DECIZIILE PUBLICE

Puterea coactiva Puterea reglementara Eficacitatea Statului Principiul de subsidiarietate Reconversiunea industriala Binele comun Alegerea sociala Piata politica Birocratia Functia de bunastare sociala Preferintele sociale Teorema imposibilitatii

Instrumentul cel mai puternic al statului in influentarea activitatii economice este fara nici o indoiala exercitarea puterii sale coactive si de reglementare. Dar deciziile publice sunt luate de indivizi determinati. Cine garanteaza ca folosesc criterii rationale?

Statul poate fixa controale ale preturilor, limita cresterea salariilor, regleaza monopoliile, apara consumatorul controland publicitatea si calitatea produselor, poate stabili limite ale emisiunilor contaminante, planifica distributia spatiala a industriilor si, mai ales, isi poate rezerva pentru sine productia anumitor bunuri si servicii. Statul se ocupa direct de producerea bunurilor si serviciilor de interes economic strategic sau militar sau de bunurile publice, acelora care, neputand exclude din uz pe cel care nu plateste, nu ar putea fi oferite in cantitate suficienta de catre initiativa privata. Este cazul apararii nationale, educatiei si sanatatii, intre altele. Problema este ca, chiar daca intreprinderea privata nu o face bine, statul o poate face chiar mai rau.

In toate tarile, guvernele sunt acuzate de lipsa de eficacitate in administrarea intreprinderilor publice. Multe intreprinderi publice sufera pierderi an dupa an. Explicatia este ca guvernele urmeaza principiul subsidiaritatii, ocupandu-se de productiile ce nu sunt rentabile pentru firmele private. Guvernele se ocupa frecvent, pentru a evita pierderile de locuri de munca, de gestionarea intreprinderilor pe care initiativa privata le-a administrat intr-o forma neglijenta, uzandu-le la maxim si lasandu-le pe punctul de a se inchide. Rezulta foarte oneroase reconversia si adaptarea industriilor la exigentele competentei intr-o economie globala. Guvernele obisnuiesc sa se ocupe de investitiile necesare pentru reconversia acestor intreprinderi privatizandu-le odata ce au devenit rentabile.

Deciziile statului sunt luate de oamenii politici aflati la putere. Toata lumea intelege ca consumatorii si intreprinzatorii adopta decizii in functie de propriile lor interese, totusi se obisnuieste sa se considere ca politicienii decid in functie de binele comun. Aceasta in realitate nu se intampla. In lumea reala politicienii adopta decizii in functie de propriile interese, ca toata lumea. Aceasta nu este o aluzie la politicienii corupti care isi utilizeaza puterea pentru a se imbogati; un politician onorabil dintr-o tara democratica va incerca sa fie reales si ca partidul sau sa obtina mai multe voturi. Ceea ce se intampla este ca in tarile democratice unde exista libertatea presei, interesele politicienilor coincid cu interesele majoritatii populatiei.

ACESTEA AU FOST CUVINTELE SALE Pai pentru arta este creat acest enorm LEVIATHAN numit BINELE COMUN sau STATUL (in latina, CIVITAS), care nu este decat un om artificial, chiar de o mai mare statura si forta decat cel natural, pentru a carui protectie si aparare exista; si in care suveranitatea este un suflet artificial, dand viata si miscare intregului corp; magistratii si alti functionari juridici si din inchisori, articulatii artificiale; (..) proprietatea si bogatia tuturor membrilor particulari sunt forta; sanatatea poporului (securitatea sa) este intreprinderea lor; (..) echitate si legi, un motiv artificial si voluntar; concordanta, sanatatea; rebeliunea, imbolnavirile; si razboiul civil, moartea. (Hobbes, Leviathan)

Analiza economica a comportamentului politic este obiectul unei ramuri specializate din stiinta noastra: Alegerea Sociala sau Public Choice, in care unul din liderii teoreticieni cei mai distinsi este Buchanan. Pentru acest curent, sistemele democratice pot fi privite ca piete in care partidele politice sunt companii ce ofera servicii administrative comunitatii. In publicitatea lor spun cum si ce vor face. Incearca sa capteze cel mai mare numar posibil de clienti-votanti. Cand sunt pe pozitii de putere-locala, regionala sau statala-incearca sa satisfaca dorintele unui numar cat mai mare de cetateni cu scopul de a maximiza numarul de voturi la urmatoarele alegeri.

Piata politica prezinta niste peculiaritati interesante. Se pare ca pe aceasta piata exista puternice economii de scara, pentru ca exista tendinta de a reduce numarul partidelor pana la convertirea in oligopol sau duopol. Pozitia partidelor politice referitor la problemele sociale se realizeaza pe criterii foarte asemanatoare cu cele utilizate de companii pentru a se stabili geografic aproape de consumatori.

In imagine sunt reprezentate, de-a lungul unei linii orizontale, opiniile electoratului asupra interesului in interventia statului in economia unei tari. Pozitia de extrema stanga semnifica ca statul trebuie sa-si asume controlul total al economiei, sa controleze 100%. In extrema dreapta a liniei se pozitioneaza cei care vor ca statul sa se abtina de la orice interventie, sa controleze 0%. Sa presupunem ca in aceasta tara exista doar doua partide politice: unul de dreapta si altul de stanga. Partidele, prin intermediul declaratiilor publice, isi definesc programele politice specificand procentajele economiei care ar putea intra pe mainile statului, daca sunt alese sa faca parte din guvern. Votantii, daca actioneaza rational, vor alege acel partid a carui propunere este mai apropiata de opiniile sale. Daca partidul de stanga propune o interventie de 66% si cel de dreapta de 0%, partidul de stanga va fi votat de toti electorii mai apropiati, cei situati intre 100% si 33,3%. Pentru a impiedica victoria stangii si a castiga votantii de centru, partidul de dreapta va incepe sa-si imblanzeasca pozitia sa crescand procentajul interventiei economice din programul sau. Ducand la capat acest rationament ajungem la concluzia ca in sistemele politice bipartide exista o tendinta ca ambele partide sa propuna solutii politice foarte asemanatoare si situate in centrul spectrului politic.

In cazul sistemelor pluripartid, aceasta tendinta de a ocupa spatiul din centru ramane imblanzita din cauza amenintarilor partidelor extremiste, care culeg voturile abandonate de o miscare excesiva spre centru. Din contra, sistemele de alegeri neproportionale si care penalizeaza minoritatile, forteaza tendinta spre moderarea partidelor majoritare.

Pe de alta parte, birocratia, functionarii ce nu se ocupa de alegeri, adopta si ei decizii si motivatiile lor pot fi diferite de cele ale politicienilor. In timp ce politicianul incearca sa maximizeze numarul de voturi obtinute, birocratul incearca sa-si maximizeze puterea. Va incerca astfel ca departamentul sau sa obtina un buget mai mare, sa fie mai multi functionari in subordinea sa, sa poata dispune de mai bune mijloace materiale.

Alta problema scoasa in evidenta de teoreticienii alegerii sociale este intranzitivitatea preferintelor sociale. Chiar daca toti indivizii unui grup sunt rationali si cu preferinte tranzitive, deciziile democratic luate de grup pot fi intranzitive, adica irationale.

Amintiti-va ca in tema 3, vorbind de caracteristicile pietelor cu concurenta perfecta, explicam ca preferintele unui individ sunt tranzitive si preferandu-l pe A lui B si pe B lui C, se prefera A lui C. Sa presupunem acum ca comitetul director al unei fundatii de binefacere, format din trei indivizi, trebuie sa spuna daca isi cheltuieste banii pe subventii pentru muncitorii in somaj (alternativa A), in crearea de locuri de munca prin organizarea unei companii (alternativa B) sau pe formarea profesionala pentru cei disponibilizati (alternativa C). Cei trei indivizi sunt rationali si preferintele lor sunt astfel tranzitive. Primul preferea pe A lui B, B lui C si, consecutiv, pe A lui C. Al doilea prefera pe B lui C, C lui A si deci pe B lui A. Al treilea prefera pe C lui A, A lui B si C lui B.

Daca in adunare se pun la vot alternativele A si B va rezulta ca majoritatea (primul si al treilea individ) prefera pe A lui B. Daca alternativele puse la vot sunt B si C, majoritatea (indivizii 1 si 2) vor prefera pe B lui C. Pentru ca preferintele adunarii sa fie alternative acum ar fi necesar ca A sa fie preferat lui C, dar daca se pun la vot aceste alternative va rezulta ca majoritatea (indivizii 2 si 3) il prefera pe C lui A.

Unii autori au propus posibilitatea de a elabora o functie a bunastarii sociale bazata pe ordinele de preferinta ale tuturor membrilor societatii. K.J.Arrow (1921-), premiul Nobel in Economie, a demonstrat ceea ce se cunoaste ca teoria imposibilitatii, care afirma ca este imposibila elaborarea unei functii de bunastare sociala ce satisface anumite conditii elementare ca cele de nedictatura si optim paretian.