Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii!

(Rom,.13, 12)

Monica, mama Fericitului Augustin, model de rabdare si staruinta in rugaciune


Parintii sunt colaboratori cu Dumnezeu la opera creatiei neamului omenesc, sunt auxiliarii Lui. Ei trebuie sa-si faca din copii oameni dupa voia lui Dumnezeu, oameni ai lui Dumnezeu. In misiunea de procreatori si de educatori, parintii se pot mantui sau pierde prin copiii lor, pentru copiii lor, dupa grija si ravna cu care se ostenesc pentru mantuirea lor, calauzindu-i si pregatindu-i nu numai pentru bunastare si cinste in lume, ci si pentru imparatia lui Dumnezeu. Se intampla uneori ca parintii sa nu poata abate pe copii de pe o cale gresita, dar cei care si-au facut totusi datoria lor de parinte, intreaga, au cel putin usurarea de a fi implinit-o.

Iata, in galeria marilor mame educatoare, chipul mult zbuciumatei Monica. Sotie de pagan convertit tarziu, dorea impreuna cu el sa pregateasca pe fiul lor mai mare pentru o cariera stralucita. Baiatul avea in adevar calitati intelectuale exceptionale, si dorinta fericitilor lui parinti de a-l vedea mare retor devenea cu atat mai mult o ambitie. Trimis la studii in mai multe orase, foarte tanarul Augustin aluneca usor spre placerile simturilor. La optsprezece ani era tata nelegitim, si legaturile lui cu o femeie, apoi cu alta, au durat multi ani. Pentru religia mamei lui, crestina zeloasa, el avea inca dispret. Ratacirile se imperecheaza. De la pacat ajunge la erezie, devine maniheu, dusman al Bisericii in care trebuia sa se mantuiasca. Staruie in ambele caderi, trupeasca si sufleteasca, spre marea durere si neliniste a mamei, consumata zi si noapte de grija pierderii lui.

Saisprezece ani a durat aceasta tortura a Monicai (371-387) Viata ei era numai lacrimi, rugaciuni si rugaminti pentru Augustin, la Dumnezeu, pe langa Augustin insusi si pe langa oricine credea ca poate s-o ajute ca sa-l indrepte si redobandeasca. Fiul cel ratacit a marturisit mai tarziu ca Monica plangea pentru caderea lui in erezie mai mult decat plang mamele pentru moartea copiilor lor. "Este imposibil sa se piarda fiul atator lacrimi!" - a mangaiat-o, in neputinta de a face mai mult, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului, rugat sa o ajute ca sa-l mantuiasca, si l-a mantuit.

In rugaciuni si lacrimi, sfanta mama si-a cautat si urmarit cu pasii si cu inima pe fiul ratacit, la Cartagina, la Roma, la Mediolanum, unde il purtau studiile, cariera si placerile lui. Inima ei duioasa de mama a biruit si a cucerit in cele din urma inima lui invartosata de tanar emancipat. Crestinatatea castiga prin aceasta pe unul din cei mai mari, pe cel mai mare teolog in Apus si parinte bisericesc, pe episcopul de Hippo Regius (+430), o minte si un suflet de om mare, cum prea putine au fost pana acum.

O mama care a trebuit sa colinde lumea in cautarea fiului risipitor - ar fi facut oare un tata aceasta? - nu putea sa moara acasa, unde dorise si randuise loc de veci alaturi de sotul ei. Ea a adormit pe drumul de intoarcere, la Osia, insotindu-si spre Africa pe fiul renascut, cu singura rugaminte de a o pomeni la altar, inaintea Domnului, impreuna cu celalalt fiu al ei.

Mantuind pe Augustin, Monica mantui pe toti cei care au fost apoi mantuiti de el. El se nastea a doua oara din lacrimile si rugaciunile mamei, se nastea din inima ei pentru vesnicie, cum zice el, dupa ce se nascuse mai intai din trupul sau pentru viata aceasta. La cei cincizeci si sase de ani ai mamei, Augustin avea treizeci si trei. Cate mame n-ar fi pierdut pana la aceasta varsta nadejdea de a intoarce la calea cea buna un fiu de doua ori ratacit? Pedagogia crestina a Monicai, pedagogia credintei, a dragostei, a nadejdii si a rabdarii a biruit natura tare, dura, a biruit lumea din afara prin inima ei de mama crestina. Durerea si bucuria ei pentru Augustin este o mare experienta pedagogica, cum nu se cunoaste niciuna dincolo de domeniul Bisericii.

Sfânta Macrina cea Bătrână, sotie, mama si bunica de sfinti


Sora a sfântilui Vasile cel Mare (praznuit la 1 ianuarie) si a sfântului Grigorie de Nyssa (praznuit la 10 ianuarie), sfânta Macrina era cea mai mare din cei zece copii ai acestei familii de sfinti. La nasterea ei (anul 327), un personaj misterios i-a aparut in trei rânduri mamei ei, poruncindu-i sa dea copilei numele de Tecla, prima mucenita si modelul fecioarelor crestine (praznuita la 24 septembrie). Ea a pastrat secret acest nume si a dat copilei numele bunicii ei, Macrina cea Batrâna, care a fost ucenita a sfantului Grigorie Taumaturgul (praznuit la 17 noiembrie) si a trait câtiva ani in padurile din Pont, in timpul Marii Persercutii.

Prăznuită de Biserică la 30 mai, Sfânta Macrina cea Bătrână a fost soţia Sfântului Vasile, mama Sfântului Vasile cel Bătrân, soacra Sfintei Emilia şi bunică a patru sfinţi: Vasile cel Mare (1 ianuarie), Petru al Sevastei (9 ianuarie), Grigorie de Nyssa (10 ianuarie) şi Macrina cea Tânără (19 iulie). Convertirea ei la creştinism se leagă de activitatea Sfântului Grigorie Taumaturgul, primul episcop al Neocezareei Pontului, în secolul al III-lea. În timpul persecuţiei lui Diocleţian, a trăit în pribegie alături de soţul ei. După încheierea prigoanei, s-au întors în comunitate, unde au fost cinstiţi ca mărturisitori. Tezaurul cel mai de preţ lăsat urmaşilor este credinţa creştină, care a dat naştere celei mai mari familii de sfinţi.

Aceasta sfânta, fiind împodobita cu frumusetea trupului si de neam bun, a fost logodita dupa un mire asemenea ei. Si numai cât se logodira, logodnicului ei, prin locuri straine, i s-a întâmplat moarte. Iar fericita Macrina, vrând altii multi sa o ia, si-a ales vaduvia, cu nimic ispitind-o dulceata nuntii. De aceea, osebindu-se de toata împreunarea lumeasca, traia cu maica-sa, silindu-se si nevoindu-se cu dumnezeiestile Scripturi, si hranind, ca o a doua mama, pe cei ce erau nascuti dupa dânsa, frati si surori. Caci, fiind de toti zece prunci, ea era mai mare. Si traind cu cuviinta si sihastreste pâna la cea de apoi rasuflare, catre Domnul s-a dus.

Sfanta Imparateasa Teodora, sprijinitoarea Ortodoxiei

Sfânta Teodora s-a născut din părinţi străluciţi şi evlavioşi, care au crescut-o la Constantinopol, cetatea de scaun a împărăţiei. Era foarte isteaţă şi frumoasă. La 4 iunie 830, ea s-a măritat cu Teofil, la un an după cel el ajunsese împăratul Bizanţului. Au avut şapte copii împreună: cinci fete şi doi băieţi.

Dar căsnicia lor a fost umbrită de ura lui Teofil faţă de sfintele icoane ale Bisericii şi de silnica lui prigoană asupra celor ce nu încetau a le duce închinare. Teodora şi-a sfidat soţul în această privinţă, continuând să cinstească sfintele chipuri. Ea a izbutit să-l scape din închisoare pe cel mai strălucit zugrav de icoane din acea vreme, Sfântul Lazăr (17 noiembrie).

Când împaratul Teofil a murit, în 842, Sfânta Teodora a luat în stăpânire tronul pe seama fiului ei Mihail, care era prea mic să domnească singur. Ea a folosit prilejul spre a face să fie ales ca patriarh al Constantinopolului un iconodul, Metodie, şi spre a convoca un sinod al Bisericii în luna martie a anului 843, care a reaşezat în chip solemn închinarea sfintelor icoane. Totuşi, ea a stăruit ca sinodul să nu osândească pe soţul ei abia răposat, mărturisind că acesta se căise de iconoclasmul său pe patul de moarte.

Spre a prăznui reaşezarea icoanelor, Sfânta Teodora a condus un uriaş alai cu icoane pe străzile Constantinopolului, în duminica de 11 martie 843. Era prima duminică din Postul Mare din acel an. De atunci, Biserica prăznuieşte reaşezarea sfintelor icoane in prima Duminică din Postul Mare, printr-o slujbă cunoscută ca Biruinţa Ortodoxiei.

Cincisprezece ani mai târziu, după ce fiul ei Mihail a luat tronul de unul singur, a surghiunit-o pe ea şi pe cele patru surori ale sale la Mânăstirea Gastrion. Sfânta Teodora a primit cu bunăvoinţă aceasta, lucrând cu şi mai multă râvnă pentru mântuirea sa. A murit cu pace la 11 februarie 867. Mai târziu, moaştele ei au fost aflate neputrezite.

Sfanta Imparatesa Elena, modelul mamei crestine


La 21 mai este pomenită Sfânta Împărăteasă Elena, numită de Biserică, alături de fiul ei, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, „întocmai cu Apostolii“. Istoricul Eusebiu de Cezareea, biograful împăratului Constantin (306-337), notează că „sub influenţa ei, Constantin a devenit un slujitor atât de devotat lui Dumnezeu, încât ai fi crezut că a fost din copilărie un discipol al Mântuitorului“.
Sfântul Constantin este ctitor alături de mama sa, Sfânta Elena, al Bisericii Învie­rii de la Ierusalim (construită în anul 335), dar şi al altor biserici în Ierusalim, Roma, Nicomidia şi Antiohia. Mama sa, Elena, poate fi considerată modelul de mamă care îşi educă fiii în credinţa şi dragostea lui Hristos, călăuzită de puterea crucii. Existenţa crucii a marcat-o şi pe ea, la propriu, ca şi pe fiul ei. Împărăteasa Elena a mers la Ierusalim pe urmele Mântuitorului, pentru a afla unde este crucea pe care a fost răstignit Domnul Hristos. Aflând-o pe Golgota, tot poporul s-a bucurat pentru această aflare a sfintei cruci la 14 septembrie 326, iar împărăteasa credincioasă a ridicat acolo biserică. Prin râvna şi cu banii ei, Sfânta Elena a ridicat multe bi­serici, iar pe fiul său l-a sfătuit neîncetat să meargă pe calea lui Hristos şi s-a rugat pentru el ca o mamă iubitoare. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi totdeauna în iconografie alături de cruce, ca semn al importanţei acesteia în viaţa lor, simbol al jertfei şi al iubirii pentru Mântuitorul.

Sfanta Imparateasa Olga, mama Rusiei crestine

La 11 iulie Biserica pomeneşte pe Sfânta Olga, împărăteasa care a pus bazele încreştinării marelui popor rus. Împreună cu nepotul său, Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, prăznuit la 15 iulie, marchează trecerea de la Rusia păgână la cea creştină,

de la cultul zeului Perun la adorarea lui Dumnezeu, Unul în Fiinţă

şi întreit în Persoane. Despre împărăteasa Olga, „Cronica lui Nestor“ scrie că a fost prima dintre ruşi care a dobândit împărăţia cerurilor, iar fiii ruşilor o cinstesc

ca pe conducătoarea lor, care, după mutarea la cele veşnice, mijloceşte

la Tatăl ceresc în folosul lor.

Originile împărătesei Olga nu sunt clare. Se crede că s-a născut în preajma anului 890, pentru ca în 903 să devină soţia prinţului Igor al Kievului. O serie de denumiri din zona geografică ce pare a fi locul unde Olga s-a născut dăinuie până astăzi: Poarta Olgăi, pe una dintre ramificaţiile râului Velika, Dealul Olgăi şi Crucea Olgăi, lângă lacul Pskov, şi Piatra Olgăi - în satul Vybuta. Podul Olgăi este păstrat de tradiţie drept locul în care Igor a întâlnit-o pe Olga. În anul 945, prinţul Igor a fost asasinat de slavii din Volinia, Olga devenind regentă, întrucât fiul lor, Sviatoslav, moştenitorul tronului, era minor. Timp de 15 ani, până în 960, împărăteasa Olga a guvernat, practic, poporul rus. Prin înţelepciune, a reuşit să-şi apropie supuşii, reunind triburile izolate într-un stat puternic. Istoria îi păstrează portretul unei organizatoare a vieţii civile şi a culturii Rusiei kievene.

Primeşte Sfânta Taină a Botezului la Constantinopol

Începând din vara anului 954, Olga a întreprins o serie de vizite în capitala Imperiului Bizantin. Constantinopolul pare a fi locul în care împărăteasa Olga avea să fie prinsă în mreaja lui Hristos, participând la serviciile religioase din impunătoarea Catedrală „Sfânta Sofia“ sau din Biserica Maicii Domnului din Vlaherne. În palatul imperial a fost primită de însuşi împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Ceremonia oficială de primire şi evenimentele ce au urmat au fost consemnate de bazileu în tratatul „Despre ceremonii“. „Cronica lui Nestor“, documentul ce oferă cele mai multe informaţii despre viaţa împărătesei Olga, notează că împăratul bizantin a rămas fascinat de frumuseţea şi înţelepciunea ei, considerând-o vrednică a conduce alături de el imperiul. Împărăteasa şi-a exprimat dorinţa de a primi botezul creştin, însă numai din mâna bazileului. Într-o ceremonie săvârşită de patriarhul ecumenic Teofilact (933-956) în anul 954 sau 955, Olga a primit Sfânta Taină a Botezului, având drept naş pe Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi primind numele Elena, de la Elena Lecapena, împărăteasa consoartă. În cuvântul rostit, patriarhul a numit-o binecuvântată între femeile Rusiei, căci a renunţat la întuneric şi a iubit Lumina, iar poporul rus o va binecuvânta până la cei mai îndepărtaţi descendenţi. Iar ea s-a plecat, umilă, şi a primit toate învăţăturile, imagine zugrăvită într-una dintre icoanele Catedralei „Sfânta Sofia“ din Kiev. Când împăratul a insistat ca Olga să-i devină soţie, aceasta i-a argumentat că legea creştinească nu permite această împreunare, întrucât el îi devenise naş de botez. „Cronica lui Nestor“ consemnează că împăratul i-a replicat că l-a întrecut în înţelepciune, numind-o de atunci fiică şi oferindu-i la plecare daruri, aur, argint şi mătăsuri. Din scrierea „Despre ceremonii“ a împăratului Constantin al VII-lea reiese că Olga a dăruit vistieriei Catedralei „Sfânta Sofia“ un taler de aur placat cu nestemate. În secolul al XIII-lea, viitorul arhiepiscop Antonie de Novgorod, pe atunci diplomat rus, descria acest obiect: talerul dăruit de Olga a Rusiei la venirea în Ţarigrad deasupra are pietre preţioase cu care este scris numele Hristos.

Activitatea misionară a împărătesei Olga-Elena

La întoarcerea acasă, împărăteasa Olga-Elena a început propovăduirea dreptei credinţe în rândul supuşilor săi păgâni. A ctitorit o serie de biserici, printre care cea închinată Sfântului Nicolae din Kiev (deasupra mormântului lui Askold, conducătorul ruşilor kieveni la sfârşitul secolului al IX-lea), „Buna Vestire“ din Vytebsk şi „Sfânta Treime“ din Pskov. Legenda spune că biserica din Pskov a fost ridicată pe malul râului Velika, într-un loc ce i s-a arătat împărătesei Olga de sus, printr-o întreită rază de lumină. În anul 1137, prinţul Vsevolod-Gabriel a înlocuit lăcaşul din lemn cu unul din piatră, pentru ca în anul 1363 să fie reconstruit, păstrându-se până astăzi sub forma unei catedrale închinate Sfintei Treimi.

La 11 mai 960 era sfinţit lăcaşul închinat Înţelepciunii lui Dumnezeu din Kiev - „Sfânta Sofia“ -, început la scurt timp după întoarcerea Olgăi de la Constantinopol. Catedrala „Sfânta Sofia“ a fost ridicată deasupra mormântului lui Dir, conducătorul ruşilor kieveni, însă a dăinuit doar jumătate de secol, fiind arsă din temelii într-un incendiu din anul 1017. În acel loc, Iaroslav cel Înţelept a construit o nouă catedrală în 1050, însă obiectele sacre din „Sfânta Sofia“ a Olgăi au fost transferate într-o biserică din piatră cu acelaşi nume, Catedrala „Sfânta Sofia“ de astăzi, din Kiev. Împărăteasa Olga, care la Botez a primit numele Sfintei Elena, cea întocmai cu Apostolii şi cea care a descoperit Sfânta Cruce la Ierusalim, a primit din partea patriarhului ecumenic o părticică din Sfânta Cruce. Sfânta relicvă a fost depusă în Catedrala „Sfânta Sofia“ din Kiev, cu inscripţia: „Sfânta Cruce pentru renaşterea poporului rus, primită de prinţesa nobilă Olga“.

O cronică germană din anul 959 notează că în faţa regelui Otto I cel Mare au venit solii Elenei, împărăteasa ruşilor, botezată la Constantinopol, care cereau misionari pentru hirotonirea episcopilor şi preoţilor din Rusia. Episcopul Adalbert de Trier era însărcinat de însuşi regele Otto să se prezinte la Kiev, însă, într-o scrisoare din anul 962 avea să anunţe că nu a avut succes în misiunea cu care a fost trimis şi considera că eforturile sale au fost în zadar. Mai mult decât atât, delegaţia trimisă de regele german a fost ucisă în timp ce se întoarcea acasă.

Aşadar, eforturile împărătesei Olga de a creştina poporul rus nu au avut succesul dorit. Religia păgână în care fuseseră născuţi şi crescuţi nu putea fi schimbată doar prin exemplul admirabil al conducătoarei lor. Fiul său, Sviatoslav, acum matur şi capabil să domnească, a refuzat primirea creştinismului. Din întreaga sa familie, doar nepotul său, Vladimir, avea să primească botezul creştin.

Sfârşitul creştinesc al vieţii împărătesei Olga

În primăvara anului 969, în timp ce Sviatoslav desfăşura o campanie de expansiune la Dunăre, către Balcani, pecenegii au asediat Kievul, localitate în care se afla Olga, mama regelui Sviatoslav, şi familia acestuia. Obligat să se retragă, Sviatoslav a reuşit să-şi salveze familia, eliberând Kievul.

La 11 iulie 969, împărăteasa Olga a trecut la cele veşnice, lăsând cu limbă de moarte indicaţii să nu fie înmormântată după ritualuri păgâne, iar preotul Grigorie, care a însoţit-o în vizita la Constantinopol din anul 957, i-a împlinit dorinţa întocmai. Astfel, a trăit, a murit şi a fost îngropată în legea creştinească. Avea să fie, precum notează Nestor în cronica de căpătâi a ruşilor, o precursoare a creştinismului, asemenea zorilor dinaintea răsăritului.

Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, numit, alături de bunica sa, Olga, întocmai cu Apostolii, în ziua încreştinării oficiale a poporului rus, avea să amintească faptul că, pentru viaţa sa aleasă în credinţa lui Hristos, fiii ruşilor o vor binecuvânta, până la ultima generaţie. Într-adevăr, poporul a cinstit-o ca pe o sfântă, socotind-o asemeni apostolilor, prilejuind prima canonizare oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de prăznuire la 11 iulie, ziua când s-a mutat la cele veşnice. La o sută de ani de la fericitul sfârşit al Sfintei, o cronică a unui călugăr rus nota că sfintele sale moaşte au fost descoperite intacte şi depuse într-o raclă specială în Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Kiev.

Mamele sfinte din Biserica Ortodoxă

Între chipurile de mame cinstite de Biserica Ortodoxă, locul cel mai de seamă îl ocupă însăşi Maica Domnului Iisus Hristos, mijlocitoarea noastră pe lângă Fiul ei şi sprijinul tuturor mamelor care îi cer ajutorul. De numele ei se leagă alte personaje biblice cinstite de Biserică drept mame alese: maica sa, Sfânta Ana, verişoara sa, Elisabeta, precum şi femeile mironosiţe. Chipuri de mame sfinte se regăsesc şi în casele unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, pe tronul Imperiului Bizantin sau în cetele sfinţilor ce au primit moarte mucenicească pentru credinţa lor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe Fecioara Maria, mama pruncului Iisus, „aleasă înainte de toţi vecii, prin planul cel negrăit al lui Dumnezeu, templul Duhului Sfânt, izvorul Apei celei Vii, raiul Pomului Vieţii, via înverzită din care S-a ivit Strugurele Nemuririi, râul Apei celei Vii, arca în care a fost cuprins Cel Necuprins, vasul de aur care a primit Mana Nemuririi, toiagul cel neroditor care a odrăslit Spicul Vieţii, floarea Fecioriei cea plină de mireasma harului, crinul Frumuseţii dumnezeieşti, Fecioara şi Maica din care S-a născut Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii, grânarul mântuirii noastre mai înalt decât toate puterile cerului“.

„Harul naşte pe Doamna“

„Protoevanghelia lui Iacob“ este o scriere apocrifă din care Sfinţi Părinţi ca Grigorie al Neocezareei, Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul extrag anumite elemente cu privire la viaţa Maicii Domnului. Sfântul Maxim Mărturisitorul preia tradiţia conform căreia fericita Ana a plecat la templu şi s-a rugat Ziditorului a toate să-i dea rodul naşterii pentru ca la rândul său ea să-I închine darul primit de la El. Îngerul lui Dumnezeu a venit la Ana şi i-a vestit: „Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi vei naşte pe vestitoarea bucuriei, şi vei pune numele ei Maria, căci prin ea se va face mântuirea întregii lumi“.

Din scrierile Sfântului Ioan Damaschin reiese că „Harul - căci aşa se tălmăceşte numele Ana - naşte pe Doamna - căci aceasta înseamnă numele Maria - şi în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor“.

La 25 iulie se pomeneşte Adormirea Sfintei Ana, mama Sfintei Fecioare Maria. După naşterea Maicii Domnului şi încredinţarea ei la templu la vârsta de trei ani, şi-a petrecut restul vieţii în post, rugăciune şi faceri de bine, trecând la Domnul la vârsta de 69 de ani. Tradiţia Bisericii spune că ambii părinţi ai Maicii Domnului trecuseră la cele veşnice pe când ea era încă în templu, la vârsta de 11 ani.

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău“

Pe Elisabeta, Evanghelistul Luca o prezintă drept descendentă a lui Aaron, soţia preotului Zaharia, stearpă şi înaintată în zile. Îngerul Gavriil se arată lui Zaharia şi-i vesteşte: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt“. Iar după şase luni, îngerul Gavriil a adus Maicii Domnului Buna Vestire: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă“. La aceste cuvinte, Fecioara Maria se aşează întru totul sub ascultarea planului divin al mântuirii: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“.

După ce a primit vestea cea bună a Naşterii Domnului, Fecioara Maria a plecat către verişoara sa, Elisabeta, care a întâmpinat-o cu bucurie: „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul“. Acestor cuvinte, Fecioara Maria le-a răspuns cu unul dintre cele mai frumoase imnuri păstrate în Sfânta Scriptură: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac“. Timp de trei luni, Maria a rămas în casa Elisabetei, după care s-a întors la casa sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Elisabeta pe Maica Domnului „o imita prin podoaba purtării sale“, iar „după moartea fericiţilor părinţi ai Sfintei Fecioare, ea vedea în Elisabeta pe mama sa“. „De aceea, când a primit vestirea lui Gavriil, de îndată s-a grăbit să meargă să o salute şi să-i dezvăluie cuvintele ce i-au fost spuse din partea lui Dumnezeu. Şi cu dragoste dumnezeiască şi a sa proprie a rămas împreună cu ea trei luni, cum spune Sfântul Evanghelist“. În ieslea din Betleem, acelaşi Sfânt Părinte o aşază, alături de Maica Domnului, şi pe Elisabeta: „În ceasul naşterii Domnului, vrednica maică a lui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul, Elisabeta, nu lipsea nici ea, căci în fuga ei cu copilul nu sosise încă în munte. Dar cum fusese proorociţa şi martora zămislirii Sfintei Fecioare, tot astfel a fost şi păzitoare slăvită a casei şi martora oculară, iar mai apoi martora şi vestitoarea naşterii Fecioarei. Şi era plină de bucurie şi privea naşterea negrăită ca pe un praznic minunat“. Iar „după naşterea negrăită şi mai adâncă decât cunoştinţa din Maica fără prihană şi preafericită, Maica nestricată nu s-a mai despărţit vreodată de milostivul ei Fiu şi Împărat“.

„Faceţi tot ce vă va spune El!“

La prima minune săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileei, Fecioara Maria propovăduieşte pe Însuşi Fiul său: „Faceţi tot ce vă va spune El!“. După minune, spune Maxim Mărturisitorul, „Preasfânta Fecioară şi Maica Domnului a rămas nedespărţită de Domnul ei milostiv şi de Fiul ei dorit. Oriunde mergea Acesta, ea Îl însoţea şi socotea drept mântuirea şi lumina ochilor şi sufletului ei faptul de a-I urma şi a-I asculta cuvintele“.

Episodul cutremurător al Patimilor Domnului o găseşte pe Maica Sa alături de El, tânguindu-se: „A urmat Lui încă de la începutul prinderii şi până la isprăvirea Patimii. A văzut totul şi a auzit cuvintele Sale. De aceea, cele mai multe din cuvintele rostite atunci şi din faptele săvârşite înainte şi după răstignire, Fericita şi Preabinecuvântata le-a povestit Apostolilor şi celorlalţi ucenici“.

Comentând textul evanghelistului Ioan - „Femeie, iată fiul tău. Apoi a spus ucenicului său: Iată mama ta“ -, Sfântul Maxim Mărturisitorul explică: „Maicii Sale fecioare îi dă în dar din nou un fiu feciorelnic, pe care l-a dat în locul Său, nu ca să Se lepede El Însuşi de grija Maicii Sale preacurate - să nu fie! -, ci ca să o mângâie pe Maica Sa cu o mângâiere văzută“. Grija Mântuitorului faţă de Fecioara Maria s-a manifestat încă din timpul propovăduirii Sale. Atunci când „o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!“, Mântuitorul confirmă: „Aşa este“.

Duminica a treia după Învi-erea Domnului a fost închinată de Biserică femeilor mironosiţe. Dintre acestea, Maria era mama tânărului Iacov şi a lui Iosi, iar Salomeea era mama apostolilor Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei. Femeile mironosiţe au venit la mormântul Mântuitorului Hristos cu miruri şi servesc drept modele de credinţă pentru toate femeile creştine.

Femeia in opera literara


Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi în dicţionarul explicativ al limbii române ce însemnă „femeie”? Sunt sigură că nu.. Ei bine, femeia este definită ca o persoană adultă de sex feminin; muiere, o persoană de sex feminin căsătorită, soţie sau nevastă în limbajul popular. Nimic uimitor, nimic special, cu toţii am văzut o femeie, totuşi dacă dăm câteva pagini în urmă şi căutăm cuvântul bărbat s-ar putea sa avem o surpriză şi nu din cauza autorilor ci din cauza mentalităţii antice, pe care unii dintre noi o consideră valabilă şi astăzi. Bărbatul este persoana adultă de sex masculin, este un om în toată firea, folosit rar ca adjectiv, reprezentând în acest caz o persoană de sex masculin curajoasă, voinică, harnică şi activă.

Se observă uşor o doză de misoginism, venită, după cum am spus, nu din partea autorilor, ci din partea oamenilor. De câte ori nu am auzit expresia: „fii bărbată”, care ar vrea sa însemne fii curajoasă, harnică, activă, şi totuşi e o problemă de subiectivism, pentru că vorbesc din punctul de vedere al unei fete, viitoare femeie.

Această idee subtilă de misoginism este prezentă şi în literatura română, întrucât foarte rar auzim de o scriitoare renumită, sau şi mai rău, poate din dorinţa de sensibilitate şi din dovada unui stil sensibil suntem convinşi că Nichita Stănescu este o femeie, sper că ştim cu toţii că nu este aşa.

Literatura română , nu numai că nu are numeroase reprezentate feminine, dar nici nu crează o imagine memorabilă şi plin de apreciere a femeii. Chiar marele critic George Călinescu, consideră că femeia trebuie să stea în spatele ilustrului bărbat şi să-l inspire. Pentru el bărbatul reprezintă transcendentul, în timp ce femeia este mundana. Trage, apoi, concluzia că femeia româncă n-are viaţă spirituală şi, în genere, n-are stil. E «prea în afara spiritului » zice marele critic (...) Şi mai este ceva ce supară pe autorul romanului Enigma Otiliei: femeia română nu manifestă suficient interes pentru omul excepţional. Precizând romanul Enigma Otiliei, ne este greu să nu ne amintim de eroina lui, Otilia. Ea ilustrează gândul lui Călinescu că femeia sublimă este aceea care inspiră experienţa artistică şi ideologică a bărbatului pe care îl iubeşte. El crează chipul Otiliei din mustrarea faptului că literatura română nu a creat mari figuri feminine. Ea reprezintă cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând drama feminităţii, este după cum o aprecia Călinescu: „eroina mea lirică, tipizarea mea în ipostază feminină”. Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia, o tânără de optsprezece ani, se diferenţiază de celelalte personaj feminine din literatura română, pentru că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire. Portretul ei fizic se remarcă prin farmec şi candoare, prin inocenţă şi maturitate, prin tinereţe şi eleganţă, imagine completat[ de cea a camerei sale, transpunerea personalităţii sale. O fire imprevizibilă şi plin de exuberanţă juvenilă, ea trimite cu gândul către un univers spiritual, universul feminin. Datorită numeroaselor opinii ale celorlalte personaje, Otilia este cel mai complex personaj al romanului, pentru că se oferă astfel posibilitatea de comparare a imaginii pe care Otilia o creează în ochii cititorului, cu cea pe care ea o crează în ochii celorlalte personaje. Pentru Costache ea este „fe-fe-fetiţa mea” , pentru Felix ea este o fată admirabilă, superioară, pe care nu o înţelege, pentru Pascalopol este o femeie în devenire, „o rândunică”, pentru Stănică Raţiu este o fată deşteptă, iar pentru Aglae şi Aurica ea este „o zănatică, o dezmăţată, o stricată”.

Otilia rămâne într-o penumbră de mister în tot romanul. Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care diformează şi pe avarul Costache şi pe cei mai aprigi duşmani ai ei. Prin talentele sale, prin inteligenţa sa neobişnuit de matură pentru o fată de optsprezece ani, Otilia atrage şi în acelaşi timp duce cu gândul spre o altă eroină a literaturii noastre, mai ales că ea se îndrăgosteşte de Pascalopol, un obişnuit al casei, care caută o familie, la fel ca Maytrei cu Allan, în romanul lui Mircea Eliade. Asemănările dintre Otilia şi Maytrei sunt foarte mari; în primul rând amândouă atrag, nu printr-o frumuseţe de zeiţă, ci prin tinereţe, feminitate şi delicateţe. Sunt artiste, sunt femei superioare. Poveste lor de dragoste este descrisă concomitent cu societatea, şi amândouă iubesc un bărbat mai în vârstă. Totuşi dragostea Maitreyiei este mai profundă şi plină de erotism, reprezentând o îmbinare perfectă de nevinovăţie virginală şi un rafinament de iubire pătimaşă. Pe plan fizic, iniţial ea apare descrisă ca o persoană urâtă: „mi se părea urâtă- cu ochii ei prea mari şi prea negrii, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.” Piele ei era „mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară, iar braţul gol avea o nuanţă stranie de un galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost al unei zeiţe sal al unei cadre decât al unei indiene.” Totuşi descrierea iniţială este uşor ştearsă din mintea cititorului, pentru că Maitrey ajunge să îi se pară frumoasă: „ îmbrăcată în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii.” Spre deosebire de Otilia, Maitrey se remarcă prin opinia generală de admiraţie a celorlalte personaje, creând imaginea unei femei inteligente, însă incapabilă de a rezista în faţa dragostei. Maitrey se remarcă prin senzualitate şi prin autenticitate, pentru că prin cultura căreia aparţinea şi prin mentalitatea ei asupra vieţii şi asupra iubirii, ea atrage şi incită.

Se observă uşor, că atât Otilia cât şi Maitrey sunt imaginile unor femei superioare, al unor mari figuri feminine ale literaturii române, chiar dacă ele nu întruchipează perfecţiunea. Cel mai aproape de perfecţiune se află un adevărat model de feminitate, de delicateţe şi sensibilitate, o femeie matură, numită enigmatic „Doamne T.”, personajul remarcabil al lui Camil Petrescu. Aflând din notele de subsol ca Doamna T. se numeşte Maria T. Mănescu, cititorul descoperă autoarea primei scrisorii cu care se deschide romanul. Spre deosebire de Otilia şi de Maitrey, ea este mult mai matură şi comunică direct cu cititorul prin relaţia pe care are cu autorul. Consideră că nu este potrivită pentru un rol într-o piesă, pe care i-l oferise autorul, pentru că după cum spunea: „N-am nimic în mine de arătat, pe scenă, lumii”. Cele patru scrisori trimise autorului, dezvăluie concepţiile sale despre iubire, despre relaţiile cu oamenii, despre viaţă şi afişează sentimentele sale. Un detaliu interesant, este culoare părului, întrucât putem să observăm cu uşurinţă că atât Otilia şi Maitrey, cât şi Doamna T. au părul închis şi nu duc cu gândul la vechile zeiţe ale Greciei. Doamna T apare descrisă din punct de vedere fizic în notele de subsol: „Nu înaltă şi înşelător de slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştrii ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care, când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului (…), un soi de frumuseţe, incertă, am spune « pe muchie de cuţit »”. Doamna T, inteligentă, distinsă şi cu o profundă cultură, reuşeşte să deschidă un magazin cochet şi discret de mobilă stil, în care îşi poate hrăni pasiunea pentru artă. Astfel ca şi Otilia şi Maitrey ea este o artistă, ajungând chiar la un spirit critic asupra artei.

Pentru Fred Vasilescu, personajul de care ea este îndrăgostită şi de care este iubită, ea este o femeie unică, capabilă de ai stârni în adâncul sufletului percepţii profunde ale feminităţii tulburătoare. Iubirea dintre ea şi Fred o aseamănă foarte mult cu Otilia, pentru că dezvăluie femeia enigmatică, care atrage prin eternul mister feminin.

Pentru D., personajul care o iubea de mai bine de cincisprezece ani, ea este fascinantă, delicată şi elegantă prin tot ceea ce face.

Prin modelul pe care ea îl creează, este capabilă să trezească trăiri şi analize profunde. Chiar George Călinescu spunea că femei ca Doamna T. nu există în viaţa reală, ea fiind „fantoma romanului, aspiraţiunea lui Fred, obscură şi enigmatică, tocmai prin aceasta, şi dacă autorul n-a ştiut să dea tonuri de ulei, este pentru că n-a putut s-o scoată din mediul ei aerian.”

Toate aceste trei personaje sunt imagini remarcabile ale literaturii române, reprezentante ale feminităţii. Reuşind să izbutească într-o lume, pe atunci, a bărbaţilor. Oricât de mare ar fi gradul de misoginism al vremii, aceste personaje feminine, sta drept dovadă, că femeia a avut un rol extrem de important în literatură.

Acatiste

Acatiste speciale

Acatistul Maicii Domnului Vindecatoarea de cancer

Acatistul Maicii Domnului - la icoana sporirea mintii