CAUZE SOCIALE ȘI TIPURI SOCIALE ale SINUCIDERII, dupa Émile Durkheim

„Omul nu poate trăi dacă nu simte atașament față de ceva care să-l depășească [...] viața nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem rațiunea de a fi, dacă are un țel prin care să merite osteneala de a o trăi.” Atenția sociologului s-a îndreptat felul în care diferite confesiune acționează asupra sinuciderii. Datele statistice au arătat ca media sinuciderilor la un milion de locuitori, în rândul religiei protestante este de 190 de sinucideri, pe când în rândul catolicilor și greco-catolicilor este de 58, respectiv 40 de sinucideri. Atunci când într-o societate una dintre confesiunile religioase este în minoritate, rata sinuciderii scade datorită faptului că acestea trebuie să-și impună un autocontrol mai sever și o disciplină mai riguroasă, pentru a fi acceptați în societate. Dacă mediul protestant favorizează dezvoltarea sinuciderii, nu este pentru faptul că religia protestantă privește diferit sinuciderea față de catolicism, ci datorită faptului că protestantismul acordă mai multă importanță gândirii individuale și are mai puține dogme și practici comune. „Superioritatea numerică a cazurilor de sinucidere în sânul protestantismului provine din faptul că are o Biserică mai slab integrată decât Biserica Catolică.” O altă diferență între cele două religii este dată de faptul că protestanții au fost și sunt mai mult preocupați de educație, iar sinuciderea este mai răspândită printre oamenii mai bine educați. Un paradox este faptul că iudaismul numără cei mai puțini sinucigași, deși la o mie de tineri 16% urmează studii superioare, pe când la o mie de tineri catolici 1,3% sunt în universități, iar la o mie de tineri protestanți 2,5%. Acest lucru este explicat prin faptul că iudaismul, în majoritatea țărilor Europene, este în minoritate, iar cum am spus mai sus, pentru a rezista la ura pe care o stărnesc alte religii, se străduiesc să știe mai multe decât ceilalți pentru a se putea apăra de opinia publică și uneori chiar de lege. Totuși practicile comune în rândul acestei confesiuni religioase, nu lasă loc indivizilor de a acționa după bunul plac, de a gândi pentru ei. „O societate nu se poate dezintegra fără ca, în egala măsură, individul să nu fie detașat de viața socială, fără ca scopurile lui să nu devină preponderente față de scopurile comune, fără ca personalitatea lui să nu tindă a se plasa mai presus de ființa colectivă.”

Sinuciderea altruistă „Când omul este detașat de societate, el se omoară cu ușurință, dar tot la fel de ușor se omoară când este prea legat de ea.” Altruismul este definit în următorul fel: eul nu își aparține deloc, el se confundă cu altceva decât el însuși, polul conduitei sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte; indivudul este nediferențiat de semenii lui, nu este decât o parte din întreg, fără valoare prin el însuși. Printr-o analogie la organismele vii, putem să ne explicăm sinucidera egoistă și altruistă. Ceea ce este în exces duce la consecințe neplăcute, dar si ceea ce este puțin duce la aceleași efecte. Propunerea sociologului, este aceea să consumăm totul cu măsură, atât cât trebuie. În diferite culturi inefrioare, sinuciderea era văzută ca un act de vitejie, iar așteptarea morții era considerată o rușine. Bătrânii chinuiți de boli preferau să își ia viața, femeile care rămânau văduve trebuiau să se sinucidă pentru a își urma soțul; le fel se întâmpla și în cazul slugilor atunci când le murea stăpânul. Aceste practici sunt impuse de către societate, iar omul își ia viața fără a fi neapărat obligat să o facă. „Totuși aceste sinucideri nu au altă natură decât sinuciderile obligatorii. Convingerea de a nu ține la propia viață fiind socotită o virtute, și încă una prin excelență, este foarte lăudat acela care renunță să mai trăiască după cea mai mică solicitare a impreujurimilor sau chiar din simplă bravadă.” În societatea contemporana sinuciderea altruistă își face loc în domeniul militar, diferența dintre cazurile de sinucidere în rândul civililor și a militarilor cariază de la 25% până la 900%, iar rata sinuciderii creste direct proporțional cu creșterea perioadei de încadrare. În acest fel putem concide că fiecare tip de sinucidere nu este decât forma exagerată sau deviată a unei virtuți.

Sinuciderea anomică „Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate agală, sentimentele și energia individului, ea este și puterea care le reglează.” De obicei, atunci când într-o societate are loc un progres economic sau un cataclism neprevăzut, rata sinuciderii crește. Orice perturbare a echilibrului unei socități, chiar dacă duce la prosperitate, împinge la sinucidere. „Nevoile unui individ sunt infinite.” Atât timp cât nevoile unei persoane sunt infinite, aceasta nu va putea fi niciodată pe deplin fericită. Dezvoltarea industriei, progresele economice, depărtarea de la tradițional, depărtarea de forța care suprimă „pasiunile”, a dus la căutarea altor idealuri, a unor aventuri, care devin riscante, spune Durkeim. Eșecurile sporesc pe măsura riscurilor și astfel, rata sinuciderii crește. Atunci când o nevoie este satisfăcută, apare alta și tot așa. Durkeim propune în acest sens ca „pasiunile să fie ținute în frâu” de către rațiune. Dar în același timp recunoaște ca nu există această putere în om. Fiecare individ, dacă este mulțumit de statusul pe care îl are în societate, nu se gândește să își ia viața. Cu cât oamenii dețin funcții de subordonare, cu atât orizontul lor este mai închis, sunt mai cumpătați, nevoile lor sunt în concordanță cu statusul lor social, dorințele sunt precise, iar ei sunt mai protejați împotriva sinuciderii.