în realitatea absolută; şi că, pe de altă parte, nici nu-şi pune problema în ce raport stăm noi, subiectul, cu realitatea, cu obiectul acestei cunoaşteri.
Pe de altă parte, aţi văzut cum se desprinde, încetul cu încetul, aşa-numita cunoştinţă ştiinţifică şi cum această cunoştinţă ştiinţifică distinge, după interesul pe care l-am lămurit în lecţiunea trecută, aşa-numitele calităţi primare şi secundare ale lucrurilor; adică, de o parte, calităţile cari ne vin prin percepţiunile vizuale, olfactive etc. şi pe urmă calităţile care ne vin prin senzaţiile de mişcare, de apăsare, de pipăit etc. Această din urmă atitudine am lămurit-o prin interesul pe care ştiinţa modernă îl are la transformarea cunoştinţei în genere într-o cunoştinţă măsurată. Nu este vorba de un interes oarecum conştient, adică ştiinţa nu-şi dă seama că aşa trebuie să procedeze sau, cel puţin, nu şi-a dat seama la început. Când Galilei a fundat ştiinţa contimporană, el nu şi-a pus deloc problema aceasta, că, în adevăr, trebuie să exprime în măsuri aceste calităţi, pentru ca realităţile să ajungă la cunoştinţa noastră aşa cum sunt ele. Este adevărat, cunoştinţa matematică a fost întotdeauna o cunoştinţă preferată, o cunoştinţă mai precisă. Dar ştiţi, pe de altă parte, că această cunoştinţă matematică nu este întotdeauna cantitativă; adică, ştiţi că există, altături de aşa-numita, hai să zicem, matematică ce lucrează cu numerele, o altă matematică, [una] care lucrează cu obiecte. Numerele sunt expresiunea unei măsuri, măsura însăşi este un obiect. Vasăzică, nici măcar afirmaţia care se face de obicei, anume că matematica - fiind o ştiinţă sau o cunoştinţă de o precizie deosebită - are pretenţia să servească de model întregei cunoştinţe ştiinţifice, nici măcar această afirmaţie nu poate să explice cantitatifierea acestei cunoştinţe pe care a realizat-o ştiinţa modernă. Căci această ştiinţă modernă iese dintr-o structură nouă a spiritului omenesc, care structură nu are, propriu-zis, o explicaţie sau a cărei explicaţie noi nu o posedăm. Noi putem să constatăm pur şi simplu că această nouă structură spirituală a dus la transformarea cunoştinţei ştiinţifice în genere, la o cunoştinţă cantitativă.
Vasăzică, aşa explicată, prin structura, prin esenţa, prin realitatea însăşi a cunoştinţei ştiinţifice, aşa explicată cestiunea, nu se poate vorbi de un interes conştient. De aceea spuneam adineauri că ştiinţa a avut interes la cantitatifiere. Nu însemnează că ştiinţa a urmărit conştient idealul acesta al cantitatifierii, ci spun că ştiinţa, în dezvoltarea ei naturală, de care poate nu-şi dă seama, a urmat calea aceasta de transformare în cantităţi. Că această cale a fost cea normală se vede şi din faptul transformării întregei matematici într-o ştiinţă a numerelor, pentru că operaţia pe care a făcut-o Descartes, atunci când a încercat şi a reuşit să înlocuiască liniile, punctele şi figurile geometrice în general prin numere, deci când a transformat geometria intuiţionistă în geometrie analitică, nu este decât teoria introducerii numărului ca expresie a măsurii şi în domeniul geometriei, a măsurii care se exprimă de-a dreptul cantitativ. Cum? O linie este un obiect oarecare. Acest obiect oarecare poate să fie măsurabil. Măsurarea obiectului este şi raportarea măsurilor acestea la alt obiect, de aceeaşi natură, şi poate să ducă la stabilirea unor adevăruri foarte interesante. Dar aceasta încă nu însemnează că noi lucrăm cu exprimarea măsurilor. Când am două linii şi exprim proporţionalitatea dintre ele, am măsurat, dar n-am exprimat încă printr-un semn anumit măsura aceasta. Linia AB şi linia AC pot fi exprimate şi în raportul 4/3, dar şi în raportul AB/AC, care este un raport implicit, un raport netransformat într-o măsură comună, neredus la un număr. Deci, spun: cantitatifierea cunoştinţei este o trăsătură fundamentală a ştiinţei moderne şi această cantitatifiere a cunoştinţei nu provine de-a dreptul din matematică, ci ea însăşi a dus la transformarea matematicei prin apariţia ei în punctul central al interesului noii omeniri de după Renaştere.