Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii!

(Rom,.13, 12)

SIDA - boala si pacat






SIDA - boala si pacat

Boala ca suferinta si preambul al mortii este determinata de pacat. Daca pacatul a adus in firea omului revolta simturilor prin dereglarea instinctelor vitale, boala este un semnal al dezordinii si al lipsei de armonie din trup si din suflet sau dintre ele, dupa cuvintele Apostolului: "caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului, si ele se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi" (Gal. 5, 17).

Pacatul este nefiresc naturii umane fiindca nu-i apartine structural de la creatie. E coruptibilitatea, deficienta, boala care atrage dupa sine moartea. Pentru acest motiv conchide Apostolul ca "rasplata pacatului este moartea" (Rom. 6, 23). Inca din antichitate filosofii au constatat ca numai virtute a poate aduce firii omenesti sanatatea care sa-i asigure buna ei dezvoltare spre perfectiune. La fel spunem si noi ca, daca pacatul ne izoleaza de Dumnezeu, prin virtute ne sfintim viata ajungand la asemanarea cu Dumnezeu, adica la implinirea menirii pentru care am fost creati, rascumparati si sfintiti de Dumnezeu cel in Treime Sfant.

Boala SIDA, cea mai cumplita boala a secolului, din nefericire confirma aceasta teza a moralei crestine, fiind, pentru noi, in acelasi timp si un semnal de alarma!

I. Boala SIDA

Numele SIDA indica sindromul de imuno deficienta dobandita, fiind prescurtarea apelativului frantuzesc: "syndrome immuno-deficitaire acquis". Este produsa de virusul HIV (Human Immuno-deficiency Virus), avand ca tropism pentru limfocitele T4, celulele albe din sange, cu rol principal impotriva infectiilor si a aparitiei cancerului. In cele din urma se ajunge la prabusirea capacitatii de aparare a organismului.

Se crede ca primul caz de SIDA a aparut in 1960 in Africa, avandu-si originea la o specie de maimuta numita cercopiteci, unde virusul constituie o prezenta obisnuita. A fost suficient ca sa-l ia un singur individ din Africa, pentru a se raspandi in intreaga lume. In anul 1981 infectia a fost depistata pentru prima data in SUA, desi era foarte extinsa la populatia Caraibelor si a Africii ecuatoriale. Calea "preferata" de transmitere a bolii este cea sexuala. Din nefericire face victime multi copii nevinovati, care pot fi infectati in perioada prenatala, fie pe cale asplacentara, fie in timpul nasterii, fie chiar prin laptele matern.

Boala poate fi transmisa si prin sangele transfuzat. Inca din 1986 in Elvetia s-au constatat urmatoarele categorii infectate cu HIV: 13% dintre homosexuali, 50% dintre toxicomani si 20% dintre hemofilitici. In acelasi an, in SUA existau 1-2 milioane de infectati, iar in intreaga lume intre 5 si 10 milioane. Desigur, numarul celor infectati creste mereu, iar medicina negasindu-i inca leacul, se multumeste doar s-o numeasca cu groaza si infricosare "boala secolului".

De retinut este si faptul ca ingrijirea unor astfel de bolavi este extrem de costisitoare. Mai tragic este insa faptul ca Colegiul American al Medicilor manifesta o retinere de a-i ingriji pe cei bolnavi, rezultand astfel abandonarea lor din viata sociala. Copiii erau exclusi din scoli, iar cei maturi si-au pierdut slujbele. Mai tarziu insa, Asociatia Americana a Medicilor a trebuit sa se supuna principiului peren al medicinii, care ii obliga sa acorde ingrijire egala tuturor bolnavilor cu compasiune, pana in ultima clipa a vietii. Astfel, s-au legiferat pincipiile asistentei medicale a bolnavilor infectati cu HIV.

Pentru a intelege modul de transmitere a bolii trebuie avute in atentie trei elemente:

1. Sursa de infectie
2. Caile de transmitere
3. Organismul receptiv.

Sa le vedem pe rand:

1. Sursa de infectie

Infectia cu virusul HIV se face de la bolnav. Acest virus se gaseste in sange, sperma, secretiile colului uterin si laptele matern. Boala poate preveni chiar si dintr-o simpla trasfuzie de sange. Prin relatii sexuale se transmite partenerului. Femeile insarcinate il transmit copiilor care se nasc.

2. Caile de transmitere a virusului

Cea mai des intalnita cale este prin raporturile sexuale, mai ales prin homosexualitate. In SUA 73% din cazuri sunt pe cale homosexuala. In astfel de cazuri, la nivelul mucoasei anale apar microhemoragii, pe unde virusul HIV eliberat odata cu sperma trece in sangele persoanei sanatoase. Dar si persoana pasiva poate transmite virusul atunci cand organul genital al persoanei active prezinta mici leziuni.

In multe situatii purtatorii virusului pot fi heterosexuali. Virusul se transmite chiar si in cadrul familiei, cand unul din parteneri l-a obtinut prin desfraul cu concubine sau prostituate. Asa se explica faptul ca prin cresterea prostitutiei clandestine si a raporturilor extraconjugale, creste mereu numarul bolnavilor de SIDA. In unele tari europene, 25-30% dintre prostituate prezinta testul ELISA pozitiv. Se crede ca aceasta categorie de persoane va prezenta in viitor principala sursa de transmitere a bolii.

Alte cai de transmitere a bolii pot fi instrumente de manichiura si pedichiura, lamele de ras, periutele de dinti folosite in comun. Acestora li se adauga toxicomanii care folosesc aceeasi seringa.

Copiii nou-nascuti pot primi boala de la mama infectata in timpul vietii intrauterine sau hraniti la san. Un numar de 6% din cazuri ramane necunoscut cu privire la modul in care au contractat virusul.

3. Organismul receptiv

Organismul receptiv la boala poate fi orice persoana infectata. Boala SIDA este foarte ascunsa. Majoritatea celor infectati au aparenta oamenilor sanatosi. La 50% din cazuri apar leziuni cutanate. S-a constatat ca dupa 3-9 luni de la infectie, testul ELISA devine pozitiv. Dar la 10% din purtatorii virusului abia dupa un interval de 2-5 ani s-a evidentiat boala.

Boala in general este foarte grea atat pentru purtatorul virusului, cat si pentru familie, sau mediul social. Boala nu se poate trata, dar ingrijirea unui bolnav se ridica in prezent in SUA la 20-30 mii de dolari.

De retinut este faptul ca virusul este rezistent in mediul ambiant, traind doar in celulele in care s-a infuzat si prin care se transmite mai departe. Virusul este sensibil la antisepticele si dezinfectantele utilizate in spitale. Bolnavii pot trai in mijlocul familiei cu conditia unei oarecare izolari in folosirea camerei separate, a obiectelor personale si a aplicarii dezinfectiei materialelor folosite de ei.

II. Evaluari etice

Dupa cum am vazut in cele prezentate pana aici, SIDA reprezinta un flagel devastator al vietii personale si sociale, pentru a carui eradicare se cheltuieste enorm, sub toate formele ce implica acest domeniu de activi¬tate. Rezultatele pana acum sunt nule.

In aceasta situatie etica crestina vine cu sugestia de prevenire a bolii. Iar aceasta e motivata de faptul ca SIDA este in cele mai multe din cazuri consecinta a ceea ce morala crestina numeste pacat. Altfel spus, ne ferim de pacat si evitam boala! De fapt, promovarea drepturilor omului e un lucru necesar bunei desfasurari a vietii, dar trebuie sa ne gandim totdeauna la finalitatea unei actiuni.

Cine nu priveste finalitatea unei actiuni, risca sa aleaga prapastia. Desigur, drepturile omului se desfasoara in contextul ordinii juridice impuse de legi. Dar soarta socetatii omenesti ar fi mult mai fericita si drepturile omului ar fi mai autentic afirmate daca s-ar avea in vedere principiile divine ale Evagheliei.

Hristos nu a venit sa anuleze viata, ci ca oamenii "sa aiba viata si din belsug sa aiba." "Insusi este Viata" (Ioan 14, 6), iar cei ce isi traiesc viata impartasindu-se din Viata Lui, gasesc in viata lor bucuria si seninatatea adevaratei ei impliniri.

De aici vedem ca viata umana este inzestrata de la zamislire a ei cu sacralitate divina. Natura umana purtand in sine sacralitatea, are menirea de a adanci semnificatia spirituala a persoanei umane prin "Duhul sfinteniei" (Rom. 1,4) prezent si lucrator in viata ei.

In aceasta viziune, privind sensul si scopul ulterior al vietii, rezulta ca viata traita in pacat in contul unei libertati oarbe este o cumplita amagire. Pacatul transforma totdeauna libertatea in anarhie, cu finalitate dezastruoasa. SIDA o dovedeste pe deplin. Prevenirea pacatului inseamna prevenirea bolii fara a impieta intru nimic libertatea autentica a naturii umane. SIDA este o dovada in plus ca pacatul nu este propriu naturii umane. E boala care o duce la pierzanie.

Pacatul nu afirma demnitatea libertatii umane. El este o rana a firii, de aceea creeaza suferinta. Libertatea trupului de a se "balaci" in pofte, fara nici-un discernamant, a creat si creeaza boli si suferinte fizice si morale; personale si sociale. SIDA este o dovada convingatoare in acest sens. Daca toti oamenii ar trai viata impartasindu-se de viata lui Hristos, ar cunoaste adevaratele valente ale libertatii intru Adevar. Ne-a asigurat Domnul spunand: "veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Iar Adevarul este El Insusi (Ioan 14, 6). Adevarul nu poate fi decat unul singur. El e lumina, si "lumina lu¬mineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 3).

Pentru a arata concret ca respectarea principiilor Evangheliei ar preveni SIDA ne vom referi la doua dintre ele.

In primul rand, morala evanghelica nu condamna relatiile sexuale, ci pretinde ca ele sa se exercite doar intre soti in cadrul familiei binecuvantate de Dumnezeu, pe care Apostolul o ridica la taina iubirii lui Hristos fata de Biserica Sa, si precizeaza ca "datori sunt barbatii sa-si iubeasca femeile lor ca si trupurile lor. Cel ce isi iubeste femeia, pe sine se iubeste" (Efes. 6, 28-33), fiindca "femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, cifemeia" (1 Cor. 7,4), "caci barbatul se sfinteste pldnfemeie, sifemeia se sfinteste prin barbat" (1 Cor. 7, 14).

In al doilea rand, morala evanghelica aminteste mereu ca trupul omului este templu al Duhului Sfant. Sfintenia vietii ii intareste puterile, pe cand patimile ii distrug sanatatea si vitalitatea. Asemenea sufletului, trupul a fost creat de Dumnezeu si, deci, merita aceasta atentie si ingrijire ca si sufletul, intrucat el este slujitor al sufletului. Insa si menirea vesnica a tru¬pului pretinde consacrarea lui, fiindca toti cei care au partasie cu Dumnezeu devin sfinti asemenea Lui: "Fiti sfinti precum si Dumnezeu este sfant" (Lev. 19,2).

Sfintenia lui Dumnezeu impartasita deopotriva sufletului si trupului, confera persoanei umane perspectiva transcendenta a existentei sale. De aici si cuvintele Apostolului: "Trupul nu este (facut) pentru desfranare, ci pentru Domnul si Domnul pentru trup. Nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos? Luand deci madularele lui Hristos, le vei face madularele unei desfranate? Sa nu fie. Sau nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un trup cu ea? Caci vor fi, zice amandoi un trup". Iar cel ce se alipeste de Domnul, un Duh este cu el. Fugiti de desfranare. Orice alt pacat ar face omul este afara de trup; dar cel ce face desfranare pacatuieste in trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant. Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 16, 13-20).

Apostolul scrie uneia dintre comunitatile crestine: "De desfranare nici sa nu se pomeneasca intre voi!" (Efes. 5, 3). Si nici nu s-a pomenit. Dar nici SIDA nu a existat! De aici vedem ca ceea ce eticile biologizante numesc "calitatea" vietii nu se realizeaza prin abuzuri libertine, ci numai prin sfintenia ei.

Un alt aspect etic al problemei in discutie se refera la atitudine a crestina fata de bolnavii de SIDA. Ei au fost la inceput marginalizati si parasiti. Vazandu-se insingurati, erau coplesiti de deznadejde. "Inainte de orice insa a stigmatiza pe cei infectati cu SIDA este pe cat de simplu, tot pe atat de necrestineste. E simplu, adica, precum spunea cineva, sa impartim lumea in noi si ei, noi adica cei care suntem sanatosi, cuminti, morali si cei care sunt infectati, bolnavi, imorali. Numai ca procedand astfel, s-a afirmat, "aducem vatamare ideii de om, ideii de umanitate si chiar ideii de Dumnezeu. In masura in care Biserica promoveaza ideea de unicitate a omului, a umanitatii, ideea necesitatii de a ingriji pe cei atinsi de boala, de a ajuta pe cei neatinsi sa fie protejati, de a face educatie in acest sens, in aceeasi masura Biserica participa la lupta contra SIDA."

Cu prudenta cuvenita, diakonia crestina trebuie mai ales sa ajute copiii nevinovati, victime ale bolii, sau ramasi orfani, pierzandu-si parintii tot de pe urma acestei cumplite boli. Dar nici cei maturi care prin pacat au ajuns purtatorii virusului HIV, nu trebuie indepartati. Mantuitorul cauta mereu oaia cea pierduta si "in cer va fi mai mare bucurie de un pacatos ce se pocaieste, decat nouazeci si noua de drepti carora nu le trebuie pocainta" (Luca 15, 7), caci "Fiul Omului nu a venit sa piarda sufletele oamenilor, ci sa le mantuiasca" (Luca 9, 56).

Hristos Domnul "a venit ca sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi." Implinind lucrarea samarineanului milostiv, Biserica totdeauna cauta pe pacatosi si se apropie de ei pentru a-i incorpora in viata de har fiindca "cei bolnavi au nevoie de doctori" (Matei 9, 12).

In legatura cu participarea celor infectati cu virusul HIV, la viata Bisericii, se ridica o problema practica, privind modul lor de impartasanie, stiut fiind ca boala este transmisibila. Parerile sunt impartite: unii considera ca trebuie sa fim prudenti si sa nu-i impartasim pe cei bolnavi cu aceeasi lingurita cu care ii impartasim pe cei sanatosi, pentru a nu se contamina, sau a nu-i pune pe cei sanatosi in retinere fata de Sfanta Taina.

Altii considera o adevarata impietate punerea unei astfel de probleme, intrucat e vorba de impartasirea cu darurile consacrate, devenite Trupul si Sangele Domnului, iar noi cerem sa ne fie Euharistia "spre sanatatea trupului si a sufletului". Cei preocupati de acest aspect al problemei sustin ca inca nu s-a semnalat niciun caz de infectie HIV prin lingurita de la impartasanie.

Altii mai scrupulosi sugereaza unele solutii practice, in sensul oferirii impartasaniei individuale, lingurite de plastic; sau a cere credinciosilor sa deschida gura pentru ca sa poata fi introdusa lingurita fara a fi atinsa saliva; sau ca cei bolnavi sa primeasca impartasania la urma, dupa credinciosii sanatosi.

Pe de alta parte, s-a constatat ca "riscul infectiei dupa contact oral cu lucruri contaminate cu saliva, in cantitate ne semnificativa ar fi neglijabila." Apoi "se crede ca microbii potentiali care cauzeaza boala supra¬vietuiesc numai putin timp in vin, dar nu au putut fi extrasi din vin in vreo mostra, adica nu au putut fi pusi in evidenta in nici un caz in vin."

In sfarsit, un alt aspect etic se refera la intreruperea sarcinii femeilor infectate cu virusul HIV, pentru a nu transmite boala copilului ce se va naste. Un medic crestin, considerand avortul crima, spune scurt: "Nu suntem de acord." In schimb, medicina laica, pentru care avortul este o problema de rutina recomanda intreruperea sarcinii.

Biserica lui Hristos este familia lui Dumnezeu



Biserica lui Hristos, fratii mei, nu e nicicum o societate filosofica in care oamenii se intrec in cele ale mintii, incercand a afla raspuns la intrebarea daca exista sau nu Dumnezeu. Biserica lui Hristos este familia lui Dumnezeu, care pastreaza vechea marturie si o adauga pe cea noua - o marturie nu despre faptul daca este Dumnezeu, aceasta se intelege de la sine, ci despre faptul ca Dumnezeu S-a aratat lumii in trup, in chipul Domnului Iisus Hristos. Acea familie a crescut intr-atat de-a lungul a doua mii de ani, incat intrece in numar cele mai mari imparatii ale lumii. Biserica nu e filosofie, Biserica e marturie: marturia vie a oamenilor vii. Multe milioane de martori au trait inainte de noi; ei si acum viaza in cealalta lume. Multe milioane traiesc acum impreuna cu noi. Si ei vor vietui dupa moarte in lumea cealalta. Multe milioane vor trai si dupa noi. Si ei vor fi in lumea duhovniceasca impreuna cu noi si cu toti ceilalti martori ai lui Hristos, de la inceputul si pana la sfarsitul vremii.

Daca Dumnezeu nu s-a aratat si n-a dat o marturie personala despre Sine, atunci oamenilor nu le ramane nimic de facut decat sa astepte deznadajduiti pana ce se va arata Dumnezeu. Caci pana ce Dumnezeu nu Se arata in chip neindoielnic si nu da marturie personala despre Sine, tot ce vor cugeta, vor vorbi si vor scrie despre Dumnezeu nu sunt decat banuieli si bajbaieli, scorneli si presupuneri. Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin Dumnezeu, si numai prin inrudire cu Dumnezeu poate fi inteleasa inrudirea intre oameni.

Dar daca Dumnezeu s-a aratat, fratii mei, nu se poate spune nici: aceasta nu-i nimic, nici: aceasta-i ceva; trebuie spus: aceasta-i totul! Pentru Dumnezeu nu s-ar fi aratat ca fiind cel mai mic dintre oameni, nici nu s-ar fi aratat ca unul dintre ei; nici nu s-ar fi putut pune in randul multor altor calatori, nici pe lista multor altor oaspeti de pe pamant. Daca Dumnezeu s-a aratat, atunci El e totul, si celelalte sunt nimic. Toate celelalte sunt nimic, El nu le-a recunoscut a fi ceva.

Biserica noastra marturiseste ca Dumnezeu s-a aratat. Biserica stie cand s-a aratat Dumnezeu, stie si in ce chip s-a aratat; stie ce a zis, ce a savarsit, ce a descoperit, ce a tagaduit. Stie cine l-a nascut si locul in care s-a nascut. Stie numele, indeletnicirile si insusirile primilor sai martori, Apostoli, Evanghelisti si Mucenici. Stie marile minuni pe care El le-a lucrat, si minunile care s-au petrecut cu El. Stie dragostea, intelepciunea si puterea Sa. Stie despre moartea Sa si invierea Sa. Stie cum a sporit familia Sa dumnezeiasca, din veac in veac, de-a lungul a douazeci de veacuri. Stie despre minunile facute in numele Sau, din an in an, de-a lungul a doua mii de ani. ii stie dupa nume pe multi neputinciosi care, cu ajutorul Sau, au ajuns eroi. Stie multi pacatosi care, prin Duhul Sau, au fost iertati, s-au curatit si au ajuns drepti. Stie multi facatori de rele pe care numele Lui i-a preschimbat in facatori de bine. Stie multe desfranate care prin El au ajuns Sfinte si Mucenite. Stie multe triburi si neamuri intunecate care se inchinau idolilor, pana ce vestea despre Dansul a ajuns la ei si i-a luminat cu lumina intelegerii. Stie si cum apostolii Sai, cu faclia Evangheliei, au luminat paganii si triburile sangeroase ale continentului European. Dar, vai fratilor!, Biserica stie si cum omenirea Europeana s-a clatinat in vremea din urma in credinta intru Hristos ca Dumnezeu aratat, si s-a asezat in randul celor care l-au judecat si l-au ucis in Ierusalim.

Aceeasi frica de Iudei, care in vremile de atunci ii indeparta pe multi de la Hristos, iar pe altii ii facea ucenici tainici ai Lui, a pus stapanire pe Europa asa-zis carturareasca, intelectuala si politica a vremilor noastre. Patrunsi de aceasta rnca, unii se leapada fatis de"Hristos si il lauda pe Varava, altii intorc spatele Bisericii si se indeparteaza in tacere, cu sufletele goale; si altii, inca, raman urmatori lui Hristos, dar numai pe ascuns, ca nu cumva prigonitorii moderni ai lui Hristos sa-i indeparteze din lojile lor, precum inainte Evreii din sinagogi.

Usor, usor, samanta necredintei in aratarea lui Dumnezeu a crescut si a dat roadele sale amare. Hristos i-a mustrat odinioara pe ucenicii Sai ca nu i-au crezut pe Maria Magdalina si pe ceilalti doi ucenici care l-au vazut inviat din mormant si-au vorbit cu El viu: Si au infruntat necredinta lor Si impietrirea inimii, ca nu au crezut celor ce au vazut pre el inviat

Si toti ucenicii au crezut. De cate ori Hristos cel viu nu i-a mustrat in felurite chipuri si prin cei mai buni oameni pe Europenii botezati, pentru necredinta si impietrirea inimii lor, dar in zadar. De aceea, Europa a fost lovita cu un bici intreit: necunoasterea, grija si deznadejdea. Dar despre aceasta se cade sa vorbim in alta parte.

Se poate gasi si pricina, si explicatia faptului ca Europa a sovait in credinta in Dumnezeu cel aratat, desi nu si vreo indreptatire. Dar nu este nici o pricina, nici vreo explicatie pentru sovairea Sarbilor in credinta in Dumnezeu cel aratat. Caci neamul Sarbesc, despartit de Europa, a adunat de-a lungul veacurilor istoriei sale nenumarate marturii despre Dumnezeu cel aratat. Hristos l-a calit in focul suferintelor, vreme de mii de ani, pentru ca in aceste vremuri, tocmai in aceste vremuri, sa stea in Europa luminos ca un soare, plin ca o mare, tare ca Apostolii, pentru a fi de ajutor Europei slabanogite. Dar noi, in putina vreme, am ruginit din nou, incat Domnul a trebuit sa ne arunce iarasi in foc ca sa ne caleasca.

Despre BISERICA Arhim. Cleopa Ilie - "Calauza in credinta ortodoxa"



Pricina care m-a facut sa pun aceasta lucrare sub forma unui dialog cu sectarii a fost urmatoarea: nu de mult, într-una din zile, m-am pomenit în chilia mea cu un predicator adventist din Bacau, care, la staruinta unui dascal cunoscut al meu, a venit pâna aici, însotit de dascal si de un alt om - anume lon Lazar -, care de curând trecuse la adventisti. Pe acesta bunul dascal s-a luptat sa-l aduca pâna aici împreuna cu predicatorul sau adventist, zicându-i ca daca predicatorul va dovedi în fata unui preot ca adevarul este de partea lui, apoi omul sa ramâna la ei; iar de nu, apoi sa revina la Biserica si credinta lui ortodoxa.

Întelegând de la tânarul dascal pricina venirii lor, am început discutia în cele ale credintei cu predicatorul adventist, de fata fiind si omul care venise sa se lamureasca. Asa ca dupa o discutie cu întrebari si raspunsuri, predicatorul si-a luat geanta si palaria, pregatindu-se de plecare, iar crestinul, care ascultase cu luare aminte cele discutate de noi, i-a zis: ?Cumetre, eu nu mai merg cu dumneata, ci ramân aici, ca Dumnezeu m-a adus aici, ca sa nu ma ratacesc!" La care predicatorul i-a raspuns, iesind pe usa: ?Eu nu am cu cine vorbi aici, ca nu sunt înteles!"

Astfel, omul a ramas aici cu dascalul si a mers la Sfânta Biserica, apoi, dupa o sfatuire mai cu temei, i-am dat si o brosura în care se combateau ratacirile adventiste si asa, împre- una cu dascalul, a plecat, urmând Biserica pe care o parasise.

Asadar, aducându-mi aminte de multele întrebari puse de predicatorul adventist, m-am gândit ca in cele ce urmeaza, sa raspund - macar mai pe scurt -, atât lui, cât si la alti sectari, sub forma unui dialog între preot si sectar, în acest fel:

Preotul: Pentru care pricina ai venit aici dumneata?

Sectarul: Am venit aici ca sa-ti arat adevarul!

Preotul: Da, adevarul este bine de a se cauta întru toate. Dar cam despre ce vrei sa întrebi mai întâi?

Sectarul: sa-mi spui dumneata, mai întâi, ce este Biserica?

Preotul: Asculta, omule. Biserica este asezamantul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfintirea si mântuirea oamenilor.

Sectarul: Eu vreau sa stiu cum întelegeti voi, ortodocsii, cuvântul Biserica din Sfânta Scriptura.

Preotul: la aminte, omule, cele ce-ti spun: Cuvântul Biserica în dumnezeiasca Scriptura are mai multe întelesuri si mai multe numiri. lar Sfânta Scriptura se foloseste când de un înteles, când de altul, când de o numire, când de alta.

Sectarul: Care sunt acele întelesuri si numiri diferite ale Bisericii în Sfânta Scriptura?

Preotul: Mai întâi, prin cuvântul Biserica, Sfânta Scriptura a Noului Testament întelege ierarhia superioara si conducatoare a Bisericii, pe care a întemeiat-o Mântuitorul nostru lisus Hristos.

Sectarul: Care este acea ierarhie superioara si conduca- toare pusa de Mântuitorul în Biserica?

Preotul: Aceasta ierarhie o formeaza Sfintii Apostoli si urmasii lor: episcopii, preotii, diaconii (Matei 18, 18; Fapte 6, 3-6; 20, 28; loan 20, 22-23; Efes. 4, 11-12; I Tim. 3, 1-12; 4, 14; Apoc. 21, 14; Evrei 13, 17). lerarhia bisericeasca are obârsia în însusi Domnul nostru lisus Hristos (Matei 10, 1; Luca 10, 1) si în pogorarea Sfântului Duh peste apostoli la Cincizecime. Nici unul dintre ei nu si-a luat singur cinstea, ci cei chemati de Dumnezeu, ca si Aaron, zice Sfântul Apostol Pavel (Evrei 5, 4). Si El (lisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti, pe altii pastori si învatatori, spre desavârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos (Efes. 4, 11-12). Comunitatea Bisericii este organizata ierarhica. Biserica face deosebire între pastori si turma, cler si popor, împreuna slujitori sau lucratori cu Dumnezeu (I Cor. 3,9).

Sectarul: când a pus Mântuitorul aceasta ierarhie în Biserica?

Preotul: Atunci când a zis catre Apostolii Sai: Cine va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cine se leapada de voi, de Mine se leapada (Luca 10, 16); si iarasi, când a zis: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi (loan 20,21; 17, 18s.a.).

Sectarul: Ce puteri deosebite a dat Mântuitorul acestei ierarhii superioare si conducatoare a Bisericii?

Preotul: Mântuitorul a înzestrat cu multe puteri si daruri aceasta ierarhie superioara a Bisericii Sale (I Cor. 12, 28).

Sectarul: Care sunt acele puteri si daruri de care spui?

Preotul: Mântuitorul mai întâi a dat ucenicilor Sai puterea de a lega si a dezlega pacatele oamenilor, în cer si pe pamânt (Matei 18, 18; loan 20, 22-23); le-a dat puterea disciplinara în Biserica de a pedepsi pe cei vinovati de calcarea poruncilor lui Hristos (I Cor. 5, 4-5; 1 Tim. 1, 20; Matei 16, 18-19); i-a îmbracat cu putere de sus la Pogorarea Sfântului Duh (Luca 24, 49; Fapte 2, 2-4); i-a binecuvântat pe ei cu prilejul înaltarii Sale la cer (Luca 24, 51); i-a trimis sa propovaduiasca Evanghelia la toata zidirea si sa boteze în numele Sfintei Treimi - al Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh (Matei 28, 18-20).

Sectarul: Care e cea mai mare autoritate în Biserica?

Preotul: Cea mai mare autoritate în Biserica sunt episcopii ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, despre care Sfântul Apostol Pavel zice în Scrisoarea 1 catre Corinteni (12, 28): Si pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserica, întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe învatatori... Fericitul Teodorit al Cirului, lamurind textul din 1 Timotei 3, 13, spune ca Tpe cei ce se numesc acum episcopi, îi numeau atunci Apostoli; cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat însa Apostolilor cu adevarat, iar cel de episcop s-a dat celor numiti odinioara Apostolit. Sfântul Ciprian sustine ca fara episcop nu este Biserica. Episcopul este centrul puterii duhovnicesti si capul vazut al Bisericii dintr-o anumita regiune. Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii dintr-o parte a crestinatatii, iar sinodul ecumenic este autoritatea cea mai înalta a Bisericii Ortodoxe.

Sectarul: Dar cum se mai întelege cuvântul Biserica în Sfânta Scriptura?

Preotul: Prin cuvântul Biserica în Sfânta Scriptura se mai întelege si totalitatea credinciosilor care sunt botezati în numele Preasfintei Treimi (al Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh), care se mantuiesc prin pazirea si lucrarea tuturor poruncilor lui Hristos si care urmeaza întru toate asezamantul pus de Mântuitorul si de sfîntii sai apostoli în Biserica (Matei 16, 18; Efes. 2, 19-22; 4, 11-15; Col. l, 18-20).

Sectarul: Care sunt marturiile din Sfânta Scriptura care adeveresc numirea Bisericii sub acest înteles?

Preotul: Biserica ca totalitatea credinciosilor (pastor si turma la un loc) are prea multe marturii scripturistice, între care este si aceasta: Ci precum într-un singur trup avem multe madulare si madularele nu au toate aceeasi lucrare, asa si noi, cei multi, un trup suntem în Hristos si fiecare suntem madulare unii altora (Rom. 12, 4-5). Acest ?trup" este Biserica, iar Hristos este Capul Trupului, adica al Bisericii (Col. 1, 18; 1, 24; Efes. 1, 22-23; 4, 25; 5, 23; I Cor. 12, 27 s.a.).

Sectarul: Cum se mai întelege cuvântul Biserica în Sfânta Scriptura?

Preotul: Prin cuvântul biserica, în Sfânta Scriptura se mai întelege si biserica (materiala) ca lacas de închinare.

Sectarul: Ce întelegeti prin biserica - lacas de închinare?

Preotul: Prin biserica - lacas de închinare se întelege locul Sfânt menit cultului divin public, precum era templul din Vechiul Testament. Numele de Tbisericat în acest înteles îl întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul a cinstit înca de copil acest loc Sfânt, adica biserica - lacas de închinare, caci de la varsta de 12 ani a venit cu parintii Lui sa se închine în templu (Luca 2, 46-48).

Aceasta biserica - lacas de închinare Mântuitorul a numit-o Tcasa a Meat (Matei 21, 13) si în fiecare zi învata poporul într-însa (loan 18, 20). Numele de biserica în întelesul de lacas de închinare publica îl gasim iarasi în Faptele Sfintilor Apostoli, unde se spune ca Pavel si Varnava, ajungand în Antiohia, ...au stat acolo un an intreg, adunandu-se în biserica si învatand mult popor (Fapte 11, 26). De asemenea, Apostolul Pavel zice, referindu-se tot la acest înteles: Caci mai intâi aud ca, atunci când va adunati în biserica, între voi sunt dezbinari si în parte cred (I Cor. 11, 18). Ca în toate Bisericile sfintilor (crestinilor), femeile voastre sa taca în biserica... caci este rusinos ca femeile sa vorbeasca în biserica (I Cor. 14, 34-35). În toate textele de mai sus, întelesul cuvântului biserica este clar si el arata lacasul de adunare pentru cultul public.

Sectarul: Si care alte nume se mai dau Bisericii în Sfânta Scriptura?

Preotul: Biserica se mai numeste si ogorul lui Dumnezeu (I Cor. 3, 9), casa Domnului (Efes. 2, 19-22), Mireasa lui Hristos (II Cor. 11, 2; Apoc. 21, 2, 9; 22, 17 s.a.), adunarea cuviosilor (Ps. 149, 1) sau a oamenilor drepti (Ps. 110, 1), adunarea celor întâi nascuti (Evrei 12, 23), turma lui Hristos (loan 10, 16), sfesnic de aur (Apoc. 1, 20; 2, 1), cetatea lui Dumnezeu (Ps. 86, 2; Apoc. 3, 12), cetatea Dumnezeului celui viu (Apoc. 21, 2; 22, 19), stalp si temelie a adevarului (I Tim. 3, 15), sfatul sfintilor (Ps. 88, 6), trupul lui Hristos (Efes. 1, 22-23; Col. 1, 24), zidire dumnezeiasca (I Cor. 3, 9), Biserica slavita (Efes. 5, 27), Mireasa Mielului (Apoc. 19, 7; 21, 9); patria lui Dumnezeu pe pamânt (Efes. 3, 15); casa Dumnezeului lui lacov (Isaia 2, 3), casa lui Hristos (Evrei 3, 6), lerusalimul cel Nou (Apoc. 3, 12; 21, 2), casa lui Dumnezeu (I Tim. 3, 15; Evrei 10, 21) s.a.

Biserica se înfatiseaza ca un cer nou si pamânt nou, cum a vazut Isaia (65, 17), Petru (II Petru 3, 13) si loan în Apocalipsa (21, 1). Biserica este deci o lume noua.

Sectarul: Dar câte Biserici aveti voi, ortodocsii?

Preotul: Biserica lui Hristos este una, deoarece Mântui- torul a întemeiat o singura Biserica (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru ca Biserica are un singur Cap, pe lisus Hristos, ea fiind înfatisata ca o singura Mireasa a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o casa a lui Dumnezeu si a lui Hristos (Evrei 3, 6; 10, 21), ca un trup unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singura turma (loan 10, 16; 21, 15). Biserica se numeste Sfânta pentru ca Sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru lisus Hristos (Efes. 5, 25, 27), si în ea locuieste Duhul Sfânt.

Sectarul: Dar cum poate fi Biserica voastra Sfânta, daca la voi se aduna prin biserici tot felul de pacatosi si nelegiuiti?

Preotul: Intelege, omule, ca pacatosii nu ating sfintenia Bisericii. Misiunea Bisericii tocmai aceasta este, de a face îndreptarea pacatosilor. Toti oamenii sunt pacatosi, asa ca nici unul nu poate spune ca e lipsit de pacate (Fac. 8, 20; Pilde 20, 9; lov 14, 4; lacov 3, 2; I loan 1,8). Stiu ca voi, sectarii, aveti pretentia ca în comunitatea voastra se aduna numai oamenii sfinti. Dar sa stii ca nu aveti dreptate. Vezi pe marele Apostol Pavel, care era vas al alegerii (Fapte 9, 15-16), si care zice despre sine ca este cel dintai pacatos între pacatosi (I Tim. 1, 15).

Mântuitorul a asemanat Biserica Sa, în diferite pilde, cu tarina care cuprinde grâu si neghina (Matei 13, 24-30, 36), cu navodul care prinde si pesti buni si pesti rai (Matei 13, 47-50), iar marele Apostol Pavel spune ca Biserica este casa în care se gasesc vase de cinste si vase de necinste (II Tim. 2, 20). Mântuitorul nu a venit sa cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta, caci nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12).

Sectarul: Dar de ce ziceti voi, ortodocsilor, ca Biserica voastra este soborniceasca si apostoleasca?

Preotul: Prin cuvintele TBiserica sobomiceascat, noi aratam ca Biserica noastra are menirea de a se raspândi în toata lumea, cuprinzand pe credinciosii din toate locurile, din toate timpurile si de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului, Care a zis: Mergând, învatati toate neamurile... (Matei 28, 19). Sfântul Apostol Pavel spune galatenilor si colosenilor ca în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de neam între credinciosi: Nu mai este elin si iudeu, taiere împrejur si netaiere împrejur, barbar, scit, rob ori slobod, ci toate si întru toti Hristos (Col. 3, 11; Gal. 3, 28). Biserica sobomiceasca înseamna unirea tuturor cu totul. Fiecare membru si toti la un loc stau în unire cu Biserica întreaga si aceasta cu fiecare membru.

I se mai spune soborniceasca pentru ca învatatura ei este conforma cu întregul adevar primit de la Hristos, spre deosebire de secta sau de erezie, care are numai o parte de adevar. Ea este soborniceasca sau universala (catolica) pentru ca detine adevarul unic si universal. Ortodoxia nu este numai dreapta credinta, ci si deplina credinta, adica adevarul întreg. De aceea i se spune soborniceasca. Cu acest înteles gasim cuvântul prima data la Sfântul Ignatie purtatorul de Dumnezeu, care zice ca: ?Unde este Hristos, acolo este si Biserica soborniceasca".

lar Tapostolicat se numeste Biserica Ortodoxa pentru ca ea a fost întemeiata de Mântuitorul prin Sfintii Apostoli (Efes. 2, 20) si a fost raspandita în lume si organizata de la început tot prin Sfintii Apostoli. Apoi, pentru ca pastreaza neschimbata învatatura data de lisus Hristos si de Duhul Sfânt prin Sfintii Apostoli. Si, în sfârsit, pentru ca pastreaza darurile Sfântului Duh de la Sfintii Apostoli prin succesiune, adica pastreaza legatura harului neîntrerupta, de la apostoli si pana astazi, succesiune numita apostolica.

Apostolicitatea Bisericii este marturisita atat de Sfânta Scriptura, cat si de Sfânta Traditie; ei i se mai zice apostolica si pentru ca ea este zidita pe temelia apostolilor si a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însusi lisus Hristos, întru Care toata zidirea bine alcatuita creste, întru lacas sfânt, în Domnul (Efes. 2, 20-22; 1 Petru 2, 4; Apoc. 21, 14). Ea traieste viata în Hristos, asa cum a învatat de la Sfintii Apostoli, care sunt cei mai autorizati interpreti ai cuvintelor Mântuitorului.

Acelasi apostol îndeamna pe credinciosii sai sa se departeze de învatatura si de învatatorii care nu se sprijina pe Sfintii Apostoli. El scrie tesalonicenilor: Drept aceea, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra (11 Tes. 2, 15). Tot Sfântul Apostol Pavel spune lui Tit: De omul eretic, dupa întâia si a doua mustrare, departeaza-te (Tit 3, 10).

Sectarul: Ce întelegeti voi, ortodocsii, prin Biserica biruitoare si luptatoare si de ce ziceti voi ca sunt doua Biserici, una în cer si alta pe pamant?

Preotul: Nu ai dreptate, omule, în cele ce zici si nu întelegi cele ce întrebi. Noi nu zicem ca sunt doua Biserici, ci una, dupa cum ti-am aratat mai sus. Dar noi marturisim ca Biserica cea una a lui Hristos se împarte în doua parti: una vazuta si pamânteasca, a celor vii, si alta nevazuta sau a celor adormiti. Amândoua acestea alcatuiesc o singura Biserica, având acelasi Cap, pe Hristos (Rom. 14, 7-9; Efes. 1, 10; Matei 22, 32; 28, 18; Luca 15, 10; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Evrei 12, 23).

Asadar, întelege ca Biserica celor vii sau pamânteasca, vazuta, se mai numeste si Biserica luptatoare, fiindca membrii ei sunt înca în lupta cu puterile vrajmase ale raului (Efes. 6, 11-13; Gal. 5, 17; 1 Petru 2, 11 s.a.). lar prin Biserica biruitoare, noi întelegem Biserica pe care o formeaza toti îngerii si sfintii din ceruri, care au biruit puterile celui rau si au trecut în lumea cea nevazuta si cereasca (Evrei 12, 23; Efes. 5, 27;Apoc. 21, lOs.a.).

Biserica este una singura, dar ea cuprinde pe cei vii de pe pamânt, cât si pe cei care au adormit în dreapta credinta, care si ei sunt vii cu sufletul si slavesc pe Dumnezeu alaturi de îngeri, si se roaga pentru mantuirea lumii întregi.

Talcuirea rugaciunii "Imparate ceresc"


Cuvântul "împărat" afirmă dumnezeirea Duhului, aşa cum a făcut-o în anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonimă, creată sau necreată, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistenţă" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.

"Împărate ceresc": acest ultim cuvânt desemnează aici "Marea Dumnezeirii" din tradiţia siriacă. Împăratul este Cel care domneşte. Duhul Tatălui, care se odihneşte în Fiul, "Împărăţie a Tatălui şi Ungere a Fiului" spune, alături de mulţi alţii, sfântul Grigorie de Nyssa [Despre rugăciunea duminicală, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s] - domneşte adică slujeşte comuniunea ipostasurilor divine din care, după tradiţie şi în conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Există Tatăl, Unul, Fiul este Celălalt şi depăşirea oricărei opoziţii se face în al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt într-Unul, cum se pare că este cazul cel mai adesea în spiritualităţile asiatice şi în gnoze, ci printr-o diferenţă întreit sfântă, fără cea mai mică exterioritate.

În acelaşi timp, acest Împărat vine la noi ca să ne împărtăşească de ceresc, să ne mângâie, să ne dăruiască viaţa ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos îl numeşte în Evanghelia lui Ioan, în cuvântarea de despărţire, Paraclet, care se traduce "Mângâietorul", "Mijlocitorul", sau şi mai bine comforter, din engleză, cel care întăreşte şi dă adevărata putere. "Celălalt Mângâietor”, spune Iisus, pentru că sunt nedespărţiţi: imensa mângâiere, schimbarea vieţii, forţa interioară şi tot ceea ce ţine de Hristos, se descoperă şi se manifestă de-a lungul istoriei, în Duhul, în funcţie de căutările, neliniştile, intenţiile care o sfâşie sau o înflăcărează.

Împărate ceresc, Mângâietorule: în Duhul, Dumnezeu îşi transcede propria transcedenţă, într-o trans-descendenţă iubitoare, dacă acceptăm acest termen, adică Dumnezeu se dăruieşte pe Sine Însuşi, căci fiind cu totul inaccesibil prin natură, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendenţei Sale" în Duhul Sfânt, prin care şi în care Logosul, Cuvântul nu încetează să se manifeste în diferitele formulări ale înţelepţilor şi profeţilor, "lumină care luminează pe tot omul ce vine în lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfântului Ioan], prin care şi în care Cuvântul nu încetează să se facă trup: întruparea Cuvântului se desăvârşeşte în Duhul - şi prin libertatea conştientă şi puternică a Fecioarei, căci Duhul şi libertatea nu pot fi despărţite.

De aceea, când spunem "Duhul Adevărului", nu denumim o noţiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atâtea! - ci pe Cineva, care ne-a spus că El este "Calea, Adevărul şi Viaţa", cuvintele "cale" şi "viaţă", cuprinse în cel Adevărat, Credincios, Nemincinos, desemnând, se pare, îndeosebi pe Sfântul Duh. Adevărul, revelaţia, care uneşte adevărul lui Dumnezeu şi pe cel al omului, este Cuvântul întrupat, Dumnezeu făcut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfânt în sfintele taine ale Bisericii, în Biserică, taină a celui Înviat şi a învierii, datorită şi prin harul Duhului Sfânt.

Hristos călătoreşte cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totuşi cuvântul Lui, care-i poartă Duhul, le înflăcărează inimile. Şi când frânge pâinea deja euharistică, El se descoperă şi imediat se face nevăzut căci nu mai poate fi prezent decât în Duhul Sfânt.

Iată de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este şi templu al Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica este Biserică a Sfântului Duh.

sus

Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti

Totul este pătruns de har, totul freamătă, vibrează, se trezeşte în această uriaşă Suflare de viaţă, ca şi copacul în vântul invizibil, dar mişcător, ca şi marea "cu mii de surâsuri", ca şi elanul care împinge, unul către celălalt, pe bărbat şi pe femeie. Limba franceză modernă e tentată să opună spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfânt, Roua'h, este în limbile semitice, când masculin când feminin. Nu pentru a sărăci, a "naturaliza" Treimea într-un fel de schemă familială: Tată, Mamă, Fiu, ci pentru că în termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul său "la hotarul tăcerii" [Romani 19, 12], ca o mamă care-şi leagănă copilul, cântându-i cu gura aproape închisă. Aici presimţim poate acea tainică înţelepciune care străbate ultimele cărţi ale Vechiului Testament şi care ne aminteşte că Dumnezeu este "matriciant" (care dă viaţă) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care înseamnă matrice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul evocă prezenţa Sfântului Duh în existenţa însăşi a lumii, în fiinţele şi lucrurile care sunt tot atâtea logoi-raţiuni ai Logosului, tot atâtea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adresează. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni (4, 6), Îl evocă pe Dumnezeu, care este "peste toate şi prin toate şi întru toţi". Tatăl rămâne cu adevărat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce există. Cuvântul este Logosul care organizează lumea prin aşa-numitele idei-voinţe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu în toate, care dă viaţă şi duce toate la desăvârşire, întru frumuseţe, Dumnezeu cel înaripat, reprezentat simbolic prin mişcare, zbor, vânt, pasăre, foc, apă vie, nu pământul, ci Cel care transformă pământul într-o taină.

sus

Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă

Cuvântul "bine" ca şi "bun", de la sfârşitul acestei rugăciuni, are un sens ontologic, care se referă la fiinţă, adică la iubire, căci "Dumnezeu este iubire", repetă Sfântul Ioan, deci fiinţa nu e altceva decât profunzimea, densitatea inepuizabilă a acestei iubiri. S-ar putea spune că fiinţa e relaţională, ceva ca un fel de înăuntru (iradiere) al comuniunii. Astfel "bunătăţile" Duhului, al căror "vistier" este, adică locul dăruirii şi al răspândirii, înseamnă harul, viaţa de după înviere, "lumina vieţii", spune tot sfântul Ioan. Sfântul Duh se face în noi ceea ce Scripturile spun despre Împărăţia lui Dumnezeu - piatră preţioasă, grăunte de muştar, dospitură, apă, foc, pâinea şi băutura vieţii, cămară de nuntă ... [Sfântul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a]

De aceea textul rugăciunii completează cuvântul "bunătate", care ar putea avea o conotaţie de static, cu "viaţă". Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este "dătător de viaţă". Se pare că "viaţă" este cuvântul cheie atunci când se vorbeşte de Duhul. Sigur, în greceşte, există doi termeni distincţi: bios, pentru viaţa biologică şi zoi pentru viaţa spirituală, sau mai degrabă viaţa ca temelie şi desăvârşire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur că aici nu e de făcut nici o distincţie, decât poate între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este însufleţit de Suflarea divină. Aşa se întâmplă cu aceste structuri invizibile, aflate în mişcare, care fac ca tendinţa generală spre dezagregare, spre haos, spre entropie să se schimbe în reintegrare, în complexita>te din ce în ce mai subtilă, aşa încât mereu viaţa să nască din moarte, reprezentare clasică a Crucii, a morţii ca premisă a învierii. Un mare fizician a putut să afirme că lumea musteşte de inteligenţă! Duhul este prezent şi activ în tot ce este viu, de la celulă la unirea mistică, trecând prin acea mare mişcare a eros-ului care marchează, intensifică orice existenţă şi prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totuşi, dacă se poate spune că tot ce e viaţă, în lume, este în Duhul, în energia Sa, mult timp şi de multe ori încă anonimă - ceea ce sfântul Irineu de Lyon, în secolul al II-lea, numea Afflatus [Împotriva ereziilor IV, 2,1] - această viaţă este întotdeauna legată de moarte. Însă de la Învierea lui Hristos încoace, sursa personală a lui Afflatus, sau Spiritus (ca să reluăm vocabularul sfântului Irineu) este descoperită. Sau mai degrabă descoperită-ascunsă, sintagmă care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunică, începând din potirul euharistic, o viaţă curată, o viaţă care asumă şi care deturnează moartea: astfel încât atâtea morţi parţiale, stigmate de neevitat ale existenţei noastre, şi în final chiar moartea noastră biologică, sunt de acum încolo paşti, adică treceri iniţiatice. Moartea, în sens global, fizică şi spirituală, în acelaşi timp, este oarecum în spatele nostru, îngropată în apele botezului (al voinţei, al lacrimilor sau al sângelui - ce ştim noi?). Fundamentul existenţei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Şi dacă acordăm atenţie acestei prezenţe, dacă scormonim până la ea, până la întinsele ei pânze de tăcere, de pace şi lumină, teama din noi se schimbă în încredere, lacrimile, în haină de nuntă, haina sărmanului, – bună, proastă, nu contează, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospăţ numai şi numai prin har.

Duhul este şi Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, această depăşire pe care o identificăm cu rădăcinile fiinţei noastre, într-un preaplin al inimii care se transformă în mărturisire şi care ne învaţă să vedem în Hristos pe Domnul şi să murmurăm întru El, cu El, Avva Tată, un cuvânt de tandreţe, de încredere şi respect. Duhul aprinde inima şi deschide în noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descoperă în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos care vine. "Ochiul prin care Îl văd pe Dumnezeu şi cel prin care El mă vede pe mine este unul singur, acelaşi", spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], şi acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu mai suntem prizonieri în timp şi spaţiu, ci se deschide în noi o respiraţie mai profundă, aducând cu sine o bucurie sfâşietoare, căci "respirăm Duhul", după admirabila formulă a Sfântului Grigorie Sinaitul [Mică filocalie a rugăciunii inimii, prima ediţie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind încetul cu încetul "despărţiţi de toţi şi uniţi cu toţi” [Evagrie Ponticul, în I. Hausherr, Lecţiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], începem să iubim cu adevărat, cu o dragoste care nu mai ţine nici de înfrângere, nici de biruinţă.

Ochiul inimii, ochiul deschis de către Duhul, Îl ghiceşte, ca să vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde în misterul religiilor şi aş adăuga eu, în misterul umanismelor şi ateismelor providenţial revoltate de atâtea caricaturizări ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica în lume, formă sociologică şi adesea derizorie, ci lumea în Biserică, o Biserică fără graniţe, în care comuniunea sfinţilor s-ar lărgi într-o comuniune a tuturor marilor trăitori, creatori de viaţă, de dreptate şi frumuseţe şi chiar a tuturor marilor nefericiţi, care au vrut "să sfârşească odată cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, şi ne-a făcut să intuim şi noi “crucea ca pe o judecată a judecăţii" [Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări către Thalassius, 43].

În inima acestei Biserici fără hotar, a acestei "iubiri nesfârşite", cum îşi intitula cea mai frumoasă carte “un călugăr al Bisericii din Orient”, o presimţim, o mărim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da naştere Cuvântului, a dezlegat tragedia libertăţii umane. Căci Duhul, dacă este primit de libertatea noastră, o eliberează şi o face să rodească, îi oferă un spaţiu infinit de creaţie, o impregnează cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxă foloseşte aceeaşi expresie pentru a caracteriza şi Duhul şi pe Fecioară: Duhul panaghion, preasfânt şi Fecioara panaghia...

sus

Vino şi Te sălăşluieşte întru noi

Vino, mai spune rugăciunea noastră. După ce ne-a asigurat că Duhul este pretutindeni şi le împlineşte pe toate, ea ne face totuşi să implorăm: vino. Dacă trebuie să-L chemăm astfel pe Cel care ne cheamă, este pentru că, în mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple şi pe noi.

După ce creează lumea, Dumnezeu se dă oarecum la o parte, pentru a le da consistenţă proprie creaturilor Sale. Şi acest spaţiu, loc liber, spun Părinţii, se înscrie în libertatea omului - şi a îngerului: el conferă refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o dimensiune cosmică, astfel încât frumuseţea lumii, care vine la început din mărirea lui Dumnezeu, devine magică, nostalgică, grea de tristeţe, lunecând spre o împietrire disperată. Astfel încât până şi splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care acţionează ignorându-l şi distrugându-l pe celălalt. Duhul care ne poartă în El, Care ne dă viaţă şi ne înconjoară ca o atmosferă gata să ne pătrundă sufletul până în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fără încuviinţarea noastră, fără chemarea noastră. Trebuie să ne rugăm: “Vino”.

"Vino, Persoană, ce nu poate fi cunoscută. Vino, bucurie nesfârşită, vino lumină care nu apune... Vino, înviere a morţilor... Vino, Tu Cel care eşti de-a pururi şi Care, în orice moment, Te îndrepţi spre noi, cei tăvăliţi în poftele iadului... Vino, suflarea şi viaţa mea" [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefaţă la Imnele iubirii dumnezeieşti ]. Aceasta este partea omului şi cererea devine foarte precisă.

Lumea locuieşte în Duhul. Pe acest univers, pe care astăzi îl putem cerceta până la miliarde de ani-lumină, sfântul Benoît de Nursie l-a văzut într-o clipă ca pe un fir de praf într-o rază din lumina dumnezeiască. Sfântul papă Grigorie cel Mare amintea această viziune în Dialoguri-le sale, iar sfântul Grigorie Palama înţelegea raza ca pe energiile divine care se revarsă prin Duhul Sfânt. Creaţia nu există decât pentru că Dumnezeu o vrea, o iubeşte, o apără, dar în acelaşi timp El este alungat de om din inima acestei creaţii, căci inima ei este omul însuşi. Se poate deci merge până la a se afirma că, dacă lumea locuieşte în Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui în ea, căci omul deţine, ca pe o putere, un fel de cheie inversă, luciferică şi cu ea Îi poate închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifestă forţele neantului, concretizat în mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de ţară [Sf. Nicolae Cabasila, în Omilii mariologice, p. 52], o casă. Ea a consimţit ca El să se întrupeze în chiar sânul creaţiei Sale, ca pentru a o recrea. "Dumnezeu a creat lumea Sa să-şi găsească o mamă", spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primeşte pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să-şi plece capul, în afara iubirii "mariale" a celor care îl primesc. Duhul, care este din veac locaşul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinţa Fiului întrupat. Cu o condiţie fundamentală, aceea ca omul să se roage: “vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”.

sus

Şi ne curăţeşte de toată întinăciunea

O, fără îndoială că e de ajuns o scânteie de bucurie amestecată cu recunoştinţă, e de ajuns, în faţa zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de nelinişte în care să se topească autosuficienţa, un pas înapoi în faţa ororii – nu, nu vreau să fiu complice –, o privire de copil a cărei inocenţă uimită mă dă pe faţă, un moment de pace interioară, în care inima se trezeşte: numai chipuri, şi faţa ascunsă a pământului, pământul-înger [Cf. Henry Corbin, “Pământul este un înger”, în Pământ ceresc şi trup de înviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pământul ceresc, pământul-taină pe care îl evocam mai sus în legătură cu extazul, în acelaşi timp ceresc şi pământesc, al unui Alioşa Karamazov.

Dacă există o fericire îndeosebi iubită de oamenii înduhovniciţi ai Orientului creştin, aceasta este: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Această fericire nu este una de ordin moral, aşa cum este prea des interpretată. Este vorba mai ales de deschiderea şi de limpezimea "ochiului inimii": oglindă acoperită de necurăţie, care trebuie curăţată şi lustruită, izvor îngropat într-o viaţă decăzută, care trebuie scos la lumină pentru ca să se transforme în apă vie.

Inima, centrul centrului, unde omul întreg, cu tot ce are el – inteligenţă, ardoare, dorinţă – este chemat să se adune pentru a se depăşi pe sine în Dumnezeu; inima trebuie curăţită nu numai de "gândurile spurcate", obsesie culpabilizantă, ci de orice gând. Numai atunci, cufundată în propria lumină, care nu poate fi decât o transparenţă, conştiinţa conştiinţei devine "punct zero", simplu loc de primire, cupă oferită, potirul smerit unde poate coborî, pentru a ne renaşte, Cincizecime interiorizată, focul Duhului.

Această temă a întinăciunii - a degradării, spun asceţii - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revoluţia evanghelică, aceea care eliberează omul de dualismul infinit de complex şi de codificat al sacrului şi al profanului, al purului şi al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea că uită de spălatul ritual al mâinilor, nu este ceea ce-i intră în gură, conform unei dietetici a permisului şi a interzisului: Sfântul Augustin, maniheu, vreme de mai mulţi ani, a luat cunoştinţă de o întreagă gnoză, menită să facă distincţie între luminos şi tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu şi lumină a melonului (pepenele galben). Şi în zilele noastre, cu cât suntem mai ghiftuiţi, cu atât mai mult căutăm distincţii analoage, sacrul constând în zvelteţea corpului, pe care ni l-am dori veşnic tânăr.

Dar, spune Iisus, ceea ce murdăreşte este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: aşa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava deşartă, dorinţa, nebunia. Aceste ispite ajung în inimă, venind din adâncimile inconştientului - personal, dar şi colectiv, prin hipnozele politicii -, şi trebuie să ştim a le arunca în focul Duhului, pentru ca acolo să ardă sau să se transfigureze ... În felul acesta necurăţia şi pervertirea pot fi smulse cu tot cu rădăcină, care nu este alta decât moartea şi nenumăratele măşti care o disimulează. Întinăciunea apare atunci ca tot ceea ce izolează sau tulbură, blochează şi deviază forţele vieţii, îl împiedică pe om să înţeleagă că are nevoie să fie mântuit, pentru că altfel va muri şi nu va avea parte decât de neant şi de coşmarurile neantului. Este tot ceea ce-i împiedică pe oameni să înţeleagă că formează cu toţii un singur Adam, mădulare ale aceluiaşi trup, mădulare unii altora. Şi cum noi nu ne putem curăţi singuri de toată această murdărie, atunci nu avem decât să implorăm Duhul: Vino şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea.

Cea mai bună psihanaliză nu poate – şi e deja mult – decât să ne deschidă ochii asupra jocurilor şi mizelor dorinţei şi morţii din noi, ea permite posibile deplasări care ne uşurează, aşa cum se întâmplă când mutăm o greutate de pe un umăr pe celălalt, dar fără o adevărată eliberare. Freud îl considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul său, pentru că descoperise legea conservării energiei. Pe această energie - aici vitală, psihică - mutată de colo-colo, mereu conservată, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica şi transfigura în bucurie pascală. Puterea morţii e zdrobită. Sau: de data aceasta nu ne mai mulţumim să schimbăm locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vântul de aiurea să intre şi să purifice atmosfera.

Da, să-L implorăm pe Duhul, de profondis, din măruntaiele pământului, printr-o asceză a renunţării, o asceză de încredere şi smerenie.

sus

... şi mântuieşte sufletele noastre

A mântui, a salva - adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) -, înseamnă a-l elibera de sub jugul morţii şi al iadului, de această "viaţă moartă" pe care o confundăm atât de adesea cu viaţa, de uciderea celuilalt şi de sinucidere şi fără îndoială, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic şi dacă se lasă stăpânit de teamă şi de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieşire, care dă la iveală iubirea rănită.

Hristos "coboară" în iad şi în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuieşte omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte şi omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufleteşti, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină –"lumina vieţii", lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruieşte pământul celor vii, acelora care nu îşi îngroapă "talanţii", ci îi înmulţesc. Mântuirea nu este numai salvatoare, ci şi însufleţitoare, dătătoare de viaţă.

De aceea, atunci când rugăciunea zice: Mântuieşte sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mântuire care ar consta în eliberarea sufletelor de temniţa trupului. Sufletul, aici, desemnează persoana care transcede şi care face posibilă existenţa întregii noastre fiinţe, pe care o face opacă sau luminoasă; chiar sclavia ororii se poate transforma în blasfemie sau în strigăt de credinţă, aşa cum arată exemplul contrastant al tâlharilor răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos. S-ar mai putea spune şi că sufletul este viaţa în unitatea ei, în care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observă bine în anumite texte evanghelice, unde nu se ştie exact dacă trebuie tradus prin "suflet" sau "viaţă". Sufletul mântuit, impregnat de suflarea Duhului, invadează începând cu inima - acest "trup din cele mai adânci profunzimi ale trupului", spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere în studiul Sfântului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultăţile noastre, toate simţurile, mergând până la universul care ne înconjoară, cel omenesc şi cel cosmic. Astfel se pregăteşte, se anticipează printr-o saturare de viaţă – "trupul meu moare, dar eu nu m-am simţit niciodată atât de viu" – învierea morţilor în unitatea unui Adam total şi transfigurarea Cosmosului, când Duhul Sfânt, Duh de înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pământului, "chip al chipului" din care sufletele îşi vor lua trupurile, în acelaşi timp credincioase tainei originare şi înnoite la Parusie.

Reluarea adresării directe: "vino", "Te sălăşluieşte", "mântuieşte", aminteşte că Duhul este o "persoană, ascunsă, dar absolut reală, pe care o auzim grăind şi pe care o vedem lucrând în Faptele Apostolilor. O persoană, trebuie specificat, nu în sensul psihologic şi social pe care l-a căpătat acest cuvânt, ci un "ipostas", adică Dumnezeu însuşi făcându-se suflarea noastră, adâncimea noastră de taină, viaţa noastră. Între apartenenţa noastră strivitoare la lucruri, la materie şi certitudinea de neînlăturat că suntem altceva, există această pânză de foc, indestructibilă, Duhul.

Şi, în fine:

sus

Bunule

Trebuie să ne întoarcem la conotaţia ontologică şi din ebraică şi din greacă a cuvântului "bun". În cartea facerii, la sfârşitul fiecărei zile simbolice a creaţiei, citim: "Şi a văzut Dumnezeu că este tob”, termen care se traduce şi prin frumos şi prin bun.

Iată de ce în versiunea greacă a Septuagintei realizată la Alexandria între secolele al V-lea şi al II-lea î.Hr., tob este tradus prin kalon, care înseamnă frumos, şi nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiinţei care, creată şi recreată prin Cuvântul, însufleţită şi desăvârşită prin Duhul, reflectă viaţa divină şi, prin om, redevenit în Hristos creator creat, este chemată să se unească cu ea. Vocabular de artizan, sau de ţăran, pentru care bunul, dacă este cu adevărat bun, nu poate fi decât frumos. Lăsând la o parte distincţiile noastre care ţin de estetică: vechile unelte erau frumoase pentru că erau de folos.

Bunătatea - frumuseţe a Duhului, desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creaţia Sa, extaz care face în acelaşi timp unitatea şi diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, constă tocmai în această expansiune a Uni-Diversităţii trinitare, într-o lume în care diferenţa poate fi sursă de războaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare în nediferenţiat, ci la o armonie cu atât mai vibrantă cu cât se naşte din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adevărat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezultă cea mai frumoasă armonie... [Fragment 8] Căci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism îmbâcsit, ci şi diferenţa vine de la Dumnezeu şi Îl defineşte. Duhul de bunătate şi frumuseţe fixează pe veci, în unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecărei creaturi. “Întreaga lor fiinţă va fi salvată şi va trăi din plin şi de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeieşti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumuseţii, o frumuseţe care radiază de forţa bunătăţii.

Aici trebuie discutată tema îndumnezeirii: "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei", spun Părinţii, nu lepădându-se de umanitatea Sa, ci desăvârşind-o în Hristos, sub flăcările Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a făcut sarcofor (purtător de trup), pentru ca omul să poată deveni pnevmatofor (purtător de Duhul) [Despre întrupare şi împotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adevăr, la omul înduhovnicit, sufletul pătruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet şi prin el, în Duhul. Lutul originar s-a transformat în trup duhovnicesc, vas al suflării Duhului.

Bunătatea Duhului nu se manifestă numai în transfigurarea uneori evidentă a sfinţilor, ci în atâtea gesturi umile care refac neobosit ţesătura fiinţei, pe care o sfâşie ura şi cruzimea. Duhul este Cel prin care se împlineşte zilnic această ţesătură: ca şi acele bătrâne cu faţa ca un lut crăpat, crisalidă ce se deschide încetul cu încetul, pentru a elibera, în momentul morţii, trupul cel din Duh.

Frumuseţea Duhului se exprimă în calitatea unei priviri care nu judecă, ci primeşte şi face posibilă existenţa celuilalt. În expresia gurii, leagăn al surâsului.

Tu, care eşti bunătate, Tu, frumuseţe, Tu, împlinire în taina unei clipe, vino! Tu, care eşti suflarea suflării mele şi "viaţa vieţii mele", cum spunea Sfântul Augustin.

În centrul oricărei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se află fără doar şi poate Epicleza, această rugăciune către Tatăl, sursă a dumnezeirii, pentru ca să trimită Duhul său cel Sfânt "peste noi şi peste darurile ce s-au pus înainte", pâinea şi vinul, când e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenţi ca jertfă şi jertfa acestora.

Rugăciunea pe care tocmai am comentat-o cu stângăcie este o imensă epicleză, o epicleză a omenirii şi a universului, pentru venirea Împărăţiei, despre care o variantă foarte veche a rugăciunii Tatăl nostru ne spune că nu este altceva decât Duhul Sfânt.

Ce este convertirea?


Convertirea este

Procesul nasteri din nou se aseamana cu transformarea unei omizi intr-un future frumos.Intocmai cum omida se inchide in cocon,pentru ca ulterior sa iasa un future,asa si omul moare fata de sine pentru ca sa se nasca din nou ca un copil al lui Dumnezeu.Aceasta schimbare radicala o putem numi,intr-adevar ,convertire.

Dar convertirea inseamna mai mult decit o schimbare de personalitate sau obiceiuri-este o schimbare a inimii si a naturii umane.Fara schimbare nu se poate vorbi de convertire; convertirea depinde de alegerea constienta de a-I permite lui Dumnezeu sa lucreze.

Pocaita inseamna schimbarea mintii si a conduitei ,precum si urirea pacatulul savitsit.Aceasta se concretizeaza prin renuntarea la lume si rastignirea firii pentru a-L urma pe Dumnezeu.Asa cum viata lui Avraam sau a lui Rahav a dovedit credinta lor in Dumnezeu,la fel este cu oricine crede in El.Credinta si pocainta preced convertirea; ele o determina.

Se zice pe buna dreptate ; Cu cit imi recunosc mai mult pacatosenia, cu atit mai exstraordinara este convertirea.Convertirea incepe cu alegerea deliberate a omului de a renunta la pacat si la firea lui pacatoasa si cu credinta in harul mingiietor al Domnului Isus Hristos.Ea implica o schimbare a cailor omului,o intoarcere de la slujirea diavolului la slujirea lui Dumnezeu in sfintenie si cu toata curatia.
Convertirea implica o dedicatie totala fata de Domnul Isus Hristos –sa-I permitem zilnic harului lui Dumnezeu sa ne curete si sa ne sfinteasca viata.Convertirea aduce pace adinca in suflet,lucruri ce ramin chiar si dupa ce emotiile si
sentimentele dispar.
Convertirea se reflecta intr-o viata continua de pocainta ,nu doar intr-o marturie verbal
.

Este usor pentru unii oamenii sa marturiseasca verbal fara sa fi trait o convertire autentica.Este mai usor sa te bazezi pe o marturie frumoasa pentru Hristos decit sa regret sincer pentru pacatele infaptuite. Pentru unii, nadejdea mintuirii o da anumite binecuvintari sau o calauzire speciala a lui Dumnezeu in viata lor,dar ei cunosc foarte putin sau chiar nimic despre pocainta adevarata ori nasterea din nou.
Apoi mai sunt altii care pretind ca sunt mintuiti si convertiti fara sa aiba frica de Dumnezeu in inima lor.O marturie autentica a harului lui Dumnezeu in viata cuiva trebuie sa se armonizeze intotdeauna o vointa predata si o ascultare deplina de voia revelata a lui Dumnezeu.Astazi multi se multumesc doar cu marturia unei peroane ,fara ca aceasta marturie sa fie confirmata de o viata schimbata.
Adevarata convertire este dovedita printr-o viata de pocainta reala , de supunere si ascultare a voii Domnului. Noteaza citeva versete ce se refera la convertire;



- Matei 18-3
- Fapte 3-19

- Luca 22-32
- Psalmul 19-7
- Iacov 5-20.


Fara o convertire adevarata ,Duhul Sfint nu poate locui intr-o persoana;asadar ;ea nu poate avea biruinta asupra pacatului.De asemenea ,fara pocainta si intoarcere ,supunere si ascultare de bunavoie vor parea o povara.Fara convertire nu exista pace autentica,siguranta si credinta .Convertirea este necesara pentru obtinerea calitatii de membru in biserica credinciosilor.
Tineretea este perioada cea mai prielnica a vietii pentru intoarcerea la Domnul .Este timpul cind au fost savirsite mai putine pacate , si deci mai putine pacate pentru care sa te pocaiesti , mai putine greseli de corectat , si mai putine obiceiuri pacatoase de biruit.
Tinerii care se convertesc pot trai o viata de slujire pentru Gloria Lui.Ei pot auzi si discerne mai usor Duhul Domnului.Multi oameni care se impotrivesc chemarii Duhului in tineretea lor nu mai raspund niciodata acesteia mai tirziu in viata.
Fie ca tinerii nostrii sa vina la Domnul din tineretea lor, sa treaca de la copilarie la responsabilitatea, fara sa cunoasca toate faptele teribile robii a pacatului si a mortii.Fie ca ei sa se bucure de partasia crestina a sfintilor.
Daca nu va veti intoarce la Dumnezeu …cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor. Matei 18:3

Metanoia - intoarcerea la Dumnezeu


In traditia rasariteana, Taina Spovedaniei se mai numeste si Taina Pocaintei. In teologia occidentala, din ultimul timp, incepe sa castige tot mai mult teren denumirea de Sacramentul Reconcilierii (Taina impacarii). Pornind de la aceste denumiri, observam ca la noi accentul cade pe re/facere, pe transformare personala, pe convertire, pe cand dincolo cade pe impacare (cu Dumnezeu, cu semenii, cu sine); de altfel, nimic gresit, din nici un punct de vedere. Nu putem vorbi de optici adverse, ci pur si simplu de unghiuri de abordare diverse, care pana la urma converg in ideea (p/re/facerii de sine si a reconcilierii cu Cel de Sus, cu aproapele si cu sine insusi. Pocainta - exprimata prin: cainta, marturisirea adevarului si un nou mod de viata ("convertita") - aduce impacarea; impacarea vine din si deodata cu pocainta adevarata. E doar o "decalare cronologica", nu calitativa. Una fara cealalta ar fi de neconceput. Sunt de neconceput pocainta fara impacare si nici impacarea fara pocainta!

Dar, sa vedem ce se intelege, de fapt, prin termenul de pocainta. Unii traduc grecescul metanoia - echivalentul romanesc al pocaintei - prin: schimbarea mentalitatii, a intentiilor, a atitudinilor. Altii autori, precum Anselm Grun, aprofundeaza semnificatia notiunii: "Metanoia, termenul grec pentru convertire, inseamna "a recunoaste aposteriori", a "intoarce" capul (gandirea, mentalitatea), "a gandi in mod diferit". A te converti inseamna a te intoarce catre/la Dumnezeu: intorcandu-ma catre Dumnezeu si indreptandu-ma catre El, imi regasesc fiinta autentica si eul meu adevarat. A te converti este o invitatie la a trai. Meta poate insemna si "in spate" (sau "dincolo de", s.n.): atunci convertire poate insemna "a vedea indaratul (in adancul) lucrurilor", "a-L vedea pe Dumnezeu in toate persoanele si in creatie", "a-l recunoaste pe Dumnezeu, care ne vorbeste in evenimentele din fiecare zi". Convertire inseamna, deci: a recunoaste esenta prezenta in persoane si in lucruri".

In viziunea rasariteana, metanoia desemneaza nu atat pocainta in sens moral, cat o adevarata intoarcere a mintii noastre, a intregii perceptii asupra realitatii . Omul convertit ("pocait" , "p/refacut" prin har) are o alta perceptie asupra realitatilor lumii si dincolo de ea, un alt orizont existential-spiritual, pentru ca, de fapt, el ajunge la o altfel de gandire (meta-noetica), la mentalitatea crestina (la "gandul lui Hristos", I Corinteni 2, 16) si, in stransa dependenta cu acest orizont spiritual, la un altfel de comportament si atitudine de viata. Cu alte cuvinte, inseamna o intoarcere a mintii noastre catre Dumnezeu, o convertire la Mintea originara (Cuv. Nichita Stithatul), din care omul s-a "ex-comunicat" prin pacat, respectiv o adevarata re/gasire si transformare de sine.

Nu e vorba despre o simpla schimbare de optica introspectiva, de o cosmetica morala (schimbare), cat despre o adevarata p/re-facere existentiala si spirituala (o trans/formare) a omului, chiar dincolo de obisnuita restructurare de personalitate, ce vine ca rezultat al unei cure psihoterapeutice reusite si de durata. Daca psihoterapia se opreste la acest nivel (a pune in acord omul cu sine insusi si cu lumea), duhovnicia continua drumul pana la realizarea acordului integral: in privinta primelor doua coordonate, dar si a a/cordului omului cu Dumnezeu, in aceasta rezida o diferenta esentiala intre cele doua domenii "terapeutice": daca psihoterapia te lanseaza pe orbita vietii de aici si de acum, duhovnicia te propulseaza pe traiectoria Eternitatii, a Vietii de Apoi. Dar nu putem vorbi despre substituirea uneia prin cealalta sau despre anularea uneia de catre cealalta, ci dimpotriva, despre o complementaritate exceptionala: prima iti re/face personalitatea, cealalta face ceva cu personalitatea ta in perspectiva mantuirii. Scopul psihoterapiei poate fi: remisiunea simptomului, schimbarea unui anumit comportament (pe termen scurt) sau restructurarea de personalitate (pe termen lung), pe cand cel al duhovniciei: insanatosirea spirituala si deschiderea unei noi perspective de viata pe Calea Adevarului.

Revenind la Sacramentul Pocaintei, consemnam marturia unui ierarh occidental: "Durerea si dezgustul formeaza un element esential al pocaintei, dar nu-i redau intregul continut si nici macar dimensiunea cea mai importanta. Ca sa ne apropiem de sensul profund al pocaintei, este necesara o revenire la termenul grec metanoia. Literal, innoirea mintii, adica nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totala a perspectivei, innoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la altii, la noi insine. "O lucrare de o mare inteligenta", cum spune Pastorul lui Herma (sec. II) si nu neaparat o criza afectiva. Pocainta nu este un acces de remuscari si autocompatimire, ci o convertire, o re/centrare a intregii noastre vieti pe Sfanta Treime. "Minte noua", convertire, recentrare, deci pocainta este ceva pozitiv, nu negativ... Cainta nu inseamna privirea in jos la imperfectiunile proprii, ci in sus, spre iubirea lui Dumnezeu, nu in urma cu repros, ci inainte cu incredere. Sa privesti nu ceea ce n-ai reusit sa fii, ci ceea ce poti inca deveni cu harul lui Hristos".

Meta-noia (de la gr. meta = dupa, dincolo de + nous - gandire, inteligenta, minte), pocainta, echivalentului termenului romanesc metanie, inseamna schimbare a mintii, prefacerea, schimbarea gandirii, innoirea spirituala a mintii. Pocaiti-va!, prima kerigma (invitatie) nou-testamentara, vrea sa spuna: schimbati-va minteal, felul de a gandi, de a vorbi si de a va comporta; schimbati-va viata, felul de a fi! "Metanoia -dupa autorul citat mai sus - ma face sa devin constient de ramificatiile neantului, atat in propria mea viata, cat si in intreaga istorie a omenirii. Nu este vorba (doar) de o culpabilizare morbida in jurul unei contemplatii fariseice a pacatului, ci de o constientizare a starii de separatie, de "viata moarta", de excrescenta a neantului...".

"Cuvantul romanesc pocainta", observa parintele Galeriu, de obarsie slava, pune accentul pe remuscare, pe regretul, durerea pentru greseala savarsita. Cel latinesc -penitenta - derivat din poenam tenere, accentueaza aspectul juridic, constiinta vinii, frica de pedeapsa. Dar (grecescul) metanoia nu inseamna nici numai cainta, regret, si nici numai frica de pedeapsa, ci mai mult. Ca si ceilalti termeni construiti cu meta si incorporati in limba noastra, ca de pilda, metafora, metateza, metabolism, metamorfoza, metafizica, si metanoia inseamna o transformare profunda. O schimbare radicala a convingerilor si deci o trecere dincolo de pacat prin incetarea savarsirii lui, si un nou inceput de viata, un nou camp de lucru in har si adevar. O mutatie a mintii, innoirea mintii, cum explica Sfantul Apostol Pavel, o nastere din nou. Acesta si este sensul pocaintei in dogma crestina, sau un al doilea botez, ca neincetata reinnoirea omului."

Intr-o inspirata traducere a termenului metanoia, el mai apare si ca: ras/gandire, intoarcere, convertire a mintii, pentru ca dincolo de aspectul ei penitential, gandirea duhovniceasca are un profund caracter transformator, meta-noetic, de ras-gandire, o meta-gandire, trans-lucida, contemplativa, inradacinata in Constiinta si Gandirea de Sus, ce nu cunoaste limitele imanentului si ale empiricului. Omul convertit devine din ce in ce mai lucid, mereu veghetor, dar cu o altfel de vigilenta decat cea a lumii in general, asociata cu o luciditate sacra (trezvie) si darul deosebirii duhurilor (al discernamantului spiritual).

Acatiste

Acatiste speciale

Acatistul Maicii Domnului Vindecatoarea de cancer

Acatistul Maicii Domnului - la icoana sporirea mintii