Sinuciderea - hulă împotriva Duhului Sfânt

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Sinuciderea este considerată de Biserică hulă împotriva Duhului Sfânt.

Sinuciderea vizează viaţa, care este darul lui Dumnezeu dat omului. Şi, dacă este dar, din respect faţă de Dăruitor, el trebuie preţuit, conservat şi ocrotit. Numai că, din păcate, unii oameni nu înţeleg că Dumnezeu le-a dat doar uzufructul asupra vieţii, nu şi dreptul de proprietate asupra acestui dar.

Privarea sinucigaşului de slujba Înmormântării, a Parastasului, de împărţirea pomenilor, de locul de veci în cimitirul parohiei, alături de rudele sale, şi chiar de pomenirea lui la slujbele Bisericii este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a gestului făcut.

Biserica nu permite să fie evocată personalitatea, din păcate frântă, a unui astfel de om. Doar în cazul celor lipsiţi de discernământ Biserica face pogorământ. În cazul tulburărilor psihice, actul este dincolo de vrerea omului. Ştiinţific vorbind, sindromul suicidar este o stare de suferinţă psihică, caracterizată printr-o inhibiţie corticală gravă, ca urmare a acţiunii unor substanţe biochimice deprimante, extrem de puternice, care anihilează dorinţa firească de a trăi.

Pe plan mondial, sinuciderile ocupă locul al doilea în rândul cauzelor de deces, după accidentele de circulaţie, care, de multe ori, pot fi şi ele suicid, însă sub o formă mascată.

În suicid, dialogul subiectului cu moartea începe întotdeauna pe un plan iraţional. Se cunosc următoarele etape ale suicidului: manipularea ideii de suicid; ameninţarea cu ideea, tentativa şi realizarea sa. Aceste etape se pot realiza într-o fracţiune de secundă sau în timp.

Oamenii de ştiinţă consideră sinuciderea un gol în eul propriu, o criză existenţială, o stare de disperare, o agresivitate întoarsă contra sinelui, un act dureros de neîmplinire umană, un eşec de valorizare spirituală a existenţei, o privare a devenirii.

Cercetările arată că doar 10-12% din sinucideri sunt cauzate de tulburările psihice (psihopatiile, psihozele maniaco-depresive, psihozele schizofrenice, oligofrenia, sindroamele demenţiale, sindroamele discordante, sindroamele confuzionale, sindroamele delirant-halucinatorii, depresive, hipomaniacale), restul fiind cauza mizeriei, deziluziei afective, anxietăţii, etilismului, eşecurilor sau stărilor conflictuale de natură socială (la bărbaţi), unor conflicte de natură afectivă (la femei). De asemenea, suicidul este cauzat de abuzul parental şi lipsa de afectivitate parentală (la copii) şi solitudine sau bolile incurabile (la bătrâni). Sigur, metodele prin care omul îşi pune capăt vieţii sunt multiple şi diverse.

Suicidul ocultează dimensiunile ontologice ale morţii demne, confiscându-i sfinţenia. În suicid se întrerupe ad-hoc parteneriatul cu Dumnezeu.

Unii raţionalişti asociază suicidul cu martiriul. Este o mare amăgire să crezi aşa ceva! Martirajul este altceva. Martirii nu s-au sinucis, ci au fost martirizaţi de persecutori pentru o cauză nobilă: pentru Hristos şi Evanghelia Sa. Or, suicidul este o latură malignă a agresivităţii umane, un act de devianţă a comportamentului, de decompensare psihică, o heteroagresivitate contra sinelui.

Adesea ne întrebăm: Ce se întâmplă cu sufletul celui care se sinucide? Răspunsul, din păcate, este unul singur. Sinucigaşul, fie că a fost creştin sau ateu, are parte de IAD. Da! Şi creştinul care toată viaţa a frecventat Biserica, s-a spovedit, s-a împărtăşit, a fost milostiv, dar s-a sinucis, liber consimţind, are parte de iad. Şi Iuda a fost apostol şi, cu toate acestea, gestul lui nu l-a absolvit de chinurile iadului. Chiar a coborât în noaptea infernului cu pâinea de la masa Cinei. Nu a aflat clemenţă din partea lui Dumnezeu.

Petru ar fi putut să recurgă şi el la un astfel de gest necugetat, în noapte lepădării, numai că el, în ciuda căderii sale, şi-a ales o altă cale de rezolvare - pocăinţa, de altfel - singura în măsură să dizolve păcatul, cum spune Sfântul Ioan Casian.

În ceea ce-l priveşte pe Iov, el a fost îndemnat de soţia sa să-L blesteme pe Dumnezeu, ca să scape de viaţa şi de problemele lui. Săraca, avea un mod păgubos de a gândi. Însă Iov, contrar dorinţei soţiei sale, L-a căutat pe Dumnezeu în cele mai adânci încercări ale vieţii lui. Da, în încercări nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi.

Biblia aminteşte vreo şase cazuri de sinucideri: Abimelec (Judecători 9, 54), Saul şi armurierul său (I Regi 31, 4-5), Ahitofel (II Regi 17, 23), Zimri (III Regi 16, 18) şi Iuda Iscarioteanul (Matei 27, 5). Un al şaptelea caz sugerat este cel al lui Samson (Judecători 16, 26-31). Samson îşi asumă riscul morţii proprii. Din cele şase cazuri, cinci au fost ale unor oameni răi: doi erau îndrăciţi, iar trei erau păcătoşi. De ce or fi ales ei să sfârşească aşa? Fiind timpul dinaintea venirii lui Hristos, rezolvarea o va da plinirea vremii.

Relaţiile şi practicile păcătoase duc la depresii şi dezechilibre. Specialiştii sunt de părere că stresul în exces, suprasolicitarea organismului, vibraţiile la care este supus creierul, accesarea site-urilor pornografice, erotismul, masturbarea, drogurile, alcoolul, pornografiile, perversiunile sexuale ş.a. pot conduce la suicid. În primă fază, aceste practici dau impresia păşirii în plin paradis, ca, mai apoi, pe fondul acestora, să apară marile drame, ce implică pierderea irevocabilă a mântuirii. Din păcate, de aceste drame se face vinovată şi societatea, care le creează confortul.

Sunt însă cazuri în care suicidarii caută, în prealabil, ajutor: un medic, un psiholog, un duhovnic. Într-un moment de luciditate, ar vrea să renunţe la gest. Nu pot singuri. În plus, parcă le este ruşine de cel care îi instigă - Diavolul.

Marea dramă este aceea că, de multe ori, strigătul lor de ajutor nu este auzit de nimeni: nici de medic, nici de psiholog, nici de duhovnic şi nici de vreun semen. Unde este răspunsul nostru?!

FACTORII EXTRA-SOCIALI AI SINUCIDERII

Sinuciderea și stările psihopatice Una dintre tezele abordate de Durkeim susține că sinuciderea este o formă de nebunie, dar nu poate fi decât o nebunie parțială și limitată la un singur act. În terminologia patologiei tradiționale, delirul cu arie restrânsă se numește MONOMANIE. Ex: monomanul simte nevoia irațională și absurdă de a bea, de a fuma sau de a înjura, toate celelalte acte ale sale, ca și toate celelalte gânduri, fiind de o riguroasă certitudine. Această teză a fost totuși abandonată, studii recente au demonstrat că atunci când o facultate mintală este afectată sunt afectate și celelalte. Întrepătrunderea lor este atât de mare pentru ca nebunia să o poată lovi pe una lăsându-le intacte pe celelalte. Concluzia lui Durkeim a fost aceea că, dacă nu exista monomanie, nu are cum să existe nici o monomanie-sinucidere, și de ci că sinuciderea nu este o nebunie.

Clasificarea sinuciderii în funcție de caracteristicile esențiale ale nebuniei -după Jousset și Moureau de Tours a) Sinuciderea maniacală – bolnavul se omoară pentru a scăpa de un perico, sau de o rușine imaginară b) Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală de depresie, de tristețe exagerată; vede totul în negru, plăcerile nu-l mai atrag; viața i se pare plicticoasă și chinuitoare; c) Sinuciderea obsesivă – nu este cauzată de nici un motiv anume, nici imaginar, nici real, ci doar de ideea fixă a morții, deși știe exact că nu are nici un motiv; d) Sinuciderea impulsivă sau automatismul sinucigaș – dorința de sinucidere nu ese motivată, nici în raport cu realitatea, nici în funcție de imaginația bolnavului;

Între alienarea mintală propiu-zisă și echilibrul perfect al inteligenței, există o serie întreagă de trepte, sunt diversele anomalii reunite de obicei sub denumirea de NEURASTENIE. Durkeim crede că dacă o alterare profundă poate să ducă pas cu pas la sinucidere, o mai mică alterare trebuie să ducă la aceleași efecte. Așadar, neurastenia este un fel de nebunie rudimentară ce poate constitui unul dintre factorii în funcție de care variază rata sinuciderii. Temperamental neurastenicii sunt predestinați suferinței. De exemplu pentru un nevropat orice impresie este motiv de neplăcere, orice mișcare este obositoare, nervii lui vibrează la orice atingere. Are tendința de a se retrage în singurătate, iar dacă trebuie să se amestece în mulțime are toate șansele să încerce mai de grabă durerea decât plăcerea, și de aceea este predispus sinuciderii.ca urmare a sistemului nervos sensibil, ideile și sentimentele sale sunt într-un permanent dezechilibru, iar într-o societate cu o organizare determinată, nevropatul nu se poate adapta, el va căuta mereu ceva nou. Cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât unui asemenea subiect labil îi va veni greu să se adapteze. Chiar dacă neurastenia poate predispune pentru sinucidere, ea nu are în mod necesar această consecință. Neurastenia este o predispoziție foarte generală, dar care nu conduce la un act determinat, însă poate să capete formele cele mai diverse. Pentru a demonstra ca sinuciderea nu este o consecință a neurasteniei, Durkeim a comparat numărul de internări în azilurile psihiatrice a bărbaților și femeilor și numărul de sinucideri în rândul ambelor sexe. S-a constatat că, deși sunt mai multe femei internate în aziluri decăt bărbați, acestea se sinucid mai puțin. Deci diferitele forme ale neurasteniei nu au ca și consecința sinuciderea.

Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea Concluziile la care a ajuns Durkeim au fost că: 1. dacă există un determinism organo-fizic, de origine ereditară, din cauza căruia omul este predestinat pentru sinucidere, acesta ar trebui să afecteze ambele sexe 2. dacă sinuciderea ar fi ereditară ar trebui să se manifeste în primii ani de viață, ori cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt foarte rare

Sinuciderea și factorii cosmici • Cilma și temperatura anuală Sinuciderea este minimă doar în sudul și nordul Europei, în centru fiind mai dezvoltată. Unii cercetători au concis că zona temperată este câmpul predilect al sinuciderii, dar încă nu se poate înțelege clar care este legătura între climă și sinucidere. După părerea lui Durkeim influența de-a lungul anotimpurilor pare mai justificată („Omul părăsește de preferință viața când îi este foarte lesnicioasă”) S-a crezut pentru mult timp că toamna este anotimpul care favorizează sinuciderile, datorită faptului că este un anotimp cu umiditate ridicată și ceață în care oamenilor le este greu să suplinească lipsa de căldură. Statisticile arată că din 1000 de sinucideri anual, între 590 și 600 se comit în anotimpurile calde, și doar 400 în restul anului. În proporție de 76%, anotimpurile se clasează în ordinea următoare: vară, primavară, toamnă și iarnă. Interesant este faptul că acest clasament se aplică pentru toate țările. Durkeim a mai constatat că atunci când zilele cresc repede, sinuciderile se înmulțesc (din ianuarie până în aprilie), când creșterea zilelor încetinește se reduc și sinuciderile (aprilie-iunie). Aceeași corespondență se regăsește și în perioada de descreștere. Chiar și în luni diferite când ziua are aproape aceeași durată există aproape același număr de sinucideri (iulie- mai, august-aprilie). Totodată în timpul unei zile, sinuciderile ating recordurile în două momente: dimineața și după-amiază, atunci când dinamica afacerilor este mai rapidă. Astfel, creșterea zilelor permite creșterea activităților sociale

Imitația În analiza procesului de imitație, Durkeim ține neapărat să precizeze sensul cuvântului, și importanța cunoașterii sensului de către sociologi. „Dacă dorim să ne facem înțeleși, nu putem să denumim cu același cuvânt prcesul în virtutea căruia, în sânul unei colectivități amenești, se elaborează un sentiment colectiv, acela din care rezultă adeziunea noastră la regulile comune sau tradiționale de conduită și, în fine, aruncarea în apă ca o turmă pentru că o oaie a dat tonul. În prima serie de fapte lipește orice reproducere, în cea de-a doua, ea este doar consecința operațiunilor logice, judecăților și raționamentelor, implicite sau formale, care constituie elemntul esențial al fenomenului. Reproducerea deplină nu este decât în al treilea caz, acolo, noul act fiind doar ecoul celui inițial.” Așadar, imitația apare atunci când între un act comis de o persoană și reprezentarea și execuția acelui act de altă persoană nu există nici o operație intelectuală. Imitația poate da naștere la cazuri individuale mai mult sau mai puțin numeroase, dar nu are contribuție determinantă asupra înclinației spre moarte voluntară.

Émile Durkheim

CAUZE SOCIALE ȘI TIPURI SOCIALE ale SINUCIDERII, dupa Émile Durkheim

„Omul nu poate trăi dacă nu simte atașament față de ceva care să-l depășească [...] viața nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem rațiunea de a fi, dacă are un țel prin care să merite osteneala de a o trăi.” Atenția sociologului s-a îndreptat felul în care diferite confesiune acționează asupra sinuciderii. Datele statistice au arătat ca media sinuciderilor la un milion de locuitori, în rândul religiei protestante este de 190 de sinucideri, pe când în rândul catolicilor și greco-catolicilor este de 58, respectiv 40 de sinucideri. Atunci când într-o societate una dintre confesiunile religioase este în minoritate, rata sinuciderii scade datorită faptului că acestea trebuie să-și impună un autocontrol mai sever și o disciplină mai riguroasă, pentru a fi acceptați în societate. Dacă mediul protestant favorizează dezvoltarea sinuciderii, nu este pentru faptul că religia protestantă privește diferit sinuciderea față de catolicism, ci datorită faptului că protestantismul acordă mai multă importanță gândirii individuale și are mai puține dogme și practici comune. „Superioritatea numerică a cazurilor de sinucidere în sânul protestantismului provine din faptul că are o Biserică mai slab integrată decât Biserica Catolică.” O altă diferență între cele două religii este dată de faptul că protestanții au fost și sunt mai mult preocupați de educație, iar sinuciderea este mai răspândită printre oamenii mai bine educați. Un paradox este faptul că iudaismul numără cei mai puțini sinucigași, deși la o mie de tineri 16% urmează studii superioare, pe când la o mie de tineri catolici 1,3% sunt în universități, iar la o mie de tineri protestanți 2,5%. Acest lucru este explicat prin faptul că iudaismul, în majoritatea țărilor Europene, este în minoritate, iar cum am spus mai sus, pentru a rezista la ura pe care o stărnesc alte religii, se străduiesc să știe mai multe decât ceilalți pentru a se putea apăra de opinia publică și uneori chiar de lege. Totuși practicile comune în rândul acestei confesiuni religioase, nu lasă loc indivizilor de a acționa după bunul plac, de a gândi pentru ei. „O societate nu se poate dezintegra fără ca, în egala măsură, individul să nu fie detașat de viața socială, fără ca scopurile lui să nu devină preponderente față de scopurile comune, fără ca personalitatea lui să nu tindă a se plasa mai presus de ființa colectivă.”

Sinuciderea altruistă „Când omul este detașat de societate, el se omoară cu ușurință, dar tot la fel de ușor se omoară când este prea legat de ea.” Altruismul este definit în următorul fel: eul nu își aparține deloc, el se confundă cu altceva decât el însuși, polul conduitei sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte; indivudul este nediferențiat de semenii lui, nu este decât o parte din întreg, fără valoare prin el însuși. Printr-o analogie la organismele vii, putem să ne explicăm sinucidera egoistă și altruistă. Ceea ce este în exces duce la consecințe neplăcute, dar si ceea ce este puțin duce la aceleași efecte. Propunerea sociologului, este aceea să consumăm totul cu măsură, atât cât trebuie. În diferite culturi inefrioare, sinuciderea era văzută ca un act de vitejie, iar așteptarea morții era considerată o rușine. Bătrânii chinuiți de boli preferau să își ia viața, femeile care rămânau văduve trebuiau să se sinucidă pentru a își urma soțul; le fel se întâmpla și în cazul slugilor atunci când le murea stăpânul. Aceste practici sunt impuse de către societate, iar omul își ia viața fără a fi neapărat obligat să o facă. „Totuși aceste sinucideri nu au altă natură decât sinuciderile obligatorii. Convingerea de a nu ține la propia viață fiind socotită o virtute, și încă una prin excelență, este foarte lăudat acela care renunță să mai trăiască după cea mai mică solicitare a impreujurimilor sau chiar din simplă bravadă.” În societatea contemporana sinuciderea altruistă își face loc în domeniul militar, diferența dintre cazurile de sinucidere în rândul civililor și a militarilor cariază de la 25% până la 900%, iar rata sinuciderii creste direct proporțional cu creșterea perioadei de încadrare. În acest fel putem concide că fiecare tip de sinucidere nu este decât forma exagerată sau deviată a unei virtuți.

Sinuciderea anomică „Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate agală, sentimentele și energia individului, ea este și puterea care le reglează.” De obicei, atunci când într-o societate are loc un progres economic sau un cataclism neprevăzut, rata sinuciderii crește. Orice perturbare a echilibrului unei socități, chiar dacă duce la prosperitate, împinge la sinucidere. „Nevoile unui individ sunt infinite.” Atât timp cât nevoile unei persoane sunt infinite, aceasta nu va putea fi niciodată pe deplin fericită. Dezvoltarea industriei, progresele economice, depărtarea de la tradițional, depărtarea de forța care suprimă „pasiunile”, a dus la căutarea altor idealuri, a unor aventuri, care devin riscante, spune Durkeim. Eșecurile sporesc pe măsura riscurilor și astfel, rata sinuciderii crește. Atunci când o nevoie este satisfăcută, apare alta și tot așa. Durkeim propune în acest sens ca „pasiunile să fie ținute în frâu” de către rațiune. Dar în același timp recunoaște ca nu există această putere în om. Fiecare individ, dacă este mulțumit de statusul pe care îl are în societate, nu se gândește să își ia viața. Cu cât oamenii dețin funcții de subordonare, cu atât orizontul lor este mai închis, sunt mai cumpătați, nevoile lor sunt în concordanță cu statusul lor social, dorințele sunt precise, iar ei sunt mai protejați împotriva sinuciderii.

SINUCIDEREA CA FENOMEN SOCIAL GENERAL

Fiecare grup social are realmente o înclinare colectivă ce îi este carcateristică și din care derivă atracțiile individuale, iar nu invers. Ceea ce conturează înclinarea respectivă sunt curentele de egoism, altruism sau de anomie care ajută societatea în cauză, împreună cu predispozițiile pentru melancolie languroasă, sau pentru renunțare activă, sau pentru oboseala exaperată ce reprezintă curentele acestor curente. Aceste tendințe ale colectivității, penetrând la nivelul indivizilor, sunt cele care îi determină să se omoare.” Intensitatea sinuciderii nu poat să depindă decăt de următoarele 3 cauze: 1. natura indivizilor care compun societatea 2. felul în care ei sunt asociați, adică natura organizației 3. evenimentele trecătoare care tulbură funcționarea vieții colective această intensitate se menține constantă în societate pentru că „nimic nu a modificat nici felul în care sunt grupate unitățile sociale, nici natura consensului lor, acțiunile și reacțiile reciproce rămân deci identice, prin urmare, ideile și sentimentele care se degajă din ele nu au cum să varieze.

PROBLEMATICA SINUCIDERII

PROBLEMATICA SINUCIDERII este una destul de complexa si imposibil de ispravit printr-un scurt cuvant gazetaresc. M-am intrebat deseori ce se afla in spatele unei tentative de suicid, in spatele unei sinucideri…

Se pare ca la sinucidere ajung de obicei persoanele care cad intr-o extrema a vietii: nihilistii, pasionatii de magie, ocultism, fanii rock-ului satanic, cei foarte bogati, cei foarte saraci, etc. Omul temperat, omul de mijloc, care nu exagereaza cu nimic, nu trece, de obicei, prin astfel de ispite. In ghearele deznadejdii si in umbra mortii se ajunge si din pricina lipsurilor de tot felul, a greutatilor vietii si, mai ales la tineri, din cauza unei comunicari deficitare cu cei din jur si a lipsei de iubire. Psihologii, psihanalistii sau sociologii vin cu diverse lamuriri si raspunsuri, fiecare clasifica cauzele si da solutii tamaduitoare. Exista un element in aceasta ecuatie care nu e luat in seama; se uita ca spre cumplita deznadejde cei slabi sunt impinsi si prin lucrarea diavolului care de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar (Ioan 8, 44).

Dincolo de explicatii pertinente, o tacere si o tristete aparte se asterne in inimile noastre cand prin mass-media auzim, din ce in ce mai des [1], de sinucideri. Inca o persoana care nu si-a gasit rostul, inca un om care a incetat sa lupte, inca un infrant pe drumul vietii…

Am auzit spunandu-se ca exista la unele persoane o dispozitie innascuta spre negativism, spre instrainare, spre suicid chiar. In plus, cu totii am aflat inca de pe bancile liceului ca optimismul si pesimismul tin de firea noastra si ca n-ai ce face daca te-ai nascut cu o astfel de trasatura temperamentala. Intr-o astfel de ecuatie e periculos de usor sa afirmi ca Dumnezeu este de vina pentru slabiciunea firii celor ce-si iau singuri viata. Nu era oare de-ajuns ca Hristos a dus Crucea pe Golgota pentru pacatele noastre, voalat acum sa-L gasim vinovat si de lucrarea ispititorului ?… Un reprezentant de marca al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, a facut lumina in aceasta chestiune interesanta. Dupa un indelungat studiu de peste 25 de ani a concluzionat ca optimismul si pesimismul nu sunt innascute, ci dobandite. Consecinta e cat se poate de… optimista: coeficientul nostru de pesimism (pentru ca nimeni nu e pesimist sau optimist 100 %) poate fi micsorat. Autorul a dezvoltat in lucrarea sa Optimismul se invata (Humanitas, 2003) anumite tehnici in acest scop. Bineinteles ca o carte de acest fel scapa din vedere aspecte esentiale ale vietii sufletesti, adica ii lipseste latura duhovniceasca, insa poate fi de folos multora.

E imperios necesar sa taiem pesimismul exagerat (deznadejdea) de la cei de aproape ai nostri, sa incurajam buna-dispozitie, sa incurajam optimismul. Trebuie depistate din timp persoanele cu disponibilitate marita spre suicid si ajutate sa depaseasca starea nefericita in care se zbat. O statistica citata de parintele John Breck spune ca in 91 % dintre cazurile tipice de sinucidere si de tentative de sinucidere, mediile familiale examinate erau clasificate drept instabile ori haotice [2].

In astfel de “focare”, terapia cea mai buna e incercarea de a crea o comuniune fraterna si agapica in rugaciune si cateheza sustinuta pentru a-i deschide pe acestia spre viata comunitara. Caci cel ce zace jos, daca doar il ridici, il scuturi de praf si-i spui doar o vorba buna, va putea iarasi sa ajunga la starea sa de mai inainte. E nevoie de staruinta… Adevarata terapie e fara indoiala Insusi Hristos, bunul samaritean. Pe cel disperat sa-l aducem la Hristos, sa-l infatisam Lui spre a lua adevarata vindecare. Cand cineva ajunge sa se sinucida intreaga comunitate ar trebui sa se intrebe in ce masura a implinit cuvintele Mantuitorului privitoare la aproapele, fiecare ar trebui sa vada cand l-a abandonat pe fratele cazut intre talharii diavoli cuibariti in mintea lui.

E clar ca ne aflam, ontologic vorbind, sub povara pacatelor noastre. Spune Scriptura: “Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Pacatul insa perverteste, degradeaza cunoasterea. Spunea regretatul Parinte Galeriu: “Cand faci abstractie de Dumnezeu nu ai alta alternativa decat neantul”. Cand nu-L cautam pe Dumnezeu ne simtim dezradacinati, uscati, tristi si goi. Lumea acesta care fuge teribil de Dumnezeu e in suferinta, in boala, in agonie. Din nefericire, lumea actuala e prea agitata ca sa-si dea seama de starea in care se afla.

Am intalnit multe persoane cu tentative de suicid la activ. Mai toate prezentau simptomele a ceea ce Sfantul Ioan Cassian sau Evagrie Ponticul numeau “duhul intristarii”: un duh nascut din neimplinirea idealurilor, din sentimentul de vinovatie sau al inutilitatii, din anxietate aparent fara motiv sau nepasare etc.

De unde vin aceste stari? Le-am enumerat la inceputul cuvantului meu. Problemele sunt reale, iar cand cele de jos nu merg cum trebuie, oamenii uita ca trebuie sa priveasca catre cele de Sus. Dar daca nu cauti pe cele de Sus si jos e cumplit de greu, cine sa te salveze?!…

Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El insa ne indeamna la fiecare pas al Evangheliei Sale: “Bucurati-va” (Matei 5, 12; 28, 9; Luca 6, 23; 15, 6; 15, 9); Sfantul Pavel, de asemenea (Romani 12, 12, 15; II Corinteni 12, 11; Filipeni 2, 18; 3, 1; 4, 4; I Tesaloniceni 5, 16). Psalmistul spune: “Doamne, cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19), iar intr-un alt loc: “Ca m-ai veselit, Doamne, intru fapturile Tale si intru lucrurile mainilor Tale ma voi bucura” (Psalmi 91, 4). Credinta si implinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfanta… Cautarea lui Dumnezeu aduce bucurie si veselie, pentru ca cel ce cauta afla, cel ce cere primeste (cf. Matei 7, 7). “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua” (cf. Matei 6, 33).

Oare cati din cei ce si-au pus capat zilelor aveau un duhovnic? Cati au mers si au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de incercare, cand diavolul soptea gandul sinuciderii? Cati stiau ca la spovedanie te nasti din nou? Cati au cautat sa primeasca pe buzele lor Sfantul Trup si Sange al Domnului? Oare cati dintre acestia plecau genunchii la Crucea lui Hristos si-si varsau Lui amaraciunea inimii lor si ispita intovarasirii lor cu Iuda, vanzatorul Domnului? Sau oare cati mergeau regulat la Liturghie sa se intalneasca acolo, in sfanta biserica, cu Hristos, Stapanul vietii?

Golul acela intunecat din suflet pe care-l simte cel ce are ganduri de suicid nu-l poate umple decat Hristos, Lumina lumii, caci spune lamurit Evanghelistul Matei citand pe Isaia Proorocul: “Poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit” (Matei 4, 16; Isaia 9, 1). Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Unii isi poarta singuri poverile, ostenesc si cad sub greutatea lor, nu cauta si nu-L vor pe Dumnezeu: nu voiti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata! (Ioan 5, 40). De unde dar sa iei putere sa scapi de gandurile mortii, de unde dar sa ai viata daca nu cauti pe Stapanul Vietii?!… Hristos e adevarata terapie in lupta pentru viata.

E imbucurator ca in Biserica noastra se pune in prezent accent pe o asa numita psihologie pastorala ortodoxa (arhiepiscopul Hrisostom de Etna, mitropolitul Hierotheos Vlachos, pr. dr. John Breck, Jean-Claude Larchet, dr. George Stan etc.).

Sfantul Nicolae Velimirovici, intr-o scrisoare misionara, afirma pe buna dreptate ca “fara Hristos totul este intuneric si nebunie” [3]. Iar Apostolul Ioan ne aminteste: “oamenii au iubit mai mult intunericul decat Lumina” (Ioan 3, 19).

O lume care nu se raporteaza la Hristos e in agonie, in pragul sinuciderii si in umbra mortii… Ce asteptari putem avea de la o astfel de lume? Numai ca lumea acesta nu se poate salva prin ea insasi.

Asteptarea si nadejdea noastra nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni, Caruia ne rugam impreuna cu Psalmistul: “Sa nadajduiasca in Tine cei ce cunosc numele Tau, ca n-ai parasit pe cei ce Te cauta pe Tine, Doamne!” (Psalmi 9, 10) si iarasi: “Pazeste-ma, Doamne, ca spre Tine am nadajduit” (Psalmi 15, 1).

Laurentiu Dumitru in " Tinerii pe calea intrebarilor"

Statistica sinuciderilor

In ultimii ani a crescut ingrijorator numarul sinuciderilor; potrivit ultimului Raport IML, in 2002, la nivelul intregii tari s-au inregistrat 3486 de sinucideri, ceea ce reprezinta o crestere semnificativa fata de anul 2001 (3127). Raportul mentioneaza ca aceasta evolutie sugereaza un posibil nou val de crestere a numarului sinuciderilor care ar putea avea ca “apogeu” anul 2004 (Jurnalul national, 11 martie 2004, p. 7). Dintr-o alta sursa am aflat ca in Franta sunt aproximativ 12.000 de sinucideri pe an, adica mai mult de o sinucidere pe ora!!