Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii!

(Rom,.13, 12)

Relatia dintre barbat si femeie in Romania in ce priveste viata economica


Datele statistice anuale consemnează diferenţe substanţiale între situaţia femeilor şi bărbaţilor, iar compararea datelor în timp relevă că diferenţele pe plan economic dintre situaţia femeilor şi a bărbaţilor au o tendinţă de creştere. Datele din ultimii 50 de ani arată că, în ansamblul populaţiei, procentul femeilor s-a situat în medie peste 50%. Dacă în domeniul ocupării, la sfârşitul anului 1999, femeile reprezentau 46,2% din totalul populaţiei ocupate1, ceea ce relevă totuşi o tendinţă de diminuare a diferenţelor, alte date vin să completeze şi să nuanţeze această imagine. Salariile din sectoarele în care proporţia femeilor este majoritară în rândul angajaţilor sunt mai mici decât cele ale bărbaţilor care deţin ponderea. Salariile din sectoarele bugetare, în care peste 2/3 din personal sunt femei, se situează sub nivelul mediu pe economie. Conform datelor din anul 1999, femeile lucrează majoritar în următoarele domenii ale economiei naţionale: sănătate şi asistenţă socială (78,8%); activităţi financiare, bancare şi de asigurări (71,3%); învăţământ (69,5%); hoteluri şi restaurante (66%); comerţ (55,4%); poştă şi telecomunicaţii (53,9%); agricultură (50,4%). Întrucât de-a lungul anilor procentele de mai sus au suferit modificări nesemnificative, se poate afirma că în mod tradiţional în aceste domenii de activitate lucrează în majoritate femei. Cum au fost recompensate în anul 1999 persoanele ocupate? Este evident că salariile femeilor sunt constant mai mici decât cele ale bărbaţilor chiar şi în domeniile de activitate în care ponderea lor este de peste 50%, media diferenţei dintre ele fiind de 8,5%. Deoarece nu sunt publicate date statistice privind cuantumurile pensiilor, putem deduce însă că diferenţele dintre salariile bărbaţilor şi ale femeilor, sistematic în defavoarea acestora din urmă, se conservă şi se transmit şi pensiilor, deducţia fiind valabilă, de altfel, pentru toate drepturile de asigurări sociale care se calculează în funcţie de salariul individual. Alţi indicatori statistici relevă importante disparităţi între femei şi bărbaţi în privinţa accesului la promovare şi carieră. Astfel, în categoria conducătorilor şi funcţionarilor superiori din administraţia publică şi din unităţile economico-sociale, numărul femeilor era, în 1997, de peste două ori mai mic decât cel al bărbaţilor, iar în 1999 discrepanţa a crescut, numărul femeilor fiind acum de peste 3 ori mai mic. În 1997, femeile erau preponderente în grupul de funcţionari administrativi (72,8%), lucrători operativi în servicii şi comerţ (72,3%), tehnicieni, maiştri şi asimilaţi (62,2%), agricultori şi lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit (50,4%), situaţie care a rămas aproape neschimbată şi în anul 1999. În general, femeile sunt prezente cu precădere în domeniile de activitate cu nivel scăzut de salarizare. În schimb, bărbaţii nu sunt încurajaţi să ocupe posturi considerate prin tradiţie ocupate de femei, cum ar fi: educatoare, baby-sitter, asistente medicale, femeie de serviciu, secretară etc. limitându-se astfel accesul lor pe piaţa muncii. Din analiza datelor statistice rezultă că femeile reprezintă o categorie de populaţie mai vulnerabilă la efectele tranziţiei, caracterizată printr-o rată crescută a şomajului de lungă durată, prin limitarea accesului la locuri de muncă (în general) şi la locuri de muncă bine plătite (în special), prin creşterea participării la economia subterană, care nu asigură accesul la sistemul de securitate socială.

Promovarea principiului egalitatii intre femei si barbati la nivel eruopean



Preocuparea Consiliului Europei „de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, cu scopul de a proteja şi promova idealurile şi principiile care sunt patrimoniul lor comun şi de a favoriza progresul lor economic şi social, în special prin apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale“, s-a materializat de-a lungul timpului în numeroase instrumente juridice europene, esenţiale pentru promovarea principiului egalităţii între femei şi bărbaţi fiind: Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950) şi Protocoalele adiţionale; Carta socială europeană (1961); Carta socială europeană revizuită (1996). Egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se regăseşte şi în Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, în vigoare din 1993), în legislaţia secundară - directivele comunitare cu privire la egalitatea între femei şi bărbaţi -, la care se adaugă jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea Europeană s-a angajat decisiv să promoveze egalitatea între femei şi bărbaţi (gender equality) şi să integreze egalitatea de gen la toate nivelurile şi în toate activităţile comunitare (gender mainstreaming process). Astfel, promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi se regăseşte ca obiectiv specific în cuprinsul Tratatului, fiind prevăzut în Partea 1 – Principii, la articolul 3.2, iar prin articolul 13 se stabileşte necesitatea de a se întreprinde acţiuni concrete pentru combaterea discriminării după criteriul de sex. Statele Membre ale Uniunii Europene au adoptat recent Agenda socială europeană, al cărei obiectiv prioritar îl constituie modernizarea modelului social european. Un element fundamental al acestuia îl constituie promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi. Strategia Comunitară pentru Egalitatea de Gen (2001-2005) urmăreşte să îmbine integrarea perspectivei de gen în toate politicile şi programele Uniunii Europene, concomitent cu promovarea acţiunilor specifice în favoarea femeilor. Cele 5 obiective majore ale Strategiei se referă la: 1. egalitatea în viaţa economică; 2. participarea egală la procesul decizional; 3. egalitatea în viaţa socială; 4. egalitatea în viaţa civilă; 5. schimbarea rolurilor tradiţionale şi depăşirea stereotipiilor de gen. Principalele instrumente avute în vedere pentru realizarea obiectivelor menţionate sunt:
aplicarea planurilor pentru egalitatea de gen; introducerea legislaţiei specifice problematicii egalităţii de şanse; abordarea integratoare a egalităţii de gen, cu scopul de a produce schimbări structurale ale societăţii.

Egalitatea dintre barbat si femeie pe plan international


Promovarea constantă, sistematică şi concertată a principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, în accepţiunea actuală a noţiunii, constituie o preocupare de dată relativ recentă pentru comunitatea internaţională, deşi diferite aspecte ale egalităţii între femei şi bărbaţi au fost evocate prin mai multe declaraţii sau tratate internaţionale,
respectiv prin:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948); Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii (1952), Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite (1957), Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor (1962); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966); Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1966); Declaraţia privind eliminarea discriminării faţă de femei (1967).
Se poate spune că recunoaşterea legală şi încercarea de protejare a drepturilor femeilor la nivel internaţional a debutat în anul 1919, o dată cu adoptarea Convenţiei nr. 3 privind protecţia maternităţii. Prin adoptarea acestei convenţii, Organizaţia Internaţională a Muncii a devenit prima instituţie internaţională care a adoptat norme cu putere juridică în favoarea drepturilor femeilor şi, prin aceasta, implicit în favoarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.
Noţiunile de egalitate de şanse şi egalitate de tratament au început să fie utilizate în anul 1958, când Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei. Aceste noţiuni au continuat însă să fie utilizate pentru multă vreme doar în domeniul relaţiilor de muncă, referindu-se în principal la angajare, condiţii de promovare, formare profesională, concediere.
Un nou mod de abordare, la nivel internaţional, a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi a început după ce Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat prima Decadă a femeilor “Egalitate, Dezvoltare, Pace”, în perioada 1975-1985 şi în special o dată cu recunoaşterea drepturilor femeii ca parte inalienabilă a drepturilor omului, la data de 18 decembrie 1979, când Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţa de femei (CEDAW).
Ratificarea Convenţiei, prin care s-au stabilit drepturile sociale, economice şi politice ale femeilor, a constituit un prim pas în promovarea efectivă a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în toate domeniile de activitate, întrucât statele s-au angajat să elaboreze legi noi şi să aplice măsuri şi acţiuni speciale care să permită modificarea structurilor sociale şi culturale care perpetuează formele de discriminare. Pentru a se evalua progresele realizate, statele prezintă periodic rapoarte structurii specializate din cadrul O.N.U.
Calea deschisă o dată cu declararea primei Decade a femeilor – „Egalitate, Dezvoltare, Pace“, a fost urmată de o serie de acţiuni menite să contribuie la îmbunătăţirea continuă a statutului femeilor, astfel încât, într-o perioadă de numai 20 de ani, s-au organizat patru Conferinţe mondiale privind condiţia femeilor în lume.
La cea mai recentă dintre ele – Conferinţa de la Beijing, din 1995 – reprezentanţii a peste 180 de state au adoptat 2 documente fundamentale:
Declaraţia conţinând angajamentele ţărilor participante şi Platforma pentru Acţiune care au adus în atenţia opiniei publice 12 domenii considerate critice pentru condiţia femeilor şi au propus măsuri concrete, pe plan internaţional şi naţional. Guvernele ţărilor participante s-au angajat să aplice toate măsurile necesare pentru îmbunătăţirea condiţiei femeilor care să garanteze realizarea egalităţii de facto între femei şi bărbaţi.
Anul 2000 a constituit un moment de referinţă în analiza şi evaluarea acţiunilor de promovare a egalităţii între femei şi bărbaţi la nivel mondial, prin organizarea unei sesiuni extraordinare a Adunării Generale a ONU cu tema „Femeile în anul 2000. Egalitate între sexe, dezvoltare şi pace pentru secolul XXI“, prilej cu care ţările au prezentat rapoartele referitoare la stadiul aplicării Platformei pentru Acţiune, în cadrul sesiunii speciale „Beijing + 5“.
Concluziile acestei importante reuniuni internaţionale prevăd consolidarea şi continuarea măsurilor aplicate de către statele lumii pentru asigurarea realizării de facto a egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi.

Hristos - barbat si femeie


Toata infatisarea lui Iisus Hristos este barbateasca. Dar sangele Lui? Daca trupul Lui provine exclusiv din sangele femeii, cum poate fi sangele Lui altfel decat feminin? Structura Sa morfologica - externa si interna - este in totalitate masculina. Dar aceasta structura organica contine integral numai sangele Mariei, sange feminin, impreuna cu toata structura humorala interna a femeii. Prezenta feminina, ca sange in Hristos este o realitate. Dar El este numai barbat? Spre deosebire de primul Adam, Iisus detine elementele cheie ale firii omenesti; dar fara sa fie bisexuat, El poarta trup barbatesc si sange femeiesc”.
Omul a fost creat la inceput barbat si femeie. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca “la facerea de odinioara a stramoasei Eva, Dumnezeu a luat coasta insufletita a lui Adam si a zidit-o ca femeie. De aceea, nu a mai suflat in ea, ca in Adam, suflare de viata, ci a facut partea pe care a luat-o din Adam trupul intreg al femeii”. Comentariul arata ca Eva era o prezenta personala in Adam.

Afirmatia Apostolului Pavel ca “precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Cor. 15, 22), nu trebuie privita la nivel de gen, ci de natura. Cu alte cuvinte nu doar cei de parte barbateasca vor muri, dupa cum nu doar acestia vor invia. Aici e vorba de firea omeneasca.

Sfintii Parinti spun ca Hristos a mantuit ceea ce a asumat, ori El nu a asumat o parte din natura umana, ci intrega natura. Iar firea umana pe care o ia din Fecioara Maria este asemenea noua. De aceea noi nu afirmam ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc. A accepta o astfel de afirmatie, inseamna a fi de acord cu faptul ca Fecioara Maria a avut o alta fire. Iar daca ea ar fi oferit Cuvantului o alta fire, inseamna ca firea noastra nu a fost eliberata de moarte.

Hristos Se naste numai din femeie, partea barbateasca nu participa la intruparea Sa. Acest lucru ne descopera ca nasterea Lui nu este o nastere din necesitatea firii, ci din bunavoirea lui Dumnezeu. Astfel, Fecioara Maria este unicul parinte uman al lui Hristos. Datorita ei, Dumnezeu S-a unit fiintial cu natura umana in forma ei paradisiaca.

Egalitatea dintre barbat si femeie


Familia nu este inteleasa independent de comuniunea cu Hristos si cu Biserica. Taina Cununiei este privita "in Hristos si in Biserica", raportata la legatura dintre Hristos si Biserica. Aceasta este perspectiva in care familia isi afla implinirea si devine leaganul sau matca implinirii si desavarsirii membrilor ei; in afara acestei perspective este in pericol de-a se transforma in focar de dezvoltare a unui egoism de grup sau a unor interese de grup. In sfarsit, in cadrul aceleiasi perspective se realizeaza unitatea familiei crestine si ierarhizarea membrilor ei. Cuvantul lui Hristos care zice "daca cineva voieste sa fie cel dintai, sa fie cel din urma dintre toti si slujitor al tuturor" nu este valabil doar in Biserica, ci si in familie.

In Sfanta Scriptura si in Traditia Bisericii se reliefeaza categoric egalitatea - intru Hristos - dintre barbat si femeie. Valoarea irepetabila a omului, indiferent daca este barbat sau femeie, decurge din crearea lui "dupa chipul" lui Dumnezeu. Precum subliniaza Sfantul Grigorie al Nyssei, "si femeia are insusirea de a fi facuta dupa chipul lui Dumnezeu ca si barbatul. De-o-cinste sunt firile, deopotriva virtutile". Totodata, insa, barbatul este caracterizat drept cap al femeii si conducator al familiei. Teza aceasta, care este legata de conceptiile sociale ale epocii ei, este argumentata si teologic. Sfantul Apostol Pavel spune ca supunerea femeii fata de barbat este impusa, pe de o parte, de ordinea creatiei, dupa care femeia a provenit din barbat si nu barbatul din femeie, si, pe de alta parte, de slabiciunea de care a dat dovada femeia cedand cea dintai ispitei diavolului. Astfel, femeile sunt indemnate sa se supuna barbatilor lor "intru totul". Barbatul este cap femeii precum Hristos este cap Bisericii. Dar precum Hristos, capul Bisericii, a patimit si S-a jertfit pentru ea, tot asa si barbatul, capul femeii, este dator sa sufere si sa se jertfeasca pentru aceasta.

Multi considera astazi tezele acestea ca fiind invechite si incompatibile cu realitatea sociala contemporana. Desigur, ele exprima si datele epocii in care s-au formulat. Biserica nu si-a creat propriile ei structuri de organizare a familiei, ci le-a preluat pe cele existente si le-a „botezat", adica le-a dat inteles potrivit duhului ei. Astazi datele vietii familiale s-au modificat. Pe de alta parte nimeni nu stie care vor fi datele vietii familiale in viitor si cum vor fi percepute structurile actuale de catre generatiile urmatoare. Aceasta nu schimba, insa, lucrurile in esenta lor, ci semnaleaza necesitatea „botezarii" datelor fiecarei epoci in duhul Bisericii. Conceptele lumesti de obedienta si oprimare sunt straine Bisericii, care dintru inceput a proclamat egalitatea dintre barbat si femeie. Nu sunt respinse doar asuprirea si impilarea, ci si simplu fapt de a domni si de a stapani, toate fiind inlocuite cu slujirea si jertfa. Barbatul si femeia sunt egali inaintea lui Dumnezeu. Nu exista nici o diferenta calitativa intre ei: "Nu mai este barbat si femeie". Supunerea femeii fata de barbat este asezata in cadrul mai general al supunerii si slujirii reciproce pe care sunt datori sa le cultive toate madularele Bisericii. Aceasta reiese mai limpede din Epistola catre Efeseni, unde supunerea femeii fata de barbat si iubirea barbatului fata de femeie sunt infatisate ca aplicari ale indemnului general adresat in comun credinciosilor de-a se supune "unul altuia, intru frica lui Hristos".

Raporturile dintre soti sunt, asadar, determinate de raporturile lor cu Hristos. Ca madulare ale trupului lui Hristos, sunt datori ca amandoi sa se supuna Lui. Dar si supunerea reciproca, a fiecaruia fata de celalalt, constituie o virtute crestina fundamentala. Este punerea in practica a poruncii iubirii. Asadar supunerea femeii fata de barbat este asezata in cadrul supunerii pe care ea este datoare sa o aiba fata de Domnul. De cealalta parte, dimpreuna cu ascultarea lui fata de Domnul, barbatul este chemat sa isi iubeasca femeia, precum Hristos Biserica. Fara aceasta iubire nu poate cere, unilateral, femeii supunere. Iubirea cuprinde in sine si supunere. Iar supunerea nu este deplina si sincera fara iubire. Barbatului nu ii sunt acordate anumite privilegii, ci ii sunt randuite obligatii speciale, care sunt mai grele decat obligatiile femeii. Datoria de a iubi este mai mare decat datoria de a te supune. Astfel, pozitia avantajoasa pe care a avut-o in trecut - si pe care, intr-o anumita masura, continua sa o aiba barbatul fata de femeie din ratiuni sociale, economice sau din alte motive - comporta obligatii sporite. In mod analog, orice fel de emancipare a femeii este firesc sa fie legata de o sporire a obligatiilor si raspunderilor. Cu toate acestea insa, ca si in alte cazuri (mai ales in problema abordarii institutiei sclaviei), Biserica nu a incercat sa modifice structurile sociale existente. Tot asa si in cazul nostru, desi a proclamat absoluta egalitate dintre barbat si femeie inaintea lui Dumnezeu, nu a purces la modificarea raporturilor existente intre acestia, ci le-a incadrat in perspectiva noii realitati pe care o creeaza comunitatea intemeiata pe comuniunea cu Hristos. Biserica nu pune accentul pe forma exterioara a raporturilor dintre oameni, ci pe calitatea lor interioara. Iar aceasta calitate este determinata, in ultima analiza, de prezenta sau absenta iubirii.

Desigur, si in lumea crestina au supravietuit conceptii care subestimeaza femeia si o asaza pe o pozitie inferioara barbatului. Cu vremea, insa, multe dintre acestea au fost inlaturate, dar altele se mentin pana azi si este necesar sa fie inlaturate. Dar aceasta nu trebuie sa duca la exagerari sau extremisme fortate. Egalitatea barbatului cu femeia este proclamata limpede in Noul Testament si in traditia patristica. Dar ea nu inseamna desfiintarea sau uniformizarea deosebirilor dictate de firea (natura) barbatului si a femeii sau de pozitia si functia lor aparte in familie si societate. De altfel este cunoscut ca barbatul si femeia reprezinta doua lumi diferite, care poarta amprenta insusirilor partii barbatesti, respectiv celei femeiesti, pana la ultima celula a fiintei lor. Anatomia trupului, statura, specialele informatii si functii genetice, constitutia fizica, toate diferentiaza partea barbateasca si cea femeiasca. Din acestea decurg si diferitele lor functii in societate. Daca, pe motivul egalitatii barbatului cu femeia, respingem orice deosebire sau diferentiere intre ei, negam in esenta natura mai profunda si misiunea aparte a fiecaruia. Egalitatea nu inseamna tavalugire a deosebirilor sau omitere a insusirilor si functiilor aparte ci, dimpotriva, recunoasterea si respectarea particularitatii si misiunii speciale a fiecaruia. De altfel, fara recunoasterea si punerea in valoare a particularitatii barbatului si a femeii, nu se poate intelege nici completarea lor reciproca prin casatorie. Dar si din punct de vedere strict social particularitatea - de pe pozitie de egalitate - implica totdeauna posibilitatea colaborarii si a completarii reciproce. Din contra, similitudinea uniformi-zatoare anuleaza posibilitatea aceasta si favorizeaza aparitia conflictelor. in orice moment unul dintre cei doi il poate inlocui pe celalalt, facandu-l astfel de prisos.

Se vorbeste astazi des despre hirotonia femeilor. Subiectul acesta a aparut initial in sanul protestantismului. Dar, asociat la subiectul mai general al egalitatii dintre barbat si femeie, s-a discutat in toata lumea crestina. De la inceput trebuie notat ca ideea hirotoniei femeilor a aparut ca rezultat al multor confuzii si simplificari. Subiectul acesta priveste morala crestina in principal datorita faptului ca multi considera ca refuzul hirotoniei femeilor este legat de o anumita subesti-mare a lor in Biserica. Dar aceasta opinie omite aspecte fundamentale, legate de suprematia liturgica a femeii in viata si invatatura Bisericii. Si, intai de toate, omite intaietatea femeii in mantuirea omului si zdrobirea diavolului. Dusmania dintre om si diavol este in principal dusmanie intre femeie si diavol. Si mai relevant este ca se vorbeste despre "samanta" Evei, care il va zdrobi pe diavol. Eva a primit cea dintai binevestire a mantuirii, iar Maica Domnului Buna-Vestire a dumnezeiestii intrupari.

Asadar femeia, care a fost cea dintai in caderea omului, este cea dintai si in ridicarea acestuia. Barbatul este impreuna-tras in cadere si impreuna-merge spre ridicare. Dar primul rol nu il are el, ci femeia. In ambele cazuri femeia are intaietatea si barbatul ii urmeaza. Aceasta o vedem mai ales in cazul Maicii Domnului, care, impreuna cu Dumnezeu insusi, este impreuna-pricinuitoare a dumnezeiestii intrupari; imprumuta lui Dumnezeu firea omeneasca, care se face inceputul noii creatii. Din acest punct de vedere, Maica Domnului "este - dupa intaiul ierarh, Hristos - alt ierarh". Astfel, in locul preotiei sacramentale sau liturgice, femeia a exercitat dintru inceput, prin persoana Maicii Domnului, preotia ontologica pentru mantuirea lumii intregi. Cu alte cuvinte, femeia impreuna-lucreaza taina mantuirii, pe cand barbatul slujeste. Preotesele (femeile-sacerdot) erau larg cunoscute in lumea precrestina exterioara lui Israel. Existau indeosebi in religiile grecilor si romanilor, religii cu care a intrat in contact direct Biserica, dar si Israel. De aceea, din punct de vedere social, pare ciudata absenta preoteselor in lumea iudeo-crestina, mai ales dat fiind locul superior pe care femeia il detinea in aceasta lume comparativ cu lumea greco-romana. Mai mult, in intreaga literatura crestina, in care sunt infatisate nenumarate chestiuni bisericesti, nicicand nu s-a ivit chestiunea hirotoniei de preotese. Doar erezia de tip gnostic a montanistilor admitea femeile la treapta episcopatului si preotiei, lucru pe care Sfantul Epifanie al Ciprului l-a numit "obicei idolatru" si "treaba diavoleasca".

Denumirile date de Sfantul Epifanie nu trebuie considerate intamplatoare, ci relevante pentru pozitia Bisericii fata de preotia sacramentala a femeilor. Episcopii si preotii au avut dintru inceput nu doar o functie liturgica, ci si o pozitie simbolica in trupul Bisericii. Acestia au fost "in chipul (tipul) Tatalui sau "in chipul (tipul) lui Dumnezeu ". In vreme ce la preotia imparateasca vin, fara deosebire, barbati si femei, la preotia sacramentala sunt primiti doar barbatii. Prezenta femeilor ar denota existenta unor zeitati feminine, precum se intampla in religiile precrestine. Negarea idolatriei, care implica si negarea divinitatilor de ambele sexe, aduce cu sine si absenta preote-selor. Biserica a avut doar diaconite, care au servit unor nevoi liturgice practice, si nu preotese cu preotie sacramentala si caracter simbolic mai sus amintit, aceasta din urma situatie fiind numita "obicei idolatru" si "treaba diavoleasca", adica idolatrie. Si nu este intamplator ca montanismul, in afara de preotia femeilor, a pastrat si alte elemente idolatre, fondatorul lui, Montanus, fiind initial preot al zeitei Kybele. Dar si astazi, promovarea femeilor catre preotie nu este fara legatura cu raspandirea conceptiilor neognostice si neopagane, care caracterizeaza duhul mai general al epocii noastre.

Diversele miscari feministe au realizat in epoca noastra anumite lucruri, dar n-au reusit sa actioneze independent de un anume complex de inferioritate fata de barbat. Propriu-zis nu au semnalat specificitatea femeii, specificitate omisa de vreme indelungata de catre barbati, ci si-au concentrat tot interesul in revendicari ale egalitatii. Fenomenul acesta, care de fapt nu face decat sa mentina starea de marginalizare a femeii, nu vatama doar femeia, ci totodata priveaza si societatea si civilizatia umana in general de factorul feminin creator. Aici trebuie sa se semnaleze si raspunderea barbatului, care monopo-lizeaza civilizatia si nu lasa loc manifestarii factorului feminin.

Sfanta Elisabeta, marea ducesă a Rusiei din California


Sora mai mare a viitoarei imparatese ruse, printesa Elisabeta Feodorovna, sosise in Rusia la varsta de 20 de ani, pentru a se casatori cu marele Duce Serghie Alexandrovici Romanov, in anul 1884.
Mama Elisabetei, femeie inteligenta si inteleapta, stiuse, inainte de moartea sa timpurie, sa insufle copiilor sai principiile crestine si, in mod deosebit, dragostea vie pentru aproapele. La nasterea Elisabetei ea scria reginei Victoria, ruda sa: "Am numit-o Elisabeta pentru ca iubim acest nume, Sfanta Elisabeta fiind una dintre stramoasele caselor de Hessa si Saxa."
Tanara printesa avea cu cine sa semene, fapt pe care a stiut sa-l dovedeasca. De-a lungul unei vieti incepute in cea mai desavarsita fericire si imprejurari dintre cele mai groaznice, ea nu si-a pierdut niciodata minunatul ei curaj, care o insufletea sa-si ajute si sa-si slujeasca aproapele. Inima ei ardea de o mila nesfarsita.


Convertirea la Ortodoxie
Tanara casatorita Elisabeta a inceput sa observe si sa studieze poporul rus cu finete si inteligenta. Atentia i s-a indreptat mai ales spre credinta ortodoxa, care i-a slefuit atat de profund caracterul si cultura. A fost foarte repede robita de profunzimea, bogatia si frumusetea Ortodoxiei si s-a hotarat atunci sa se boteze in Biserica Ortodoxa, intrucat prin casatorie, isi pastrase confesiunea protestanta. Cand si-a instiintat sotul despre hotararea sa, acesta nu si-a putut stapani lacrimile de bucurie.
Imparatul Alexandru al III-lea, adanc emotionat de hotararea nurorii sale, i-a daruit o foarte pretioasa icoana a Mantuitorului pe care a pastrat-o toata viata. Astfel ea a devenit si rusoaica, si ortodoxa.
Elisabeta Feodorovna a ramas sapte ani in capitala rusa, pe atunci Sankt-Petersburg, oras stralucitor, cu o viata mondena artistica, intelectuala, dar putin cam indepartata de Rusia adevarata si populara.
Pentru a-i fi pe plac sotului sau, tanara femeie aduna in jurul ei toata inalta societate, care nu avea decat cuvinte de lauda la adresa ei, dar acest gen de viata n-o multumea. Din cauza pozitiei sale sociale era obligata sa asiste la toate receptiile oficiale, dar n-o facea decat in masura in care putea sa le foloseasca pentru a savarsi faptele bune pe care le incepuse.
Cand Marele Duce Serghie a devenit guvernatorul Moscovei, ei au parasit capitala. Elisabeta a avut ocazia, de-a lungul sederii sale in acest oras, adevarata inima a Rusiei, sa cunoasca locurile sfinte si laice ale tarii si sa se initieze in traditiile si in duhul ei.


Activităţi filantropice
Foarte repede, toata lumea din Moscova se obisnuise sa i se adreseze ca sa o puna in fruntea a diverse actiuni si sa o aleaga ca patroana pentru tot felul de asociatii de binefacere; astfel, inca de la inceputul razboiului cu Japonia, ea era in fruntea marii miscari patriotice la care a participat toata suflarea rusa, pentru a ajuta si ingriji ranitii.
Marea Printesa s-a daruit in intregime acestei munci. Lucra cu pricepere oriunde era nevoie si se ocupa de tot ce putea fi folositor soldatilor rusi, pentru a le reface fortele si a le aduce putina mangaiere. Ea nu uita nici de nevoile lor duhovnicesti si le aducea capele pe roti pentru a putea fi tinute sfintele slujbe.
Dintre realizarile Elisabetei Feodorovna, cea mai importanta, fara doar si poate, a fost Organizatia feminina a muncii. Creatie absolute originala, aceasta opera strangea impreuna la lucru toate paturile populatiei feminine, de la cele mai umile pe scara sociala, pana la cele mai inalte. Aici toate diferentele sociale dispareau, topindu-se intr-o singura comunitate, insufletita de dorinta de a alina suferintele celor napastuiti.
Lucratoarele voluntare se adunau la palatul de la Kremlin, locuinta a Elisabetei, unde fusesera create ateliere specializate; numai sala tronului nu era ocupata. De dimineata pana seara, in timpul razboiului, acest stup zumzaitor lucra pentru patrie. Elisabeta se bucura sa vada ca marile sali aurite ale palatului de-abia puteau cuprinde multimea lucratoarelor. Moscovitele isi adorau Printesa. Personalitatea ei era atat de stralucitoare, incat chiar si inimile cele mai invartosate se inflacarau de ravna credintei de indata ce se apropiau de sufletul sau clocotitor de dragoste si energie.
Intr-o zi, pe 4 februarie 1905, pe cand Printesa mergea spre ateliere, a auzit deodata pe strada zgomotul unei explozii violente. Grabindu-se sa ajunga acolo, a zarit un soldat care acoperea cu mantaua sa militara un trup ciopartit: era al sotului ei. Ingenunchind in zapada, Elisabeta a imbratisat resturile insangerate ale celui care fusese sotul sau.


„A iubi înseamnă a ierta”
Incepand din acea zi n-a mai mancat niciodata carne. In aceasta incercare, maretia sufletului Elisabetei a fost pricina de admiratie pentru toti. Ea a gasit puterea de a-l cerceta in inchisoare pe asasinul barbatului ei. I s-a deschis usa celului si a intrat inauntru.
- Cine sunteti dumneavoastra? a intrebat cel inchis.
- Vaduva lui, a raspuns ea. De ce l-ati ucis?
- Nu voiam sa va ucid, a replicat el. V-am vazut de mai multe ori cu el si desi aveam bomba pregatita nu am aruncat-o pentru ca erati acolo.
- Si nu v-ati gandit ca ucingandu-l, ma ucideti si pe mine?!
Atunci Elisabeta i-a explicat criminalului toata grozavia faptei sale, dupa care i-a dat o Evanghelie, rugandu-l s-o citeasca. Nadajduia ca el va putea sa se pocaiasca inaintea lui Dumnezeu si sa capete iertarea. Voia sa salveze astfel un suflet de la moarte.
- Voi citi aceasta carte daca imi promiteti sa cititi povestea vietii mele, relua criminalul. Veti intelege atunci, de ce mi-am ales drept tel distrugerea tuturor celor care se opun principiilor noastre anarhiste.
Dupa terminarea vizitei, Elisabeta a asezat Evanghelia pe masa si a plecat cu nadejdea ca, indiferent de imprejurari, Dumnezeu este atotputernic ca sa faca minuni atat spirituale, cat si materiale.
Printesa l-a cercetat si pe vizitiul sotului ei care se stingea din cauza ranilor primite in urma atentatului. Intrucat acesta i-a cerut sa-i dea vesti despre "Ducele Serghie", ea i-a raspuns cu simplitate: - El m-a trimis aici.
Elisabeta a pus sa se graveze pe crucea ridicata in strada, pe locul unde murise Marele Duce, rugaciunea Mantuitorului Hristos: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac!". Drama traita de Marea Printesa a facut-o sa renunte pentru totdeauna la viata pe care o dusese; singura ei mangaiere a ramas contemplarea lui Dumnezeu Cel nevazut. Convinsa de inselaciunea bunurilor acestei lumi, a slavei si ispitelor sale, ea a pus capat vietii sale mondene, pentru a se pune numai in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui; ceea ce, pentru multi din cei ce o cunoscusera, a constituit un subiect de mirare, ba chiar aproape de sminteala. Nici lacrimile prietenilor sai, nici dispretul, nici ironiile si barfele celorlalti n-au putut s-o opreasca din drumul ales.


Comunitatea Martei şi Mariei
Dupa ce a pastrat indelung doliu in rugaciune si meditatie, a parasit palatul pentru a locui intr-o cladire unde nu si-a rezervat decat trei mici incaperi. In aceasta locuinta modest mobilata, Marea Printesa dormea pe un pat de lemn fara saltea.
Inainte de a se retrage astfel, isi impartise in trei parti bijuteriile de mare pret. Prima parte a daruit-o Tezaurului, a doua a impartit-o membrilor familiei sale, iar pe a treia, cea mai importanta, a dat-o Comunitatii pe care o intemeiase.
Aceasta Comunitate de surori laice care luase numele de "Comunitatea Martei si Mariei" isi propunea, dupa cum o arata si numele, sa uneasca in chip armonios, ca in casa lui Lazar si a surorilor sale, toti trei mult iubiti de Hristos, lucrarea Martei si rugaciunea Mariei, asezata la picioarele Mantuitorului, pentru a-I asculta cuvintele datatoare de viata.
Aceasta actiune avea drept scop sa-l slujeasca pe Dumnezeu si pe aproapele prin rugaciune si fapta. Comunitatea s-a marit repede, adunand surori din toate mediile sociale. Regulile ei interne erau aproape monahale, activitatea ei externa - diversa. Surorile se ocupau in mod deosebit cu ingrijirea orfanilor si a copiilor abandonati, atat de numerosi in cartierele marginase ale unui oras asa de mare ca Moscova.
Marea Printesa a infiintat pentru tinerele muncitoare si un camin unde puteau sa locuiasca foarte ieftin, aproape gratuit, ceea ce le ferea de primejdiile strazii. Asezamantul a organizat si consultatii si ingrijiri gratuite pentru bolnavi, precum si cursuri pentru infirmiere; in timpul marelui razboi el a avut propriile ambulante si spitale pentru raniti.
Surorile ii vizitau pe bolnavi la domiciliu, le facea curatenia si menajul, se ocupau de copii ingrijindu-i,aducand pretutindeni bucurie si pace. Micul spital particular infiintat de Elisabeta s-a facut repede cunoscut prin ingrijirile deosebite acordate bolnavilor, de aceea spitalele din Moscova trimiteau aici cazurile disperate.
Ducesa nu se cruta, si daca trebuia facut vreun pansament mai complicat, ea era cea care se ocupa de el. Astfel a fost vazuta ingrijind o bolnava cu cangrena, care fusese arsa din cauza rasturnarii unei sobe cu petrol.
De doua ori pe zi ii facea bolnavei un pansament care dura mai mult de doua ore si toata rochia ii era impregnata cu mirosul greu al ranilor, dar, in cele din urma, bolnava a fost salvata, spre stupefactia medicilor, care i-au recunoscut Ducesei minunatele insusiri de asistenta de chirurgie, calma si atenta la toate.
"Comunitatea Marta si Maria" avea grija sa aduca bolnavilor si celor in suferinta, pe langa un ajutor material si unul sufletesc. Printesa Elisabeta nutrea speranta de a pregati surori special pentru a-i vizita pe bolnavii aflati pe patul de moarte, pentru a-i incuraja si a-i pregati sa moara crestineste. Ea gasea indreptatit faptul ca un crestin aflat in pragul mortii trebuie sa fie prevenit ca sa poata sa se pregateasca din timp pentru aceasta plecare, si ca, a-i ascunde gravitatea bolii, este o nedreptate revoltatoare.
A te pregati pentru moarte nu inseamna a grabi moartea, si Dumnezeu Cel atotputernic si iertator poate foarte bine chiar sa-i prelungeasca viata bolnavului. Ocupat cu savarsirea atator fapte bune si cu rugaciunea permanenta, sufletul Marii Printese se inalta duhovniceste pe masura ce jertfa ei sporea tot mai mult, devenind totala. In ciuda acestor activitati neincetate, aceasta minunata femeie gasea mereu timp sa faca tot mai multe.
In camaruta ei, aproape goala, ea nu dormea adesea decat doua, trei ore pe noapte, pe patul ei de scanduri, sacrificandu-si putina odihna pentru a primi, cand era nevoie, prieteni aflati in necaz, pe care ii mangaia. La miezul noptii ea se trezea pentru a merge sa se roage in biserica, apoi strabatea intreg spitalul, petrecandu-si uneori restul noptii la capataiul vreunui bolnav grav, pentru care ea gasea totdeauna cuvinte de mangaiere sau de nadejde care ii dadeau curaj. Daca bolnavul era intr-o stare foarte grava, se intampla adesea sa moara in bratele ei.
Potrivit evlaviosului obicei al Bisericii Ortodoxe, langa trupul neinsuletit sunt cititi fara intrerupere psalmi, pana in momentul inmormantarii; calugaritele erau cele care faceau aceasta lectura plina de milostenie in micuta capela din gradina spitalului si, uneori, in timpul noptii, putea fi auzita vocea Elisabetei, citind la randul ei la Psaltire.
Printre numeroasele opere de binefacere create de Marea Ducesa trebuie citat si sanatoriul pentru femei sarace, grav bolnave de tuberculoza. Elisabeta iubea in mod deosebit acest asezamant pe care-l vizita de doua ori pe saptamana. Ca o mama plina de iubire se lasa imbratisata de bolnavii care nu se gandeau la pericolul unei contaminari. In aceasta institutie publica, inconjurata de o mare gradina si in interior mobilata placut, bolnavii primeau numeroase mici atentii care le indulceau ultimele clipe de viata. Nu doar o data, in timp ce-si dadeau sufletul, bolnavii isi incredintau copiii Ducesei, murmurandu-i:
- Nu va mai am decat de dumneavoastra pe lumea asta!


Misiunea rusă şi Locurile Sfinte
In pofida activitatii sale neintrerupte pentru actiunile Comunitatii, Elisabeta nu uita interesul pe care se angajase sa-l poarte si altor asezaminte, si in primul rand, "Misiunii ruse" de la Ierusalim.
Aceasta asociatie ortodoxa fusese intemeiata de sotul ei, Marele Duce Serghie. Dupa moartea acestuia, ea a devenit presedinta Asociatiei.
"Misiunea rusa" ocrotea manastirile rusesti din Palestina si organiza pelerinaje in Tara Sfanta, care le permiteau chiar si celor mai sarmani sa mearga o data in viata lor sa se inchine la Sfantul Mormant.
Elisabeta cunostea Locurile Sfinte. Fusese acolo cu sotul ei in 1888 pentru sfintirea bisericii rusesti Sfanta Maria Magdalena din Ghetsimani, construita cu evlavie in amintirea tarinei Maria, sotia lui Alexandru al II-lea. Ea si-ar fi dorit mult sa se intoarca intr-o zi in pelerinaj la Ierusalim, dar nu avea deloc timp.
Elisabetei ii placea mult maretia slujbelor religioase din Biserica Ortodoxa, care te fac sa simti cu atat putere ca Domnul nu este numai un Dumnezeu al dragostei, ci si un Dumnezeu al frumusetii. Ii placeau vechile traditii locale si vechiul stil architectural si iconografic, mai curat, mai spiritual, mai mistic decat cel al timpului sau. A pus sa se construiasca mai multe biserici in acest stil atat de profund religios.


Intrarea în monahism
Ziua de 2 aprilie 1910 a avut o mare importanta in viata Ducesei Elisabeta. Impreuna cu trezeci din surorile sale laice ea s-a calugarit si a depus voturile monahale. Aceasta minunata ceremonie a lasat in sufletul tuturor o amintire de nesters. Fosta printesa de Hesse si Marea Ducesa a Rusiei parasea definitiv lumea in care jucase un rol atat de mare, pentru a intra intr-o lume inca si mai mare.
Dandu-i schima, episcopul i-a spus noii calugarite:
"Acest vesmant va smulge din lume si lumea se va indeparta de dumneavoastra, dar la timpul cuvenit va depune marturie pentru faptele bune care vor straluci intru Slava Sa inaintea Celui Vesnic". Ducesa, devenita Maica Elisabeta, a ramas la camuirea noii manastiri si a actiunilor ce tineau de acest lacas.
In zadar incerca sa fuga de privirile lumii, nimeni n-o putea confunda. Ea unea feminitatea cu fermitatea barbateasca, bunatatea ei nu degenera in slabiciune, iar ochii ei nu erau orbi. Pe langa cinste si curatie, detinea si pretiosul dar al dreptei judecati; judeca oamenii si lucrurile cu exactitate.
Iata ca sosi si anul 1914; incepuse Primul razboi mondial. Ca si ceilalti, Maica Elisabeta se puse in slujba tarii sale pentru a ingriji ranitii. Inimile sunt inaltate de un minunat avant de marinimie si de mila; jertfele sunt mari, dar nadejdea incurajeaza. Credicioasa cuvantului dat, Rusia va birui impreuna cu tarile prietene. Dreptatea va domina, lumea va renaste!


Moarte martirică
Dar, din umbra, dusmanul sta la panda! Anarhistii, spionii, teroristii, toti cei care Il urasc pe Dumnezeu si adevarul Lui se pun pe lucru. Vestile false, intrigile, calomnia acopera tara ca o ceata. Maica Elisabeta insasi este acuzata ca tradeaza Rusia. Cu timpul creste dezordinea, incepe foametea, revolta vuieste, totul se clatina. Incepe revolutia. Aceasta trece rapid din mainile celor care-si iubesc inca patria, dar isi fac iluzii, in mainile celor care vor sa-si stearga tara de pe harta lumii, pentru a o inlocui cu un regat universal mitic, condus de ei.
La 1 martie 1917, o gloata care racneste si ameninta se indreapta spre manastire pentru a o asedia. Maica Elisabeta, stareta, ii intampina pe agresori si ii intreaba ce vor.
- Am venit sa va arestam pentru ca ascundeti aici arme si chiar spioni germani, i-au spus conducatorii acestora.
- Intrati, le-a zis ea. Alegeti cinci oameni de-ai vostri si puneti sa perchezitioneze peste tot.
- Imbracati-va si urmati-ne, i-au spus acei nesabuiti.
- Eu sunt stareta manastirii si trebuie mai intai sa dau dispozitii surorilor mele si sa-mi iau ramas bun, le spuse Maica Elisabeta; dupa care le chema pe toate calugaritele in biserica pentru rugaciunile de ramas bun.
- Lasati-va armele si intrati in biserica, le spuse ea anchetatorilor, incepem rugaciunile.
Dupa terminarea lor, Elisabeta se indrepta spre crucea pe care o tinea preotul pentru a o saruta; ii invita pe revolutionari sa faca la fel. Influentati de calmul ei desavarsit, acestia o ascultara si sarutara crucea.
- Acum mergeti si cautati ceea ce credeti ca veti gasi aici. Parintele Mitrofan Serebanski, ii insoti pe revolutionari, dar ei iesira foarte repede catre multimea zgomotoasa adunata afara.
- Nu e decat o manastire, nimic altceva!, strigara ei.
Unul dintre anchetatori, se pare un student, surpins de linistea si simplitatea vietii calugaritelor ramase putin ca sa vorbeasca cu Maica Elisabeta despre ceea ce deosebeste idealul socialist de idealul crestin.
- Poate ca mergem spre acelasi tel, dar prin mijloace diferite, spuse el in cele din urma, fara sa inteleaga marea diferenta.
Intrucat maicile isi felicitau stareta pentru fericitul deznodamant al perchezitiei, Maica Elisabeta le raspunse simplu:
- Se vede ca nu suntem inca vrednice sa primim cununa martiriului.
Totul se linisti pentru o vreme. Din partea guvernului revolutionar, mai mult sau mai putin moderat, au sosit niste delegati care s-au scuzat fata de Maica Stareta pentru perchezitiile pe care le facusera si au lasat sa se inteleaga ca anarhia creste. I-au cerut sa se stabileasca la Kremlin, unde le-ar fi fost mai usor sa o ocroteasca, dar ea le-a raspuns ca nu parasise Kremlinul pentru a se intoarce din nou acolo sub presiunea fortelor revolutionare.
- Daca va este greu sa ma aparati, abandonati aceasta incercare de acum inainte!, le-a spus ea.
Maica Elisabeta a continuat sa locuiasca in manastire, sa-i ingrijeasca pe raniti in spitalul ei, sa-i hraneasca gratuit pe saracii infometati. Furia multimii iritate nu trezea in sufletul ei nici o manie.
- Poporul este ca un copil, spunea ea cu blandete, el este tulburat de dusmanii Rusiei. In acest sens ii scria unei prietene:
"Vazand Rusia noastra mult iubita, complet dezorganizata, trebuie sa spunem: Faca-se voia Ta, Doamne!".
"Amintiti-va ca toate puterile iadului nu vor putea rasturna Biserica Ortodoxa Rusa care dainuie inca si va dainui pana la sfarsitul lumii. Cei care pot crede fara sa sovaie vor vedea aceasta lumina de nepretuit stralucind chiar in toiul furtunii. Dumnezeul care pedepseste este si Dumnezeul care iubeste. Daca noi credem in suprema jertfa a lui Dumnezeu-Tatal, Care Si-a trimis Fiul la moarte si L-a inviat pentru mantuirea noastra, noi vom simti in acelsi timp prezenta Duhului Sfant binecuvantandu-ne calea, si bucuria noastra va fi vesnica, chiar daca inimile si mintile noastre omenesti, atat de marginite, trebuie sa treaca prin incercari cumplite".
Marea Ducesa de altadata a refuzat in mai multe randuri invitatiile care i se faceau prin intermediul ambasadorilor si delegatiilor oficiale, de a parasi Rusia pentru a merge in strainatate. A raspuns intotdeauna ca se hotarase sa imparta aceeasi soarta cu poporul ei.
In anul 1918, bolsevicii, aflati de acum la putere, au venit la ea intr-o zi si i-au ordonat pe neasteptate sa paraseasca Moscova pentru a merge la Ekaterinburg, unde urma sa intalneasca familia tarului. Maica Elisabeta a cerut un ragaz de doua ceasuri pentru a se pregari, dar ei au refuzat-o. Lasandu-si surorile inlacrimate, a plecat cu escorta soldatilor letoni, insotita de credicioasa ei ucenica, Varvara. Ajunsa la Ekaterinburg nu i s-a permis nici macar sa-si vada sora, pe tarina.
Maica Elisabeta a trecut prin momente foarte grele, fiind pazita de soldatii rusi si letoni, care erau extrem de grosolani; apoi viata i-a fost putin alinata atunci cand au asezat-o intr-o manastire din tinut, unde participa la slujbele religioase.
In primavara anului 1918, Rosii l-au adus la Ekaterinburg pe Marele Duce Serghie Mihailovici Romanov si pe servitorul acestuia, F. R. Rémčs, ca si pe printii Ivan, Constantin si Gheorghe Romanov si pe printul Vladimir, in varsta de 20 de ani.
Ocupand o singura camera dintr-un hotel murdar, acestia erau prost ingrijiti si rau hraniti. Puteau totusi sa se plimbe putin pe strada si sa primeasca uneori prieteni. La sfarsitul lunii mai, Maica Elisabeta a fost dusa impreuna cu printii intr-un orasel din imprejurimi, Alopaievsk, unde au fost instalati intr-o scoala, sub o paza severa. Maicii Elisabeta i se ingaduise sa mearga la biserica. Putea sa lucreze in gradina, desena, dar mai ales, se ruga mult. I se aducea hrana in camera; ceilalti prizonieri mancau toti impreuna. A putut chiar sa intre in legatura cu locuitorii din tinut. A primit ca dar de la acestia un stergar de baie lucrat dintr-o panza groasa, brodata cu flori albastre, si insotit de o scrisorica cu ortografie simpla, in care se spunea:
"Maica Mare Ducesa Elisabeta Feodorovna, nu refuza sa primesti acest dar, dupa vechiul obicei rusesc: "Painea si sarea", al credinciosilor supusi ai Tarului si ai patriei. Taranii din comuna Alopaievsk, satul Verkoturie".
In felul acesta au trecut cateva saptamani. Maica Eliabeta a reusit sa trimita cateva cuvinte de mangaiere iubitelor sale surori din Moscova. In noaptea de 18 iulie, prizonierii au fost treziti deodata si transportati langa o fosta mina parasita, situata la vreo doisprezece kilometri departare de Alopaievsk, numita Nijnia Selinskaia. Au fost coborati pentru a-l impusca pe Marele Duce Serghie Mihailovici; dupa care ceilalti prizonieri, legati la ochi, au fost aruncati de vii in fundul minei, in care ucigasii au aruncat cu grenade si alte proiectile.
Mina avea aproape saizeci de metri adancime, dar trupul Maicii Elisabeta si cel al printului Ivan Constantinovici au fost gasite pe o buza a unui tapsan, la saisprezece metri adancime. Examinandu-se apoi trupurile lor s-a observat ca nobila femeie, desi grav ranita, reusise sa improvizeze totusi un pansament printului Ivan. Nu departe de locul unde se odihnea ea, au fost gasite doua grenade neexplodate. La piept calugarita purta o icoana a Mantuitorului. Se stie ca ea n-a murit repede, iar in orele care au urmat acestei crime, din adancurile minei s-au inaltat cantari de rugaciune. Un taran care trecea pe acolo le-a auzit. Cuprins de groaza, a mers in galop pana la frontul unde se afla Armata alba pentru a le duce aceasta veste.
De indata ce au putut sa ajunga la mina, soldatii albi au coborat inauntru; n-au mai gasit acolo decat cadavre. In timpul lungilor sale ceasuri de agonie, Sfanta Martira inaltase catre Dumnezeu rugaciuni pentru odihna sufletelor celor ce au impreuna-patimit cu ea si laude de multumire si de recunostina, dupa care tacu, lasandu-i pe ingeri sa-i continue cantarea. Ea primea acum cununa martiriului de care nu se crezuse vrednica, de la datatorul cununilor mucenicesti, Hristos-Dumnezeu.
Doi dintre participantii la masacrul de la Alopaievsk, care s-au increzut prea mult in taria nervilor lor, isi pierdura mintile imediat dupa savarsirea crimei. Organizatorul masacrului, anume Smolkinov, sosise la Ekaterinburg avand pe cap chipiul Tarului, fapt care-l umplea de mandrie. Legatura dintre masacrul familiei imperiale la Ekaterinburg si crima de la Alopaievsk nu lasa nici o urma de indoiala. Cu siguranta, acestea avusesera loc din ordine venite de sus.
Intre 1917 si 1918 au fost ucise saptesprezece persoane din familia Romanovilor. Amiralul Kolceak, comandantul Armatei Albe, a organizat pe 1 noiembrie 1918 slujbe de imormantare solemne pentru Maica Elisabeta si tovarasii sai in catedrala de la Alopaievsk, pe care o luasera inapoi de la bolsevici.


Mutarea cinstitelor moaşte ale sfintei mucenice Elisabeta la Ierusalim
In iulie 1919, in momentul noii ofensive rosii, trupurile au fost exhumate si duse mai intai la Irkutk, de unde, pe 28 februarie 1920, au fost transportate cu trenul spre China. In momentul sosirii sicrielor la granita ruso-chineza, o trupa de bolsevici s-a napustit asupra trenului si a reusit sa arunce pe calea ferata sicriul printului Ivan Constantinovici. Soldatii chinezi au intervenit in graba pentru a opri aceasta profanare. Pe 3 aprilie, la Pekin, dupa o slujba de pomenire, sicriele au fost coborate in cripta Bisericii Sfantul Serafim de Sarov, apartinand cimitirului Misiunii ruse (in prezent totul a fost distrus).
Prin grija marchizei de Milford-Haven, sora sa mult iubita, ramasitele pamantesti ale Maicii Elisabeta si cele ale credincioasei sale ucenice, Varvara, au plecat spre Sanghai, apoi prin Suez spre Palestina.
In 15 decembrie 1920, la Ierusalim, autoritatile engleze, numeroasa colonie rusa, clerici rusi si greci, inconjurati de o mare multime de locuitori din tinut, primeau cu cinste ramasitele pamantesti ale celor doua prietene martire. A doua zi au avut loc funeraliile, celebrate de batranul, cuviosul si renumitul patriarh al Ierusalimului, Damian, asistat de un cler numeros, dupa ce ramasitele pamantesti ale celor doua calugarite venite de la o asa de mare departare, au fost coborate in cripta bisericii Sfanta Maria Magdalena, a manastirii ruse din Ghetsimani, unde odihnesc pana astazi.
Venita in Ierusalim cu sotul ei in 1888, pentru a sfinti aceasta biserica, Maica Elisabeta, fosta Mare Ducesa a Rusiei, revenea in sfarsit aici, pentru a se odihni in pacea Domnului. Ce rasplata mai buna putea sa ii dea Dumnezeu celei care dorise atat de mult sa revada Locurile Sfinte, atat de iubite de ea, decat aceea de a se odihni in Pamantul nasterii Mantuitorului Iisus Hristos, pe care Il iubise mai mult decat orice pe lume, jertfindu-I-se pana la sfarsit cu fierbinte si nemarginita dragoste.


Canonizarea Sfintei Elisabeta Feodorovna
In anul 1992, Sfanta Elisabeta Feodorovna a fost canonizata de Biserica Ortodoxa Rusa cu numele de Sfanta Noua Mucenita Elisabeta.

Sfanta Sofia, exemplu de mucenicie pentru fiicele ei


Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tîlcuieşte “înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicînd: “Înţelepciunea cea de sus întîi era curată, apoi paşnică, blîndă, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, cînd trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintîi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curînd, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcînd lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtînd numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decît să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescînd ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunîndu-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintînd de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dînsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvîrşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covîrşea, izvorînd din înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzîndu-le, s-a înştiinţat că sînt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împuţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urîţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergînd slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscînd pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicînd: “Tu, atotputernice Dumnezeule, rînduieşte pentru noi după sfîntă voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfînt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mîndru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimîntăm de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!” Şi după rugăciune, închinîndu-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luîndu-se de mîini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutînd adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţîndu-se la ajutorul Celuia ce a poruncit “să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungînd la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicînd: “Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfînt”. Şi au stat înaintea împăratului celui ce şedea pe scaun în mîndria sa, pe care văzîndu-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzînd împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încît toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pomenind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe “al cărui neam cine-l va spune” se va mîntui şi la al cărui nume toţi sînt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. “Acesta - zicea - îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sînt creştină”. Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzînd împăratul pe această femeie înţeleaptă, şi nevrînd atunci ca să zăbovească cu dînsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amînat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe cîteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maica, petrecînd în casa Palladiei şi avînd vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţîndu-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: “Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătaţi către dînsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dînsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pentru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decît fiii omeneşti, nici să vă mîhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi cînd trupurile voastre pentru dînsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voastre le va lumina ca stelele cerului. Cînd frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dînsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar cînd vremelnica voastră viaţă o veţi pierde, punîndu-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfîrşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelăciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vînt se spulberă, ca floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţărînă se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi cînd veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dînsul pătimiţi, Cel ce a zis: “De va şi uita femeia pe fiii pîntecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slăbiciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gîndiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă aminte şi de bunătăţile mele, cu cîtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mîngîiaţi bătrîneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, cînd mă voi învrednici să mă numesc mamă de muceniţe, cînd vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfînt al Lui, pentru dînsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurîndu-se duhul meu, se vor întări bătrîneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice cînd, învăţăturile mamei voastre ascultîndu-le, veţi suferi pentru Domnul nostru pînă la sînge şi veţi muri pentru dînsul cu osîrdie”.

O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultînd-o fiicele cu umilinţă, li se înfierbînta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptînd vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la care le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzînd într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajîndu-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgînului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dînsele aşa: “Eu, fiicelor, văzînd frumuseţea voastră şi cruţînd tinereţele voastre, vă învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpînesc lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrîneţele mamei voastre şi voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi putea să vă veseliţi, petrecînd în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărîmîndu-le, le voi arunca spre mîncare cîinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi şi n-aş vrea ca să vă pierd frumuseţea voastră şi să vă lipsesc pe voi de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.

Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicînd: “Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinîndu-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

Auzind împăratul un răspuns ca acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi de anii lor, iar ea a zis: “Cea dintîi fiică a mea se numeşte Pistis şi are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numeşte Agapi şi este de nouă ani”. Şi se mira împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puţini ani agonisiseră şi de răspunsul dat cu pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a început pe cîte una, pe rînd, a le sili la păgînătatea sa. Întîi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicîndu-i: “Jertfeşte marii zeiţe Artemida!” Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar chinuitorii bătînd-o fără de milă, îi ziceau: “Jertfeşte marii zeiţe Artemida!”. Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi în loc de sînge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sînge. Şi clătinînd cu capetele, osîndeau în taină nerozia şi răutatea împăratului, zicînd: “Ce a greşit această frumoasă fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea lui cea de fiară, care mănîncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrîni, dar şi pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a înroşit îndată ca un cărbune aprins, încît scăpăra scîntei; pe acela o puseră pe sfînta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el şi rugîndu-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încît toţi se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care sta pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat, ci ca în apă rece şezînd, cînta lui Dumnezeu.

Iar prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dînsa ca să o poată abate de la credinţa în Hristos, a hotărît asupra ei judecată de sabie de care auzind sfînta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa: “Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvîrşesc alergarea mea şi, trecînd la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mîntuitorul meu Cel iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: “Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate sîntem prin Sfînta Cruce a Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm pînă în sfîrşit. De o mamă sîntem născute, una ne-a hrănit şi ne-a învăţat, deci unul şi acelaşi sfîrşit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pîntece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amîndouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine ne chiamă pe noi”. Acestea zicîndu-le a sărutat pe mama sa, aşijderea şi cu surorile, îmbrăţişîndu-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub sabie.

Iar mama nu s-a mîhnit pentru fiica sa, căci atît mîhnirea inimii, cît şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea ofta şi se îngrijea ca nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşîndu-se de muncă, să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: “Eu, fiica mea, te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, cînd vei muri întru mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sîngele tău pe care din pîntecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dînsul, iubita mea fiică, şi cu sîngele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorîtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe care tu o ai”.

Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutîndu-l pe el, se bucura şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea cerească.

Iar păgînul împărat a adus de faţă pe cealaltă soră, pe sfînta fecioară Elpida, şi a zis către dînsa: “Fiică bună, rogu-mă ţie, ascultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: închină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică, de te-ai supune poruncii mele”. Iar Sfînta Elpida a răspuns: “Au doar, împărate, nu sînt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfîntă? Împreună cu dînsa am crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru dînsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti, împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gîndi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sînt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei vedea că tot acelaşi este gîndul meu ca şi acela al surorei mele celei mai dinainte”.

Auzind împăratul un răspuns ca acesta a dat-o pe ea la chinuri şi dezbrăcînd-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încît s-au ostenit bătînd-o. Iar ea tăcea ca şi cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericita maica sa Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spînzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzîndu-i carnea şi sîngele curgînd ca pîrîul din ranele ei ieşea oarecare minunată bună mirosire, şi zîmbea cu faţa luminoasă şi cu darul Sfîntului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: “Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfîrşit cu diavolii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie”. Cu aceste cuvinte întărîtîndu-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfîntă; fierbînd căldarea, cînd era să arunce pe sfînta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceara şi s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars pe toţi cei ce stau împrejur, căci atîta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfînta Elpida.

Dar prigonitorul văzînd toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare şi se ruşina văzîndu-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrînd ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osîndit-o pe ea la tăiere. Fecioara, auzînd de sfîrşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicînd: “Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă si să pomeneşti pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzînd-o pe ea, o săruta, zicîndu-i: “Fiica mea, Elpida, binecuvîntată eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduieşti şi sîngele tău pentru Dînsul să nu-l cruţi. Mergi dar la sora ta Pistis şi cu dînsa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutîndu-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfîrşitul ei, zise către dînsa: “Să nu rămîi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzîndu-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucurie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfîntul său cap sub sabie şi tăiară pe Sfînta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi proslăvea pe Dumnezeu, bucurîndu-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.

Apoi, chemînd prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o îndemnă pe ea, ca şi pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pentru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tîlcuieşte “dragoste”, de vreme ce este scris: “tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar rîurile nu o vor îneca pe ea”? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară pe ea rîurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se da pe faţă dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscînd prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrînd ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfînta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: “Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strîmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8,35-37).

Deci s-a început chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfînta atît de mult, încît din trupul ei cel tînăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi, bătîndu-se, se roşea cu sîngele ca o porfiră, iar pămîntul se adăpa din sîngele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătîndu-l sfintei, chinuitorul zicea: “O, fecioară, numai atîta să zici : Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfînta a zis: “Mare este Dumnezeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dînsa, să pieriţi”. Şi îndată prigonitorul mîniindu-se, a poruncit celor ce stau de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptînd să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc de răcoare dănţuia cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului şi a ars pe unii prefăcîndu-i în cenuşă, iar pe alţii i-a pîrlit şi chiar pe împăratul, ajungîndu-l, l-a vătămat, încît a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dînsa şi se prea mărea numele lui Hristos, iar necuraţii se ruşinau.

Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzînd-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfînta în muncile acelea, încît n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pîrlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfînta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucura şi zicea: “Cum oare să binecuvîntez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rînduieşti pe mine, învrednicindu-mă ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le pătimesc!?” Iar mama ei, Sfînta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare pînă la sfîrşit şi zicea către dînsa: “A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoieşte-te pînă în sfîrşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele stă aşteptîndu-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Cînd îţi vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfîntă”. Şi îndată o tăiară pe sfînta Agapi cu sabia.

Iar maica luînd trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis şi Elpida şi a împodobit trupurile lor precum se cădea şi, punîndu-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la cîteva stadii şi acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezînd lîngă mormîntul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

Aşa de înţelepţeşte şi-a sfîrşit Sofia alergarea sa aducînd Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătăţite fiice ale sale, Pistis, Elpida şi Agapi! O, sfîntă şi dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mîntuit aşa prin naşterea de fii, precum tu, care ai născut nişte fiice ca acestea care Mîntuitorului s-au făcut mirese si pentru dînsul pătimind, cu dînsul acum împărăţesc şi se proslăvesc!

Acatiste

Acatiste speciale

Acatistul Maicii Domnului Vindecatoarea de cancer

Acatistul Maicii Domnului - la icoana sporirea mintii