Cunoştinţa. Aspectul psihologic şi cel logic

O cunoştinţă este, fără îndoială, o realitate; adică, presupune de la început că avem o materie, un material asupra căruia lucrăm, material pe care ni-l luăm din realitate, material pe care, prin urmare, îl avem înaintea noastră. Noi nu avem decât să-l cercetăm. Cercetarea materialului acesta ar trebui să dea, după titulatură, disciplina noastră: teoria cunoştinţei. Lucrul acesta însă nu este tocmai exact, pentru că cunoştinţa poate să fie studiată în diferite feluri şi fiecare fel în parte în care noi studiem cunoştinţa ne dă, din punct de vedere al specificării şi clasificării în domeniul preocupărilor noastre ştiinţifice, discipline diferite.
Cunoştinţa este, fără îndoială, o realitate, dar această realitate poate să fie privită din mai multe puncte de vedere. Cunoştinţa este, în primul rând, ceva, o existenţă oarecare - hai să zicem, chiar un obiect -, ceva care ne spune nouă ce este realitatea. Dar cunoştinţa aceasta, care ne spune nouă ce este realitatea, are, pe de o parte, o viaţă a ei, iar pe de altă parte, o structură a ei. Deci, cunoştinţa poate să fie privită o dată în felul ei de realizare concretă şi poate să fie privită, altă dată, în afară de această realizare concretă, în structura ei propriu-zisă.
Realizare concretă a cunoştinţei înseamnă considerarea cunoştinţei în existenţa ei temporală, adică în realizarea ei într-un individ, în sufletul individual. În cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se naşte cunoştinţa, cari sunt elementele din sufletul nostru şi elementele din corpul nostru cari contribuie la formarea acestei cunoştinţe şi cum se dezvoltă mai târziu această cunoştinţă, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastră de activitate în constituirea acestei cunoştinţe.
Aceasta ar fi, prin urmare, cunoştinţa considerată în realizarea ei concretă, ceea ce nu ne interesează pe noi în teoria cunoştinţei.
Vedeţi dintr-o dată că am scos din teoria cunoştinţei totuşi ceva, care este tot o teorie a cunoştinţei; şi anume, am scos aspectul psihologic al cunoştinţei.
Există foarte multă lume - şi eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct - care consideră că educaţiunea conştiinţei, de îndată ce este un fenomen individual, conştiinţa fiind un fenomen individual care se petrece într-un individ, este natural să fie o strânsă legătură între teoria cunoştinţei şi psihologie. Şi este adevărat că, în istoria gândirii omeneşti, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau epistemologic, s-au întâlnit adeseori. Ca să nu vă amintesc decât de John Locke, lăsând la o parte toată şcoala psihologistă germană din veacul al XIX-lea.
Dar, dacă este vorba ca, în adevăr, noi să delimităm în domeniul acesta vast al gândirii filosofice, să delimităm precis perspectivele pe cari le putem avea, să delimităm precis caracterele şi, natural, temele problemelor fiecărei discipline filosofice, hotărât că trebuie să ţinem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere psihologic, care consideră cunoştinţa în realizarea ei concretă, în felul ei de naştere; punctul de vedere de structură, care consideră cunoştinţa în ea însăşi, independent de realizarea ei.
Acest punct de vedere structural este în general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. Şi este natural că această unitate, această considerare structurală este destul de fundată pentru ca, în adevăr, să fundeze ea însăşi, la rândul ei, pretenţiunea atâtor cercetători cari au zis că nu există decât două posibilităţi de a considera cunoştinţa, şi anume, psihologică şi structurală, deci psihologică şi logică.
Psihologia şi logica şi-ar împărţi, prin urmare, fără rest, tot domeniul de probleme cari se pun în legătură cu această cunoştinţă. Şi totuşi, dacă este vorba să facem o diviziune fără rest, sau o diviziune precisă, pe baza unui criteriu unitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie să admitem o nouă împărţire.
În adevăr, cunoştinţa, în ea însăşi, este un obiect; dar funcţiunea fundamentală a acestui obiect este că e, după cum i-o indică numele, o cunoştinţă, adică îmi spune ceva despre [alt]ceva.
Vasăzică, cunoştinţa în ea însăşi închide două elemente propriu-zise: închide, în primul rând, elementul acesta, obiectul pe care-l reprezintă ea în existenţa ei de cunoştinţă; şi mai închide, în al doilea rând, obiectul pe care ea îl denumeşte.
O judecată pe care o fac este o cunoştinţă, dar judecata aceasta pe care o fac este o cunoştinţă pentru că îmi spune ceva despre ceea ce este în afara acestei cunoştinţe. Cu alte cuvinte, orice cunoştinţă este cunoştinţă în măsura în care are, cum spuneau scolasticii, un caracter intenţional; adică, în măsura în care îmi indică ceva în legătură cu un obiect din afară de ea însăşi. Şi atunci, este natural ca noi să deosebim punctul de vedere strict imanent - aş zice: punctul de vedere din care noi nu considerăm decât cunoştinţa în ea însăşi - şi punctul de vedere din care noi considerăm cunoştinţa în raport cu obiectul pe care-l intenţionează.
Cunoştinţa în ea însăşi, independent de conţinutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indică, este, în adevăr, un domeniu precis, şi acest domeniu este acela al logicei.
Logica consideră cunoştinţa sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adică neţinând seamă de conţinutul, de obiectele pe cari această cunoştinţă ni le indică. Dar rămâne încă un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care consideră cunoştinţa în legătură cu obiectele pe cari ni le aduce nouă în conştiinţă. Şi acest domeniu este domeniul precis delimitat şi delimitabil în genere la teoria cunoştinţei.
Dar teoria cunoştinţei, aşa delimitată cum am arătat-o, adică considerarea cunoştinţei în legătură cu obiectul pe care-l indică, considerarea cunoştinţei din acest punct de vedere nu se acoperă, propriu-zis, cu numele de teoria cunoştinţei, pentru că în această perspectivă noi trebuie să distingem două feluri de probleme: o teorie a cunoaşterii şi o teorie a cunoştinţei; adică, o teorie în care noi supunem operaţiunea de cunoaştere unei analize şi o teorie în care noi supunem precipitatul acestei operaţiuni de cunoaştere unei analize, care este însăşi cunoştinţa.
Dacă am merge însă aşa mai departe, ar trebui să creăm o mulţime de ştiinţe, am face ceea ce a făcut veacul al XIX-lea, care nu a făcut altceva decât să creeze o mulţime de ştiinţe. Şi atunci, trebuie să ne punem întrebarea: până unde trebuie să meargă această ramificare a activităţii noastre? În momentul când noi am separat psihologia de o parte şi logica de altă parte, cred că ne putem mulţumi cu aceste domenii.