FACTORII EXTRA-SOCIALI AI SINUCIDERII

Sinuciderea și stările psihopatice Una dintre tezele abordate de Durkeim susține că sinuciderea este o formă de nebunie, dar nu poate fi decât o nebunie parțială și limitată la un singur act. În terminologia patologiei tradiționale, delirul cu arie restrânsă se numește MONOMANIE. Ex: monomanul simte nevoia irațională și absurdă de a bea, de a fuma sau de a înjura, toate celelalte acte ale sale, ca și toate celelalte gânduri, fiind de o riguroasă certitudine. Această teză a fost totuși abandonată, studii recente au demonstrat că atunci când o facultate mintală este afectată sunt afectate și celelalte. Întrepătrunderea lor este atât de mare pentru ca nebunia să o poată lovi pe una lăsându-le intacte pe celelalte. Concluzia lui Durkeim a fost aceea că, dacă nu exista monomanie, nu are cum să existe nici o monomanie-sinucidere, și de ci că sinuciderea nu este o nebunie.

Clasificarea sinuciderii în funcție de caracteristicile esențiale ale nebuniei -după Jousset și Moureau de Tours a) Sinuciderea maniacală – bolnavul se omoară pentru a scăpa de un perico, sau de o rușine imaginară b) Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală de depresie, de tristețe exagerată; vede totul în negru, plăcerile nu-l mai atrag; viața i se pare plicticoasă și chinuitoare; c) Sinuciderea obsesivă – nu este cauzată de nici un motiv anume, nici imaginar, nici real, ci doar de ideea fixă a morții, deși știe exact că nu are nici un motiv; d) Sinuciderea impulsivă sau automatismul sinucigaș – dorința de sinucidere nu ese motivată, nici în raport cu realitatea, nici în funcție de imaginația bolnavului;

Între alienarea mintală propiu-zisă și echilibrul perfect al inteligenței, există o serie întreagă de trepte, sunt diversele anomalii reunite de obicei sub denumirea de NEURASTENIE. Durkeim crede că dacă o alterare profundă poate să ducă pas cu pas la sinucidere, o mai mică alterare trebuie să ducă la aceleași efecte. Așadar, neurastenia este un fel de nebunie rudimentară ce poate constitui unul dintre factorii în funcție de care variază rata sinuciderii. Temperamental neurastenicii sunt predestinați suferinței. De exemplu pentru un nevropat orice impresie este motiv de neplăcere, orice mișcare este obositoare, nervii lui vibrează la orice atingere. Are tendința de a se retrage în singurătate, iar dacă trebuie să se amestece în mulțime are toate șansele să încerce mai de grabă durerea decât plăcerea, și de aceea este predispus sinuciderii.ca urmare a sistemului nervos sensibil, ideile și sentimentele sale sunt într-un permanent dezechilibru, iar într-o societate cu o organizare determinată, nevropatul nu se poate adapta, el va căuta mereu ceva nou. Cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât unui asemenea subiect labil îi va veni greu să se adapteze. Chiar dacă neurastenia poate predispune pentru sinucidere, ea nu are în mod necesar această consecință. Neurastenia este o predispoziție foarte generală, dar care nu conduce la un act determinat, însă poate să capete formele cele mai diverse. Pentru a demonstra ca sinuciderea nu este o consecință a neurasteniei, Durkeim a comparat numărul de internări în azilurile psihiatrice a bărbaților și femeilor și numărul de sinucideri în rândul ambelor sexe. S-a constatat că, deși sunt mai multe femei internate în aziluri decăt bărbați, acestea se sinucid mai puțin. Deci diferitele forme ale neurasteniei nu au ca și consecința sinuciderea.

Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea Concluziile la care a ajuns Durkeim au fost că: 1. dacă există un determinism organo-fizic, de origine ereditară, din cauza căruia omul este predestinat pentru sinucidere, acesta ar trebui să afecteze ambele sexe 2. dacă sinuciderea ar fi ereditară ar trebui să se manifeste în primii ani de viață, ori cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt foarte rare

Sinuciderea și factorii cosmici • Cilma și temperatura anuală Sinuciderea este minimă doar în sudul și nordul Europei, în centru fiind mai dezvoltată. Unii cercetători au concis că zona temperată este câmpul predilect al sinuciderii, dar încă nu se poate înțelege clar care este legătura între climă și sinucidere. După părerea lui Durkeim influența de-a lungul anotimpurilor pare mai justificată („Omul părăsește de preferință viața când îi este foarte lesnicioasă”) S-a crezut pentru mult timp că toamna este anotimpul care favorizează sinuciderile, datorită faptului că este un anotimp cu umiditate ridicată și ceață în care oamenilor le este greu să suplinească lipsa de căldură. Statisticile arată că din 1000 de sinucideri anual, între 590 și 600 se comit în anotimpurile calde, și doar 400 în restul anului. În proporție de 76%, anotimpurile se clasează în ordinea următoare: vară, primavară, toamnă și iarnă. Interesant este faptul că acest clasament se aplică pentru toate țările. Durkeim a mai constatat că atunci când zilele cresc repede, sinuciderile se înmulțesc (din ianuarie până în aprilie), când creșterea zilelor încetinește se reduc și sinuciderile (aprilie-iunie). Aceeași corespondență se regăsește și în perioada de descreștere. Chiar și în luni diferite când ziua are aproape aceeași durată există aproape același număr de sinucideri (iulie- mai, august-aprilie). Totodată în timpul unei zile, sinuciderile ating recordurile în două momente: dimineața și după-amiază, atunci când dinamica afacerilor este mai rapidă. Astfel, creșterea zilelor permite creșterea activităților sociale

Imitația În analiza procesului de imitație, Durkeim ține neapărat să precizeze sensul cuvântului, și importanța cunoașterii sensului de către sociologi. „Dacă dorim să ne facem înțeleși, nu putem să denumim cu același cuvânt prcesul în virtutea căruia, în sânul unei colectivități amenești, se elaborează un sentiment colectiv, acela din care rezultă adeziunea noastră la regulile comune sau tradiționale de conduită și, în fine, aruncarea în apă ca o turmă pentru că o oaie a dat tonul. În prima serie de fapte lipește orice reproducere, în cea de-a doua, ea este doar consecința operațiunilor logice, judecăților și raționamentelor, implicite sau formale, care constituie elemntul esențial al fenomenului. Reproducerea deplină nu este decât în al treilea caz, acolo, noul act fiind doar ecoul celui inițial.” Așadar, imitația apare atunci când între un act comis de o persoană și reprezentarea și execuția acelui act de altă persoană nu există nici o operație intelectuală. Imitația poate da naștere la cazuri individuale mai mult sau mai puțin numeroase, dar nu are contribuție determinantă asupra înclinației spre moarte voluntară.

Émile Durkheim