Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii!

(Rom,.13, 12)

Sfanta Imparatesa Elena, modelul mamei crestine


La 21 mai este pomenită Sfânta Împărăteasă Elena, numită de Biserică, alături de fiul ei, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, „întocmai cu Apostolii“. Istoricul Eusebiu de Cezareea, biograful împăratului Constantin (306-337), notează că „sub influenţa ei, Constantin a devenit un slujitor atât de devotat lui Dumnezeu, încât ai fi crezut că a fost din copilărie un discipol al Mântuitorului“.
Sfântul Constantin este ctitor alături de mama sa, Sfânta Elena, al Bisericii Învie­rii de la Ierusalim (construită în anul 335), dar şi al altor biserici în Ierusalim, Roma, Nicomidia şi Antiohia. Mama sa, Elena, poate fi considerată modelul de mamă care îşi educă fiii în credinţa şi dragostea lui Hristos, călăuzită de puterea crucii. Existenţa crucii a marcat-o şi pe ea, la propriu, ca şi pe fiul ei. Împărăteasa Elena a mers la Ierusalim pe urmele Mântuitorului, pentru a afla unde este crucea pe care a fost răstignit Domnul Hristos. Aflând-o pe Golgota, tot poporul s-a bucurat pentru această aflare a sfintei cruci la 14 septembrie 326, iar împărăteasa credincioasă a ridicat acolo biserică. Prin râvna şi cu banii ei, Sfânta Elena a ridicat multe bi­serici, iar pe fiul său l-a sfătuit neîncetat să meargă pe calea lui Hristos şi s-a rugat pentru el ca o mamă iubitoare. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi totdeauna în iconografie alături de cruce, ca semn al importanţei acesteia în viaţa lor, simbol al jertfei şi al iubirii pentru Mântuitorul.

Sfanta Imparateasa Olga, mama Rusiei crestine

La 11 iulie Biserica pomeneşte pe Sfânta Olga, împărăteasa care a pus bazele încreştinării marelui popor rus. Împreună cu nepotul său, Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, prăznuit la 15 iulie, marchează trecerea de la Rusia păgână la cea creştină,

de la cultul zeului Perun la adorarea lui Dumnezeu, Unul în Fiinţă

şi întreit în Persoane. Despre împărăteasa Olga, „Cronica lui Nestor“ scrie că a fost prima dintre ruşi care a dobândit împărăţia cerurilor, iar fiii ruşilor o cinstesc

ca pe conducătoarea lor, care, după mutarea la cele veşnice, mijloceşte

la Tatăl ceresc în folosul lor.

Originile împărătesei Olga nu sunt clare. Se crede că s-a născut în preajma anului 890, pentru ca în 903 să devină soţia prinţului Igor al Kievului. O serie de denumiri din zona geografică ce pare a fi locul unde Olga s-a născut dăinuie până astăzi: Poarta Olgăi, pe una dintre ramificaţiile râului Velika, Dealul Olgăi şi Crucea Olgăi, lângă lacul Pskov, şi Piatra Olgăi - în satul Vybuta. Podul Olgăi este păstrat de tradiţie drept locul în care Igor a întâlnit-o pe Olga. În anul 945, prinţul Igor a fost asasinat de slavii din Volinia, Olga devenind regentă, întrucât fiul lor, Sviatoslav, moştenitorul tronului, era minor. Timp de 15 ani, până în 960, împărăteasa Olga a guvernat, practic, poporul rus. Prin înţelepciune, a reuşit să-şi apropie supuşii, reunind triburile izolate într-un stat puternic. Istoria îi păstrează portretul unei organizatoare a vieţii civile şi a culturii Rusiei kievene.

Primeşte Sfânta Taină a Botezului la Constantinopol

Începând din vara anului 954, Olga a întreprins o serie de vizite în capitala Imperiului Bizantin. Constantinopolul pare a fi locul în care împărăteasa Olga avea să fie prinsă în mreaja lui Hristos, participând la serviciile religioase din impunătoarea Catedrală „Sfânta Sofia“ sau din Biserica Maicii Domnului din Vlaherne. În palatul imperial a fost primită de însuşi împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Ceremonia oficială de primire şi evenimentele ce au urmat au fost consemnate de bazileu în tratatul „Despre ceremonii“. „Cronica lui Nestor“, documentul ce oferă cele mai multe informaţii despre viaţa împărătesei Olga, notează că împăratul bizantin a rămas fascinat de frumuseţea şi înţelepciunea ei, considerând-o vrednică a conduce alături de el imperiul. Împărăteasa şi-a exprimat dorinţa de a primi botezul creştin, însă numai din mâna bazileului. Într-o ceremonie săvârşită de patriarhul ecumenic Teofilact (933-956) în anul 954 sau 955, Olga a primit Sfânta Taină a Botezului, având drept naş pe Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi primind numele Elena, de la Elena Lecapena, împărăteasa consoartă. În cuvântul rostit, patriarhul a numit-o binecuvântată între femeile Rusiei, căci a renunţat la întuneric şi a iubit Lumina, iar poporul rus o va binecuvânta până la cei mai îndepărtaţi descendenţi. Iar ea s-a plecat, umilă, şi a primit toate învăţăturile, imagine zugrăvită într-una dintre icoanele Catedralei „Sfânta Sofia“ din Kiev. Când împăratul a insistat ca Olga să-i devină soţie, aceasta i-a argumentat că legea creştinească nu permite această împreunare, întrucât el îi devenise naş de botez. „Cronica lui Nestor“ consemnează că împăratul i-a replicat că l-a întrecut în înţelepciune, numind-o de atunci fiică şi oferindu-i la plecare daruri, aur, argint şi mătăsuri. Din scrierea „Despre ceremonii“ a împăratului Constantin al VII-lea reiese că Olga a dăruit vistieriei Catedralei „Sfânta Sofia“ un taler de aur placat cu nestemate. În secolul al XIII-lea, viitorul arhiepiscop Antonie de Novgorod, pe atunci diplomat rus, descria acest obiect: talerul dăruit de Olga a Rusiei la venirea în Ţarigrad deasupra are pietre preţioase cu care este scris numele Hristos.

Activitatea misionară a împărătesei Olga-Elena

La întoarcerea acasă, împărăteasa Olga-Elena a început propovăduirea dreptei credinţe în rândul supuşilor săi păgâni. A ctitorit o serie de biserici, printre care cea închinată Sfântului Nicolae din Kiev (deasupra mormântului lui Askold, conducătorul ruşilor kieveni la sfârşitul secolului al IX-lea), „Buna Vestire“ din Vytebsk şi „Sfânta Treime“ din Pskov. Legenda spune că biserica din Pskov a fost ridicată pe malul râului Velika, într-un loc ce i s-a arătat împărătesei Olga de sus, printr-o întreită rază de lumină. În anul 1137, prinţul Vsevolod-Gabriel a înlocuit lăcaşul din lemn cu unul din piatră, pentru ca în anul 1363 să fie reconstruit, păstrându-se până astăzi sub forma unei catedrale închinate Sfintei Treimi.

La 11 mai 960 era sfinţit lăcaşul închinat Înţelepciunii lui Dumnezeu din Kiev - „Sfânta Sofia“ -, început la scurt timp după întoarcerea Olgăi de la Constantinopol. Catedrala „Sfânta Sofia“ a fost ridicată deasupra mormântului lui Dir, conducătorul ruşilor kieveni, însă a dăinuit doar jumătate de secol, fiind arsă din temelii într-un incendiu din anul 1017. În acel loc, Iaroslav cel Înţelept a construit o nouă catedrală în 1050, însă obiectele sacre din „Sfânta Sofia“ a Olgăi au fost transferate într-o biserică din piatră cu acelaşi nume, Catedrala „Sfânta Sofia“ de astăzi, din Kiev. Împărăteasa Olga, care la Botez a primit numele Sfintei Elena, cea întocmai cu Apostolii şi cea care a descoperit Sfânta Cruce la Ierusalim, a primit din partea patriarhului ecumenic o părticică din Sfânta Cruce. Sfânta relicvă a fost depusă în Catedrala „Sfânta Sofia“ din Kiev, cu inscripţia: „Sfânta Cruce pentru renaşterea poporului rus, primită de prinţesa nobilă Olga“.

O cronică germană din anul 959 notează că în faţa regelui Otto I cel Mare au venit solii Elenei, împărăteasa ruşilor, botezată la Constantinopol, care cereau misionari pentru hirotonirea episcopilor şi preoţilor din Rusia. Episcopul Adalbert de Trier era însărcinat de însuşi regele Otto să se prezinte la Kiev, însă, într-o scrisoare din anul 962 avea să anunţe că nu a avut succes în misiunea cu care a fost trimis şi considera că eforturile sale au fost în zadar. Mai mult decât atât, delegaţia trimisă de regele german a fost ucisă în timp ce se întoarcea acasă.

Aşadar, eforturile împărătesei Olga de a creştina poporul rus nu au avut succesul dorit. Religia păgână în care fuseseră născuţi şi crescuţi nu putea fi schimbată doar prin exemplul admirabil al conducătoarei lor. Fiul său, Sviatoslav, acum matur şi capabil să domnească, a refuzat primirea creştinismului. Din întreaga sa familie, doar nepotul său, Vladimir, avea să primească botezul creştin.

Sfârşitul creştinesc al vieţii împărătesei Olga

În primăvara anului 969, în timp ce Sviatoslav desfăşura o campanie de expansiune la Dunăre, către Balcani, pecenegii au asediat Kievul, localitate în care se afla Olga, mama regelui Sviatoslav, şi familia acestuia. Obligat să se retragă, Sviatoslav a reuşit să-şi salveze familia, eliberând Kievul.

La 11 iulie 969, împărăteasa Olga a trecut la cele veşnice, lăsând cu limbă de moarte indicaţii să nu fie înmormântată după ritualuri păgâne, iar preotul Grigorie, care a însoţit-o în vizita la Constantinopol din anul 957, i-a împlinit dorinţa întocmai. Astfel, a trăit, a murit şi a fost îngropată în legea creştinească. Avea să fie, precum notează Nestor în cronica de căpătâi a ruşilor, o precursoare a creştinismului, asemenea zorilor dinaintea răsăritului.

Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, numit, alături de bunica sa, Olga, întocmai cu Apostolii, în ziua încreştinării oficiale a poporului rus, avea să amintească faptul că, pentru viaţa sa aleasă în credinţa lui Hristos, fiii ruşilor o vor binecuvânta, până la ultima generaţie. Într-adevăr, poporul a cinstit-o ca pe o sfântă, socotind-o asemeni apostolilor, prilejuind prima canonizare oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de prăznuire la 11 iulie, ziua când s-a mutat la cele veşnice. La o sută de ani de la fericitul sfârşit al Sfintei, o cronică a unui călugăr rus nota că sfintele sale moaşte au fost descoperite intacte şi depuse într-o raclă specială în Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Kiev.

Mamele sfinte din Biserica Ortodoxă

Între chipurile de mame cinstite de Biserica Ortodoxă, locul cel mai de seamă îl ocupă însăşi Maica Domnului Iisus Hristos, mijlocitoarea noastră pe lângă Fiul ei şi sprijinul tuturor mamelor care îi cer ajutorul. De numele ei se leagă alte personaje biblice cinstite de Biserică drept mame alese: maica sa, Sfânta Ana, verişoara sa, Elisabeta, precum şi femeile mironosiţe. Chipuri de mame sfinte se regăsesc şi în casele unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, pe tronul Imperiului Bizantin sau în cetele sfinţilor ce au primit moarte mucenicească pentru credinţa lor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe Fecioara Maria, mama pruncului Iisus, „aleasă înainte de toţi vecii, prin planul cel negrăit al lui Dumnezeu, templul Duhului Sfânt, izvorul Apei celei Vii, raiul Pomului Vieţii, via înverzită din care S-a ivit Strugurele Nemuririi, râul Apei celei Vii, arca în care a fost cuprins Cel Necuprins, vasul de aur care a primit Mana Nemuririi, toiagul cel neroditor care a odrăslit Spicul Vieţii, floarea Fecioriei cea plină de mireasma harului, crinul Frumuseţii dumnezeieşti, Fecioara şi Maica din care S-a născut Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii, grânarul mântuirii noastre mai înalt decât toate puterile cerului“.

„Harul naşte pe Doamna“

„Protoevanghelia lui Iacob“ este o scriere apocrifă din care Sfinţi Părinţi ca Grigorie al Neocezareei, Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul extrag anumite elemente cu privire la viaţa Maicii Domnului. Sfântul Maxim Mărturisitorul preia tradiţia conform căreia fericita Ana a plecat la templu şi s-a rugat Ziditorului a toate să-i dea rodul naşterii pentru ca la rândul său ea să-I închine darul primit de la El. Îngerul lui Dumnezeu a venit la Ana şi i-a vestit: „Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi vei naşte pe vestitoarea bucuriei, şi vei pune numele ei Maria, căci prin ea se va face mântuirea întregii lumi“.

Din scrierile Sfântului Ioan Damaschin reiese că „Harul - căci aşa se tălmăceşte numele Ana - naşte pe Doamna - căci aceasta înseamnă numele Maria - şi în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor“.

La 25 iulie se pomeneşte Adormirea Sfintei Ana, mama Sfintei Fecioare Maria. După naşterea Maicii Domnului şi încredinţarea ei la templu la vârsta de trei ani, şi-a petrecut restul vieţii în post, rugăciune şi faceri de bine, trecând la Domnul la vârsta de 69 de ani. Tradiţia Bisericii spune că ambii părinţi ai Maicii Domnului trecuseră la cele veşnice pe când ea era încă în templu, la vârsta de 11 ani.

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău“

Pe Elisabeta, Evanghelistul Luca o prezintă drept descendentă a lui Aaron, soţia preotului Zaharia, stearpă şi înaintată în zile. Îngerul Gavriil se arată lui Zaharia şi-i vesteşte: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt“. Iar după şase luni, îngerul Gavriil a adus Maicii Domnului Buna Vestire: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă“. La aceste cuvinte, Fecioara Maria se aşează întru totul sub ascultarea planului divin al mântuirii: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“.

După ce a primit vestea cea bună a Naşterii Domnului, Fecioara Maria a plecat către verişoara sa, Elisabeta, care a întâmpinat-o cu bucurie: „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul“. Acestor cuvinte, Fecioara Maria le-a răspuns cu unul dintre cele mai frumoase imnuri păstrate în Sfânta Scriptură: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac“. Timp de trei luni, Maria a rămas în casa Elisabetei, după care s-a întors la casa sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Elisabeta pe Maica Domnului „o imita prin podoaba purtării sale“, iar „după moartea fericiţilor părinţi ai Sfintei Fecioare, ea vedea în Elisabeta pe mama sa“. „De aceea, când a primit vestirea lui Gavriil, de îndată s-a grăbit să meargă să o salute şi să-i dezvăluie cuvintele ce i-au fost spuse din partea lui Dumnezeu. Şi cu dragoste dumnezeiască şi a sa proprie a rămas împreună cu ea trei luni, cum spune Sfântul Evanghelist“. În ieslea din Betleem, acelaşi Sfânt Părinte o aşază, alături de Maica Domnului, şi pe Elisabeta: „În ceasul naşterii Domnului, vrednica maică a lui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul, Elisabeta, nu lipsea nici ea, căci în fuga ei cu copilul nu sosise încă în munte. Dar cum fusese proorociţa şi martora zămislirii Sfintei Fecioare, tot astfel a fost şi păzitoare slăvită a casei şi martora oculară, iar mai apoi martora şi vestitoarea naşterii Fecioarei. Şi era plină de bucurie şi privea naşterea negrăită ca pe un praznic minunat“. Iar „după naşterea negrăită şi mai adâncă decât cunoştinţa din Maica fără prihană şi preafericită, Maica nestricată nu s-a mai despărţit vreodată de milostivul ei Fiu şi Împărat“.

„Faceţi tot ce vă va spune El!“

La prima minune săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileei, Fecioara Maria propovăduieşte pe Însuşi Fiul său: „Faceţi tot ce vă va spune El!“. După minune, spune Maxim Mărturisitorul, „Preasfânta Fecioară şi Maica Domnului a rămas nedespărţită de Domnul ei milostiv şi de Fiul ei dorit. Oriunde mergea Acesta, ea Îl însoţea şi socotea drept mântuirea şi lumina ochilor şi sufletului ei faptul de a-I urma şi a-I asculta cuvintele“.

Episodul cutremurător al Patimilor Domnului o găseşte pe Maica Sa alături de El, tânguindu-se: „A urmat Lui încă de la începutul prinderii şi până la isprăvirea Patimii. A văzut totul şi a auzit cuvintele Sale. De aceea, cele mai multe din cuvintele rostite atunci şi din faptele săvârşite înainte şi după răstignire, Fericita şi Preabinecuvântata le-a povestit Apostolilor şi celorlalţi ucenici“.

Comentând textul evanghelistului Ioan - „Femeie, iată fiul tău. Apoi a spus ucenicului său: Iată mama ta“ -, Sfântul Maxim Mărturisitorul explică: „Maicii Sale fecioare îi dă în dar din nou un fiu feciorelnic, pe care l-a dat în locul Său, nu ca să Se lepede El Însuşi de grija Maicii Sale preacurate - să nu fie! -, ci ca să o mângâie pe Maica Sa cu o mângâiere văzută“. Grija Mântuitorului faţă de Fecioara Maria s-a manifestat încă din timpul propovăduirii Sale. Atunci când „o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!“, Mântuitorul confirmă: „Aşa este“.

Duminica a treia după Învi-erea Domnului a fost închinată de Biserică femeilor mironosiţe. Dintre acestea, Maria era mama tânărului Iacov şi a lui Iosi, iar Salomeea era mama apostolilor Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei. Femeile mironosiţe au venit la mormântul Mântuitorului Hristos cu miruri şi servesc drept modele de credinţă pentru toate femeile creştine.

Femeia in opera literara


Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi în dicţionarul explicativ al limbii române ce însemnă „femeie”? Sunt sigură că nu.. Ei bine, femeia este definită ca o persoană adultă de sex feminin; muiere, o persoană de sex feminin căsătorită, soţie sau nevastă în limbajul popular. Nimic uimitor, nimic special, cu toţii am văzut o femeie, totuşi dacă dăm câteva pagini în urmă şi căutăm cuvântul bărbat s-ar putea sa avem o surpriză şi nu din cauza autorilor ci din cauza mentalităţii antice, pe care unii dintre noi o consideră valabilă şi astăzi. Bărbatul este persoana adultă de sex masculin, este un om în toată firea, folosit rar ca adjectiv, reprezentând în acest caz o persoană de sex masculin curajoasă, voinică, harnică şi activă.

Se observă uşor o doză de misoginism, venită, după cum am spus, nu din partea autorilor, ci din partea oamenilor. De câte ori nu am auzit expresia: „fii bărbată”, care ar vrea sa însemne fii curajoasă, harnică, activă, şi totuşi e o problemă de subiectivism, pentru că vorbesc din punctul de vedere al unei fete, viitoare femeie.

Această idee subtilă de misoginism este prezentă şi în literatura română, întrucât foarte rar auzim de o scriitoare renumită, sau şi mai rău, poate din dorinţa de sensibilitate şi din dovada unui stil sensibil suntem convinşi că Nichita Stănescu este o femeie, sper că ştim cu toţii că nu este aşa.

Literatura română , nu numai că nu are numeroase reprezentate feminine, dar nici nu crează o imagine memorabilă şi plin de apreciere a femeii. Chiar marele critic George Călinescu, consideră că femeia trebuie să stea în spatele ilustrului bărbat şi să-l inspire. Pentru el bărbatul reprezintă transcendentul, în timp ce femeia este mundana. Trage, apoi, concluzia că femeia româncă n-are viaţă spirituală şi, în genere, n-are stil. E «prea în afara spiritului » zice marele critic (...) Şi mai este ceva ce supară pe autorul romanului Enigma Otiliei: femeia română nu manifestă suficient interes pentru omul excepţional. Precizând romanul Enigma Otiliei, ne este greu să nu ne amintim de eroina lui, Otilia. Ea ilustrează gândul lui Călinescu că femeia sublimă este aceea care inspiră experienţa artistică şi ideologică a bărbatului pe care îl iubeşte. El crează chipul Otiliei din mustrarea faptului că literatura română nu a creat mari figuri feminine. Ea reprezintă cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând drama feminităţii, este după cum o aprecia Călinescu: „eroina mea lirică, tipizarea mea în ipostază feminină”. Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia, o tânără de optsprezece ani, se diferenţiază de celelalte personaj feminine din literatura română, pentru că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire. Portretul ei fizic se remarcă prin farmec şi candoare, prin inocenţă şi maturitate, prin tinereţe şi eleganţă, imagine completat[ de cea a camerei sale, transpunerea personalităţii sale. O fire imprevizibilă şi plin de exuberanţă juvenilă, ea trimite cu gândul către un univers spiritual, universul feminin. Datorită numeroaselor opinii ale celorlalte personaje, Otilia este cel mai complex personaj al romanului, pentru că se oferă astfel posibilitatea de comparare a imaginii pe care Otilia o creează în ochii cititorului, cu cea pe care ea o crează în ochii celorlalte personaje. Pentru Costache ea este „fe-fe-fetiţa mea” , pentru Felix ea este o fată admirabilă, superioară, pe care nu o înţelege, pentru Pascalopol este o femeie în devenire, „o rândunică”, pentru Stănică Raţiu este o fată deşteptă, iar pentru Aglae şi Aurica ea este „o zănatică, o dezmăţată, o stricată”.

Otilia rămâne într-o penumbră de mister în tot romanul. Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care diformează şi pe avarul Costache şi pe cei mai aprigi duşmani ai ei. Prin talentele sale, prin inteligenţa sa neobişnuit de matură pentru o fată de optsprezece ani, Otilia atrage şi în acelaşi timp duce cu gândul spre o altă eroină a literaturii noastre, mai ales că ea se îndrăgosteşte de Pascalopol, un obişnuit al casei, care caută o familie, la fel ca Maytrei cu Allan, în romanul lui Mircea Eliade. Asemănările dintre Otilia şi Maytrei sunt foarte mari; în primul rând amândouă atrag, nu printr-o frumuseţe de zeiţă, ci prin tinereţe, feminitate şi delicateţe. Sunt artiste, sunt femei superioare. Poveste lor de dragoste este descrisă concomitent cu societatea, şi amândouă iubesc un bărbat mai în vârstă. Totuşi dragostea Maitreyiei este mai profundă şi plină de erotism, reprezentând o îmbinare perfectă de nevinovăţie virginală şi un rafinament de iubire pătimaşă. Pe plan fizic, iniţial ea apare descrisă ca o persoană urâtă: „mi se părea urâtă- cu ochii ei prea mari şi prea negrii, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.” Piele ei era „mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară, iar braţul gol avea o nuanţă stranie de un galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost al unei zeiţe sal al unei cadre decât al unei indiene.” Totuşi descrierea iniţială este uşor ştearsă din mintea cititorului, pentru că Maitrey ajunge să îi se pară frumoasă: „ îmbrăcată în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii.” Spre deosebire de Otilia, Maitrey se remarcă prin opinia generală de admiraţie a celorlalte personaje, creând imaginea unei femei inteligente, însă incapabilă de a rezista în faţa dragostei. Maitrey se remarcă prin senzualitate şi prin autenticitate, pentru că prin cultura căreia aparţinea şi prin mentalitatea ei asupra vieţii şi asupra iubirii, ea atrage şi incită.

Se observă uşor, că atât Otilia cât şi Maitrey sunt imaginile unor femei superioare, al unor mari figuri feminine ale literaturii române, chiar dacă ele nu întruchipează perfecţiunea. Cel mai aproape de perfecţiune se află un adevărat model de feminitate, de delicateţe şi sensibilitate, o femeie matură, numită enigmatic „Doamne T.”, personajul remarcabil al lui Camil Petrescu. Aflând din notele de subsol ca Doamna T. se numeşte Maria T. Mănescu, cititorul descoperă autoarea primei scrisorii cu care se deschide romanul. Spre deosebire de Otilia şi de Maitrey, ea este mult mai matură şi comunică direct cu cititorul prin relaţia pe care are cu autorul. Consideră că nu este potrivită pentru un rol într-o piesă, pe care i-l oferise autorul, pentru că după cum spunea: „N-am nimic în mine de arătat, pe scenă, lumii”. Cele patru scrisori trimise autorului, dezvăluie concepţiile sale despre iubire, despre relaţiile cu oamenii, despre viaţă şi afişează sentimentele sale. Un detaliu interesant, este culoare părului, întrucât putem să observăm cu uşurinţă că atât Otilia şi Maitrey, cât şi Doamna T. au părul închis şi nu duc cu gândul la vechile zeiţe ale Greciei. Doamna T apare descrisă din punct de vedere fizic în notele de subsol: „Nu înaltă şi înşelător de slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştrii ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care, când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului (…), un soi de frumuseţe, incertă, am spune « pe muchie de cuţit »”. Doamna T, inteligentă, distinsă şi cu o profundă cultură, reuşeşte să deschidă un magazin cochet şi discret de mobilă stil, în care îşi poate hrăni pasiunea pentru artă. Astfel ca şi Otilia şi Maitrey ea este o artistă, ajungând chiar la un spirit critic asupra artei.

Pentru Fred Vasilescu, personajul de care ea este îndrăgostită şi de care este iubită, ea este o femeie unică, capabilă de ai stârni în adâncul sufletului percepţii profunde ale feminităţii tulburătoare. Iubirea dintre ea şi Fred o aseamănă foarte mult cu Otilia, pentru că dezvăluie femeia enigmatică, care atrage prin eternul mister feminin.

Pentru D., personajul care o iubea de mai bine de cincisprezece ani, ea este fascinantă, delicată şi elegantă prin tot ceea ce face.

Prin modelul pe care ea îl creează, este capabilă să trezească trăiri şi analize profunde. Chiar George Călinescu spunea că femei ca Doamna T. nu există în viaţa reală, ea fiind „fantoma romanului, aspiraţiunea lui Fred, obscură şi enigmatică, tocmai prin aceasta, şi dacă autorul n-a ştiut să dea tonuri de ulei, este pentru că n-a putut s-o scoată din mediul ei aerian.”

Toate aceste trei personaje sunt imagini remarcabile ale literaturii române, reprezentante ale feminităţii. Reuşind să izbutească într-o lume, pe atunci, a bărbaţilor. Oricât de mare ar fi gradul de misoginism al vremii, aceste personaje feminine, sta drept dovadă, că femeia a avut un rol extrem de important în literatură.

Femeia de ieri si de azi


Impartite in doua categorii total separate femeile din evul mediu aveau indatoriri diferite precum si drepturi si o viata sociala raportata la nivelul social si cultural al clasei de care apartineau.

Cele provenite din randul nobililor aveau in jurul lor servitori care se ocupau de treburile gospodaresti,asa ca le ramanea timp suficient pentru petreceri si partasie sociala.Ele se ocupau insa si de educatia copiilor.

Sotiile taranilor duceau o viata ingreunata de munca istovitoare din agricultura dar nu erau scutite nici de poverile gospodaresti.Ele erau analfabete si nu purtau grija educarii copiilor lor.

In zilele noastre diferenta de clase sociale a disparut.Orice femeie are astazi privilegiul sa urmeze o scoala elementara dar cele mai multe dintre ele isi pot continua studiile atingand idealuri dintre cele mai inalte,aspiratii marete si tinte la care cele din evul mediu nici nu visau.Cu povara treburilor gospodaresti usurata de dezvoltarea tehnologiei moderne femeia zilelor noastre isi poate permite sa studieze,sa aiba un serviciu,dar sa-i ramana si suficient timp pentru plimbari,distractii si alte placeri.Ce-i drept multe dintre ele sunt scutite chiar de grija educarii copiilor,lasand ca aceasta sa fie facuta de cadrele calificate din crese,camine,gradinite si scoli.Nivelul de viata a crescut in zilele noastre datorita dezvoltarii cunostintelor medicale si de igiena.Multe din bolile care secerau fara mila vietile femeilor tinere din timpul evului mediu, si-au gasit locul in epoca moderna.Numarul mare de copii ingreuna in trecut obligatiile gospodaresti ale mamelor mult prea impovarate.Drepturile legiferate astazi pentru avorturi,dar si alte mijloace moderne de contraceptie fac ca povara familiei sa fie mult mai usoara chiar pentru cele mai constiincioase si devotate femei.Exista insa si parti negative ale asa numitei „educatii moderne’’ ale femeilor de astazi.Viata de familie este adesea privita cu nepasare.Caminul este distrus in favoarea obtinerii altor succese de moment.Astfel,copiii pot fi lipsiti de partasia unuia dintre parinti, sau in mai multe cazuri,chiar de amandurora.In timp ce educatia militara din evul mediu apartinea numai barbatilor, astazi femeile se inroleaza de buna voie in armata,ajungand sa practice cele mai dificile ramuri ale acesteia.

Tinuta si vestimentatia este de asemenea foarte diferita astazi decat in trecut.In timp ce femeile de demult purtau rochii lungi,de o deosebita eleganta,si se puteau mandri cu podoaba parului lor,astazi moda tinde sa inabuse diferenta dintre sexe atat prin purtarea imbracamintii barbatesti de catre femeia moderna,cat si prin adaptarea ,,tunsorii baietesti”.

Idealul frumusetii femeii evului mediu era,,grasa si frumoasa” iar astazi supletea este tot cea ce isi doreste orice femeie.

Artistii subliniaza cu mult farmec rolul femeii din orice vreme,cautand sa scoata in evidenta calitatile ei de mama si sotie.

Iubirea de mama


Dacă stâlp ce ţine casa
Este tatăl, luaţi seama,
Pentru cine vede bine,
Coperişul este mama.

Într-o zi un Înger coborî din Cer, fiind însărcinat să aducă de pe pământ lucrul cel mai frumos pe care-l va putea găsi. După lungi şi anevoioase zboruri, dădu în sfârşit peste o gradină de trandafiri. Mulţumit peste măsură făcu un buchet de trandafiri, şi-şi luă zborul înapoi spre bolta cerească. Dar când începu să se înalţe, văzu un surâs de copil. Uluit se întoarse şi culese surâsul. Dar luând surâsul văzu iubirea mamei. Există oare ceva mai frumos decât iubirea mamei? Îngerul luă deci cu sine trandafirii, surâsul copilului şi iubirea mamei. Când ajunse la poarta Cerului, iată că trandafirii se ofiliseră, surâsul copilului se şterse, dar iubirea de mamă era tot atât de curată şi frumoasă. El aduse Stăpânului mult iubit, această minune a vieţii pământeşti.
O femeie are sau nu preţ, dacă a crescut sau nu copii, dacă a fost sau nu mamă. E destul să ne gândim că toate rândurile de oameni cresc pe braţele mamei, se hrănesc şi primesc din sufletul ei îndrumările, bune sau rele pentru viaţă. Nimeni nu iese la treburile obşteşti decât prin familie, iar inima familiei e mama. Acolo unde ia lipseşte, nu poate fi înlocuită cu nimic. Tot le datorăm mamelor, toţi au fost purtaţi, născuţi şi crescuţi de mamele lor. În Sfânta Evanghelie şi în Vieţile Sfinţilor avem multe pilde de mame bune: Sf. Nona - mama Sf. Grigorie, Sf. Emilia - mama Sf. Vasile cel Mare, Sf. Antuza - mama Sf. Ioan Gură de Aur, Monica - mama fericitului Augustin, ... ş.a. care vor rămâne totdeauna pilde vii de urmat pentru mamele creştine. Ele n-au cruţat nimic, şi-au dat silinţa de a da copiilor cea mai bună educaţie creştinească. O familie fără copii e ca o gradină fără flori. Asemenea unei păsări fără cântec. Asemenea unui pom fără de roade, iar familia ce avortează copiii e asemenea smochinului neroditor, sortit tăierii.
Nu e bine-a zis cel Sfânt
A fi omul singur pe pământ!
Cum Adam stătea culcat
Domnu-o coastă i-a luat,
A făcut din ea femeie
Lui Adam ca să i-o deie!

Sfânta Nonna – model de soție, mamă și … preoteasă

Sfânta Nonna este mama Sfântului Grigorie Teologul.

Ea era originară din Capadocia, fiind crescută în credința ortodoxă. S-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte pagane din acea vreme. „În primii lor ani împreună pentru preaplinul credinței sale, ea nu putea îndura să nu poarte același jug cu el. Deși era cea mai puternică și mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-l îndure – ar fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăși, și neputinței de a adăuga legăturii trupești deplina unire a duhului. Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi și noapte, cu multă postire și multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea capului ei. Și cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el. Dar mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei, și mai vârtos prin acea sârguință întru sfințenie, în stare să plece și să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoințelor virtuții.” (Sf. Grigorie Teologul)

Așadar, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nonna a reușit să-și aducă bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior episcop de Nazianz. „Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținta viețuirii unui bun păstor.” (Sf. Grigorie Teologul)

Sfinților Grigorie (1 ianuarie) și Nonna (5 august) li s-au născut trei copii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), pe care mama sa l-a făgăduit cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Deci amândoi părinții și toți copiii acestei familii au fost canonizați ca sfinți.

Cele mai frumoase cuvinte despre viața deosebită a mamei sale aveau să fie rostite de Sfântul Grigorie Teologul în anul 347, în cuvântarea de îngropare a tatălui său, Episcopul Grigorie de Nazianz, trecut la Domnul la vârsta de aproape o sută de ani:

„Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla? (Pilde 31,10), și că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreștinii cred același lucru, căci zic ei: Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soția cea bună. Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău (Hesiod). [...]

Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeiești. Însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toți în amândouă, prin înălțimea la care a ajuns în fiecare dintre ele și prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă. Întocmai cum belșugul familiei sale sporea prin supravegherea înțeleaptă și plină de grijă, potrivit poruncilor și rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credință, tot așa s-a afierosit pe sineși lui Dumnezeu și s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeiești, ca și cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre fețele vieții sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredințeze și să se întărească.

Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească? Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noapte, ca și la cea din vremea zilei? Cine a iubit fecioria mai mult ca ea, păstrând totuși legătura căsătoriei? Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?

Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreț, căci nu sunt ușor de atins de către cei mai mulți oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt ușor de atins să fie oarecum și de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă căci ele erau întruchiparea credinței și lucrarea râvnei sale duhovnicești…”

Sfânta Nonna și-a urmat soțul în împărăția cerurilor la scurt timp. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; și moartă, ea părea să fie adâncită în rugăciune.

Iată modelul de soție, care aproape o viață s-a rugat cu lacrimi și cu răbdare pentru întoarcerea soțului ei la credința cea dreaptă. Iar aceasta a făcut-o cu iubire, căci „cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el”, și nu cu ceartă, ci „mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei”.

Iată modelul de mamă, care a știut să sădească în inima copiilor săi credința cea adevărată și dragostea de Dumnezeu, fiindu-le călăuză în dobândirea sfințeniei.

Iată modelul de preoteasă, care a reușit să le îmbine pe toate:

  • a purtat grijă de familia sa asemenea femeii vredince descrisă de Solomon (Pilde 31, 10-31);
  • și-a cinstit soțul l-a sprijinit în slujirea sa de păstor de suflete („Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc?”);
  • a purtat grijă de cei aflați în suferințe și nevoi („Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?”);
  • pe toate le-a încununat cu rugăciune și postire („Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. [...] Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere?”).

Sfânta Nonna nici nu s-a născut sfântă și nici nu a devenit sfântă peste noapte. Întreaga viață ea și-a petrecut-o apropiindu-se din ce în ce mai mult de Dumnezeu și crescând în virtute, maturizându-se treptat, prin încercările și frământările de zi cu zi. Iar strădaniile sale nu au rămas fără rezultat.

Să învățăm, așadar, din viața Sfintei Nonna, că nu trebuie să deznădăjduim, ci întreaga viață trebuie să lucrăm la creșterea noastră duhovnicească, nelăsând nici una din grijile lumești să ne abată de la această lucrare.

Acatiste

Acatiste speciale

Acatistul Maicii Domnului Vindecatoarea de cancer

Acatistul Maicii Domnului - la icoana sporirea mintii