Cadrele in care situeaza Canonul Mare întoarcerea omului păcătos la Dumnezeu

Cadrele intoarcerii

Cand omul devine constient de existenta lui, exista posibilitatea ca el sa nu gaseasca in sine si in jurul lui decat vidul, dar poate sa auda si glasul lui Dumnezeu chemandu-l din cele ce sunt mai interioare lui decat el insusi, sa-si aduca astfel aminte de tatal uitat si sa fie cuprins de nostalgia casei parintesti parasite. Un drum duce la disperare si absurditate, celalalt incepe cu plansul plin de nadejde, plansul facator-de-bucurie, si se termina cu veselia unirii cu Dumnezeu. in primul caz se gaseste omul care-si margineste existenta la limitele creatiei, care si-a inchis de bunavoie acele dimensiuni care plecand din natura lui tindeau spre Dumnezeu, adica omul autonomizat. in cel de-al doilea caz se gaseste omul care si-a tinut, mai mult sau mai putin - faptul n-are in ultima instanta mare importanta -, existenta sa macerata deschisa spre Dumnezeu. inceputul si temelia mantuirii e intoarcerea omului la Dumnezeu.

Pacatosul care se intoarce la Dumnezeu simte inainte de toate nevoia de a invoca mila si ajutorul Lui. intelege ca singur este neputincios sa se apropie de El. Implorarea [ikesia] deci caracterizeaza in mod central inceputul, dar si intregul mers al omului spre pocainta si mantuire: "Pe mine cel ce zac rupt, Mantuitorule, inaintea portilor Tale /sa nu ma lepezi..." (I, 13). "Sa nu intri cu mine la judecata, /usa Ta deschide-mi-o mie" (IIa, 26). "Am pacatuit, miluieste-ma" (VIa, 1), "La Tine vin, tamaduieste-ma". Pacatele sunt mari"caci nimeni din cei din Adam / n-a pacatuit ca mine" (IIa, 24), dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e si mai mare: "sa vedem, sa vedem / iubirea de oameni a lui Dumnezeu si Stapanul" (Ilb: a Sfantului Andrei). Astfel, omul indrazneste sa implore cu incredere: "Ridica de la mine povara / pacatului cea incuiata/si ca un Milostiv da-mi / iertare greselilor" (I, 24: a Treimii). "Miluieste faptura Ta, Milostive, / indura-Te de lucrul mainilor Tale" (VIb, 14). "Tu esti Pastorul Cel bun, / cauta-ma pe mine oaia / cea ratacita / si nu ma trece cu vederea" (lila,, 6). "Fa-ma oaie / in pasunea oilor Tale" (VIII, 19). "Tu esti dulcele Iisus, /Tu esti Ziditorul meu, /intru Tine ma voi indrepta" (IIIa, 7).

Dar opera mantuirii nu este savarsita exclusiv de harul lui Dumnezeu. Ea reclama si conlucrarea [synergasia] omului, o conlucrare responsabila, concreta si hotarata. Pacatosul care vrea sa se mantuiasca e chemat sa realizeze in el, prin vindecarea premergatoare si reconstituirea functiilor lui psihice, o "revenire" [anadrome], o intoarcere la integritatea lui iconica, la sanatatea lui si, in acelasi timp, sa realizeze o "apropiere " [prosagoge] a lui insusi de Dumnezeu.

"Apropierea" de Dumnezeu e indispensabila fiindca mantuirea, adica desavarsirea la infinit a omului si dobandirea acelei fericiri atat de mari incat sa depaseasca moartea, e imposibil de realizat in spatiul detasarii si renegarii (apostaziei). In acest spatiu pacatosul se simte ca si "drahma imparateasca" pierduta. Demnitatea lui ca om e nesocotita. Ceea ce el este, face si are e lucru putin, stricacios, desert. De aceea, el isi intoarce ochii si pasii spre "pamantul mostenirii", cauta sa se "mute" in acel pamant, sa devina, ca si Avraam, "pribeag": "Din pamantul Haran, adica din pacat, iesi /suflete al meu si /vino in pamantul ce izvoraste de-a pururea nestri-caciune'' (IIIb, 6).

Nu e vorba de o stramutare spatiala. Fuga din "Sodoma si Gomora" e o fuga de "flacara arzatoare a toata pofta nebuneasca [irationala]" (Illb, 15). Mantuirea se castiga jos pe pamant, in trup si e o mantuire nu numai a duhului, ci si a trupului, o mantuire a sufletului care devine mantuire a vietii. In Canonul Mare intalnim expresia foarte semnificativa "scapa viata".

Prima treapta a "revenirii" si "apropierii" e cunoasterea de sine [autognosia]: "intoarce-te, pocaieste-te, /descopera cele ascunse" (VIII, 19).

Trebuie sa aducem la lumina nu numai faptele pacatoase ascunse, pe care pacatosul le declara in Taina Marturisirii ca sa ia iertarea, ci si cauzele ascunse ale acestor fapte, rautatile, patimile, focarele din care se nasc fapte pacatoase: "cele ascunse ale inimii mele / le-am marturisit Tie, Judecatorul Meu" (VII,2).

Atunci cand sunt precizate focarele profunde si ascunse generatoare de rele, e posibil ca ele sa fie vindecate in continuare printr-o conduita corespunzatoare. Epitimiile pe care le prescriu sfintele canoane nu sunt pedepse, ci jaloanele unei conduite terapeutice.

A doua treapta e faptuirea [praxis]. Ca faptuire e considerata in mod fundamental asceza prin care sunt curatite si vindecate feluritele functii ale omului. Credinciosul imblanzeste prin ea "pornirile nestatornice ale placerilor", respinge "turbareapatimilor"', "loveste cu pumnii" feluritii vrajmasi: iubirea de placere, egoismul, patimile; biruie "gandurile amagitoare", "se desface de pacat"; iese din "nebunia [ira-tionalitatea] dinainte", ajunge la "curaj" si la "taria vointei"; "se stapaneste", devine "suflet barbatesc". Prin saracia de bunavoie, post, priveghere si celelalte practici ascetice, trupul taie dependenta lui inrobitoare fata de pacat, castiga independenta si libertate fata de lumea materiala, regasind in paralel si relatia, corecta fata de suflet si, asti i, prin intermediul trupului, legatura lui naturala cu creatia materiala poate sa-si exercite din nou slujirea preoteasca, profetica si imparateasca in lume.

Ca faptuire sunt considerate si faptele bune ale iubirii unora fata de altii si paza poruncilor: " cauta pamantul mostenirii, /locuieste in el cu buna legiuire" (VIa, 10). Buna randuiala e cea care-l conduce pe om sa se departeze de "faptele cele intinate" si sa fie condus spre "faptele cele dumnezeiesti" prin care "viata cea acoperita de lepra se inalbeste si se curateste".

Efortul aspru ce se cere pentru paza poruncilor si esecurile inevitabile daruiesc omului o "inima pururea zdrobita"

si o "saracie duhovniceasca". Credinciosul isi priveste neputinta si marile primejdii pe care le infrunta, "cursele si gropile ratacirii", si "inalta ca un zid" efortul lui, treapta cu treapta, "cu frica dumnezeiasca". Imbraca "modestia" si "evlavia" ce reprezinta "temelia neclintita" a scarii ce duce la cer. Opera aceasta e o opera a vointei care il invata astfel pe om incetul cu incetul, prin paza poruncilor, sa se puna in acord cu voia lui Dumnezeu care vrea tocmai mantuirea omului.

A treia treapta, paralela in timp cu cea de-a doua, este cunostinta [gnosis]. Lucrarea vointei e dirijata si sprijinita de lucrarea mintii. Trezirea functiilor intelectuale si raspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu inseamna inceputul "urcusului" si "apropierii": "scoala mintea la intoarcere" (VIII, 1).

Lucrarea curatirii gandurilor prin care functioneaza mintea, lucrare ce constituie o dimensiune fundamentala a intoarcerii omului la sanatatea si integritatea lui, cere un efort aspru.

Gandurile trebuie sa inceteze a mai servi poftelor. Cand sunt inrobite poftelor, ele au drept lucrare sa nascoceasca moduri de satisfacere a poftelor. Si cu cat sunt mai acute si mai patrunzatoare, cu atat mai desavarsite moduri de satisfacere a poftelor nascocesc, impodobind si facand desavarsit raul: " Turn ai iscodit sa zidesti, suflete, / si intaritura sa faci /poftelor tale" (IIb, 7). Adevarata relatie a gandurilor fata de pofte e aceea ca primele sa le dirijeze pe celelalte spre ceea ce e adevarat si, prin urmare, si bun si frumos.

Trebuie insa ca gandurile sa se elibereze de inrobirea lor fata de lucruri. Cat timp sunt inrobite acestora, ele nu vad sensul si scopul lor, servesc o dezvoltare oarba in care omul devine sclav, imboldindu-l la plenitudinea saracacioasa a satisfacerii poftelor lui. Gandurile sunt chemate sa lumineze lucrurile, sa aduca la lumina sensurile acestora, sa le expliciteze si ordoneze arhitectonic, in acord cu natura lor adevarata, adica in acord cu scopul pe care li 1-a dat Creatorul lor.

In masura in care gandurile se elibereaza de pofte si lucruri, ele se curatesc si se concentreaza in minte. Omul se intoarce la sine insusi. Mintea guverneaza in continuare in mod rational viata si faptele omului. Gasindu-si centrul lor, functiile psihosomatice ale omului inceteaza sa se mai lupte intre ele, omul se unifica si se simplifica.

In paralel, mintea reconstituita si luminata prin rugaciune poate sa depaseasca litera si sa ajunga la spiritul legii, sa se hraneasca din adevarul de viata purtator al cuvantului dumnezeiesc: "bea apa Legii / cea cursa din stoarcerea literei" (VIb, 8). Omul poate astfel sa decripteze adevarul ascuns in el insusi si in lume, si sa devina "iubitor al intelepciunii". indemnul pe care-l da Canonul Mare este: "pune-ti in hambare (adica strange ca hrana) intelepciunea".

In acest fel, insanatosirea initiala si schimbarea mintii, pocainta, ajunge sa devina "cunostinta" [epignosis]. Omul cunoaste adevarul lucrurilor, gandeste drept, intelege si, prin urmare, abordeaza realitatea din unghiul de vedere al lui Dumnezeu in a Carui lumina straluceste si mintea care intelege si realitatea inteleasa. Aceasta noua intelegere si abordare a realitatii se numeste credinta [pistis].

Functiile psihosomatice ale omului curatite de faptuire si luminate de cunostinta primesc in ele harul lui Dumnezeu si functiorieaza intr-un mod nou. Locul placerii il ia incetul cu incetul bucuria. Libertatea, independenta de egoism, se manifesta ca iubire pe masura ce omul inainteaza. Patimile se elibereaza de impatimire, functioneaza ca functii pur naturale; pe masura unirii cu Dumnezeu ele se sublimeaza in virtuti, ca sa ajunga pe treptele inaintate ale sfinteniei, atunci cand unirea cu Dumnezeu atinge deplinatatea, la simtiri si functionari spirituale. Omul iese din intuneric, se arata "fiu al luminii", castiga haina de nunta, arata "frumusetea dorita a miresei".

Astfel s-au creat premisele pentru cel de-al patrulea si cel mai inalt stadiu al vietii spirituale, contemplatia si nepatimi-rea [theoria kai apatheia]. Mintea curatita si luminata de adevarul dumnezeiesc coboara intr-un efort chinuitor de auto-concentrare in inima si acolo omul unificat si curat vede cele nevazute. Contemplatia, treapta cea mai inalta a cunostintei, e insotita de nepatimirea care se afla la antipodul pasionalitatii, din moment celeste suprema activitate, treapta cea mai inalta a faptuirii: "nepatimire cereasca ai castigat /prin vietuirea cea mai inalta pe pamant" (VI, a Mariei Egipteanca).

Credinciosul care a primit darul dumnezeiesc al nepatimirii si al contemplatiei, fara sa fi parasit trupul si pamantul, traieste intr-un mod ceresc: "vietuire netrupeasca ducand in trup" (IV, a Mariei Egipteanca), lucru care arata ca el lasa in urma sa preocuparea de ceea ce e vremelnic si stricacios. Ca negutatorul care a descoperit margaritarul cel de mult pret, el ; vinde toate ca sa caute cu " dragoste neasemanata" lucrul cel mai mare si unic "care trebuieste": "Privegheaza, suflete al meu, fa-te mai bun, /ca sa castigi faptuirea impreuna cu cunostinta; /ca sa te faci minte vazatoare de Dumnezeu /si sa ajungi in contemplatie norul cel neapus / si sa te faci negutator de lucruri mari" (IV, 9).

Aceasta insanatosire si reconstituire progresiva a omului, ale carei cadre le-am vazut mai sus, are loc intr-un cadru cosmologic mai larg, cel pe care Dumnezeu l-a creat prin venirea Lui in creatie.

Am vazut in prima sectiune a studiului de fata cum in Biserica se reconstituie si se innoiesc dimensiunile naturii, spatiul si timpul, cum functioneaza intr-un mod nou amintirile istoriei s.a.m.d. Aceasta transformare se realizeaza fiindca Biserica e trupul Dumnezeu-omului in care Hristos a innoit legile, adica functionalitatea naturii: "Cel ce s-a nascut innoieste legile firii" si "se biruieste randuialafirii" (IV, 21: a Nascatoarei).

Dar Hristos innoieste in Trupul Sau si functionalitatea concreta a omului. El a creat nu numai structurile cosmologi- . ce, ci si cele antropologice. A transformat facultatile vitale ale omului in functii spirituale, simturile naturale in simturi duhovnicesti. "imbracat-a framantatura mea / Cel ce a zidit veacurile" si "a unit cu Sine firea oamenilor" (V, 22: a Nascatoarei). Prin aceasta unire a transmis in natura omeneasca pe care a asumat-o, viata lui Dumnezeu, a innoit-o si spiritualizat-o. Prin Taine si asceza credinciosii se grefeaza in natura umana a Dumnezeu-omului, iau viata si functionalitatea ei si se mantuiesc. Altoirea in Hristos reprezinta continutul real si intregul scop al vietii bisericesti sacramentale si ascetice. Sfantul devine "asemanare a lui Hristos". Canonul Mare numeste aceasta altoire "iertare", ingaduinta, conlocuire [syn-choresis].

Privita din perspectiva antropologica, mantuirea se numeste prefacere, schimbare a mintii [metapoiesis, metanoia], (pocainta). Dar transformarea omului e cu putinta datorita unirii, con-locuirii [synchoresis], ingaduirii alaturi de Dumnezeu care se realizeaza in spatiul [choros] care este trupul lui Hristos: Biserica. Influentati de conceptia juridica despre mantuire, consideram iertarea, ingaduinta [synchoresis] ca o simpla lasare a pacatelor desi ea este ceva mult mai larg. Iertarea, lasarea pacatelor se realizeaza fiindca in con-locuirea, ingaduinta lui Dumnezeu, oceanul bunatatii dumnezeiesti face sa dispara, sterge pacatele omenesti. In realitatea ei deplina deci, iertarea e con-locuire, e "comuniune cu Hristos" si " comuniunea imparatiei lui Hristos ".