Lumea înconjurătoare - preexistentă cunoştinţei

Deosebirea aceasta se poate face între obiectele cu cari lucrăm noi în cunoaşterea noastră, cari îşi au locul lor în procesul cunoaşterii. Deosebirea se poate face încă şi din alt punct de vedere. Să pornim pe calea cea mai simplă. Eu trăiesc, stau, sunt aci, în odaie. În odaia aceasta eu văd oameni, bănci, lămpi, ziduri, ferestre, aud tramvaiul care trece pe stradă, maşina care trece în momentul acesta. Îmi închipui cum merge maşina aceasta pe stradă, eu fiind tot în încăperea mea, îmi închipui zăpada care este pe tramvai, mă transpun în ceea ce se întâmplă dincolo de ferestre, jos în stradă, simt frigul care este afară, am senzaţia de neplăcere sau plăcere - aceasta depinde de temperament - etc. Eu sunt înconjurat peste tot de obiecte, de lucruri şi de întâmplări. Lucrurile acestea sunt ceea ce se numeşte lumea mea, lumea mea înconjurătoare. Această lume a mea înconjurătoare nu trăieşte, propriu-zis, prin existenţa mea, nu este în funcţiune de mine însumi, ea există aşa cum există ea. În jurul acestei lumi eu trag un orizont, adică lumea aceasta există pentru mine până la anumite limite. Dincolo de aceste limite se întinde, aş zice, un fel de penumbră, dar penumbra aceasta are proprietatea că se lasă a fi cercetată: eu, cu mintea mea, cu mijloacele mele de cercetare, pot să pătrund penumbra, pot să împing mai departe orizontul acesta al lumii mele şi singura condiţie pe care o pun, ca în adevăr să pot pătrunde mai departe, este să am numai idee de formarea acestei lumi, adică să ştiu că există o lume. În momentul în care ştiu că această lume există, nu pot să mai pun limite cari să încercuiască această lume. Şi nu pot să pun limite, pentru că eu pot să pătrund teoretic în această lume, oricât de adânc aş voi. Aceasta, în spaţiu şi în timp, la fel.
Eu trăiesc în momentul de faţă. Acest moment de faţă este mai mult o stare pe care eu o trăiesc, pe care fiecare din noi o trăim. Momentul ar fi oarecum corespondentul lumii mele spaţiale înăuntrul orizontului de care vorbeam adineauri. Lumea aceasta însă, a mea, din timp, pe care eu o trăiesc întotdeauna, şi în prezent, are şi ea un orizont, adică poate să meargă în trecut până la un oarecare punct şi poate să meargă şi în viitor. Eu pot să anticipez existenţele cari vor veni şi pot să le anticipez cu dorinţele mele, cu prevederile mele. Evident că posibilitatea de a pătrunde în timp, înainte şi înapoi, este condiţionată de fapte, de anumite împrejurări, dar, principial, posibilitatea mea de a pătrunde, de a trece în lumea aceasta este nemărginită. Şi, chiar dacă n-ar fi nemărginită, pentru problema filosofică aşa cum se pune pentru noi, o singură posibilitate sau direcţiune de a înainta în această lume a timpului se înfăţişează; şi o singură posibilitate, dacă există, şi încă pentru noi este suficient pentru ca problema să fie în adevăr pusă şi rezolvată.
Vasăzică, lumea aceasta a mea există, există ca ceva real, independent de mine, real în timp şi în spaţiu. Independent de mine în sensul că, indiferent dacă eu iau cunoştinţă de ea, indiferent dacă eu o valorific sau nu, ea există. Eu pot să iau cunoştinţă de ea atunci când sunt pus în condiţiunea de a lua cunoştinţă. Dar, dacă nu iau cunoştinţă de ea, dacă, prin urmare, nu sunt orientat în direcţiunea acestei lumi, lumea continuă încă să existe. Eu vin în contact cu ea în momentul în care mă îndrept spre ea. Vin în contact cu ea, zic, în momentul în care mă îndrept spre ea, dar venirea mea în contact cu această lume n-are nimic de-a face cu existenţa lumii înseşi. Eu nu condiţionez lumea mea, lumea naturală, aş zice, în care trăiesc.
Aţi auzit, în altă ordine de idei - este o problemă pe care o vom discuta la timpul ei -, că sunt filosofi care spun că lumea nu există decât întru atât întrucât o cunosc eu. Este un punct de vedere filosofic şi nu putem interzice filosofilor de a spune năzbâtii, când năzbâtii se încearcă şi în alte activităţi mai serioase decât filosofia. Dar, în sfârşit, este foarte ciudat să afirmăm că lumea nu există decât în momentul în care o cunosc eu. Exemple stau la îndemâna oricui. America a existat şi înainte să o descopere oamenii şi sunt atâtea lucruri în univers cari există fără ca oamenii să aibă habar de ele. Chiar însuşi faptul că oamenii le descoperă nu este decât o dovadă că toată lumea este preexistentă cunoştinţei mele. Nu pun problema cum este lumea în ea însăşi şi cum este în cunoştinţa mea, că cunoştinţa mea ar fi un produs nou, care nu este posibil decât cu intervenţia mea. Eu vorbesc de existenţa ca atare, de existenţa în sine a realităţii acesteia.