Mânia e a noastră nu a lui Dumnezeu

Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării (Coloseni 3:5-6) .

O întrebare normală ar fi: Cumva Duhul “a cărui suntem” s-a schimbat între capitolul 9 de la Luca şi capitolul 3 de la Coloseni? Sau aici e ceva mai profund?

Raportat la asta, voi da un răspuns ortodox. În primul rând, Hristos Însuşi este revelaţia finală a lui Dumnezeu şi această revelare nu este corectată de nici un text din Vechiul Testament (pentru “că acestea mărturisesc despre mine”), de nici o epistolă, pentru că Hristos aşa cum e în Evanghelii este revelaţie definitivă chiar şi pentru interpretarea Epistolelor. Desigur textul citat de mine din Luca capitolul 9 este adesea combătut zicându-se: “Dar cum rămâne cu schimbătorii de bani din templu?” La care nu pot spune decât că “i-a dat afară cu un bici”, care nu este acelaşi lucru cu a spune că Hristos i-a bătut, sau a chemat foc din cer pentru a-i arde.

Din diferite motive, unele persoane vor să facă legătura dintre iconomia mântuirii şi mânia lui Dumnezeu. Dacă nu te vei pocăi, atunci Dumnezeu va face, asta şi asta… Întotdeauna am considerat acestă părere având un caracter constrângător, şi contrară cu iubirea lui Dumnezeu. Am auzit feluri întortocheate în care este interpretată această mânie, ca fiind “calea iubirii”, dar eu nu le cred.

O înţelegere comună în Tradiţia Ortodoxă este ca mânia lui Dumnezeu e un termen teologic, care nu-L descrie pe Însuşi Dumnezeu, ci o stare de a fi în care te opui lui Dumnezeu. Astfel, lucrăriea lui Kalomiros, Râul de Foc, face ample trimiteri către Sfinţii Părinţi referitor la această problemă. Am putea înţelege chiar că dragostea lui Dumnezeu pentru noi este ca focul mâniei.

Dar este important să spunem, în credinţa noastră în Dumnezeul Cel ce Este, faptul că e un Dumnezeu iubitor, care nu vrea că nimeni să se piardă. El nu este împotriva noastră, ci pentru noi. Acest lucru este de o mare importanţă pentru o propovăduire corectă a Evangheliei. Cei care insista asupra manifestării mâniei Lui ca o ameninţare, în mod inevitabil, îi crează un portret greşit lui Dumnezeu şi folosesc un antropormorfism [se raportează la oameni] ca substitut pentru Evanghelia lui Iisus Hristos.

Teoriile complicate de ispăşire care implică îmblânzirea mâniei lui Dumnezeu nu sunt vrednice de Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. N-aş putea-o spune mai sincer decât atât. Cei care persistă în astfel de idei teologice nu ştiu “a cărui Duh sunt” Nu este bine să se propovăduiască o înţelegere biblică [un sistem biblic] deasupra bunului simţ pe care ni-l transmite Evanghelia. Indiferent de lanţul de versete şi explicaţii raţionale – nu-L putem înfăţişa pe Dumnezeu decât după cum S-a arătat pe Sine pentru noi în Isus Hristos. Făcând aşa punem Biblia mai presus decât pe Hristos.

Este foarte dificil, în cultura noastră, unde Dumnezeul cel mânios a fost o parte aşa de importantă din istorisirea evangheliei, să ne întoarce spatele de la astfel de portrete – dar totuşi este necesar – atât pentru credincioşia în Sfinta Scriptură, în Sfinţii Părinţi, precum şi pentru revelarea lui Dumnezeu în Hristos.