Barba preotului

Deşi înca nu am reuşit să ajung la o bibliotecă mare, care să aibă în arhive Pravila Mare de la Târgovişte, care reglementează mai în detaliu această chestiune, mă achit de treabă cu informaţiile pe care le am acum.

În tradiţia Bisericii noastre barba şi pletele nemodificate în vreun fel, ci lăsate să crească aşa cum le-a dat Dumnezeu, sunt dovada lipsei de interes faţă de cele pământeşti, mai ales de aspectul fizic, aşa de mult venerat azi, din păcate. Trebuiesc îngrijite, dar nu ornamentate. Spălate, dar nu tăiate. Pieptănate, dar nu colorate.

În Biblie se spune la Levitic cap. 21, vers. 5 se porunceşte ca preotul “să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi.” De ce? Pentru că erau obiceiuri păgâne: egiptene, edomite (iordaniene) şi persane. Mai târziu şi romanii se purtau la fel, ca să se deosebească, ca “civilizaţie” cică, de barbari, neromanii purtători de bărbi. (Vezi şi Profeţia Sfântului Ieremia 9, 26)

Raderea bărbii era o dezonorare la evrei (II Regi sau Samuel 10, 4), procedeu preferat şi de austro-ungari în Ardeal, faţă de preoţii noştri care nu au acceptat greco-catolicismul; de unde i-a şi rămas porecla unuia dintre ei, drept Popa Tunsu.

Ca binecuvântarea, respectiv “ca mirul ce cade pe barba”, este asemănată dragostea frăţească de Sfântul profet şi rege David (Psalmul 132, 2), formulă preluată de Sfinţii Părinţi în rugăciunea preotului de la îmbrăcarea epitrahilului, numit popular şi patrafir, cel mai uzual veşmânt preoţesc: “Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce să coboară pe barba lui, pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor lui.”

Părintele Cleopa explică într-o predică rostită pe prispa chiliei sale, în contextul unei vorbiri “despre pocăinţă” şi redată constant sub acest titlu şi la http://www.ortodoxradio.ro:9000/stream că nu are preotul voie să se atingă nici de vârful părului şă mai ales al bărbii sale, citând acolo din Pravila cea Mare de la Târgovişte.

Apoi redă şi canonul propriu-zis al Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Quinisext (al Cincelea şi al Şaselea – Sinod special întrunit pentru probleme disciplinare, dat fiind că la Sinoadele cinci şi şase nu s-au dat canoane), canonul 49 (pe care eu nu l-a gasit însă, poate şi pt. că cei care au relizat colecţia de canoane de la noi nu aveau barbă deloc), în care spune că “preotul nu are voie să se apropie de barba sa cu briciul; şi nici cu cărămida încinsă.” (după cum probabil se constatase că doreau unii să fenteze tradiţia Bisericii)

Tot Părintele Cleopa spune la acelaşi Sinod, a venit şi un episcop, cu barba şi mustaţa deosebită: mustaţa era într-o parte mai mare şi într-alta mai mică, iar barba invers, unde era mustaţa mai mică era barba mai mare, şi unde era mustaţa mai mare, barba era mai mică.

Şi i-au sugerat câţiva colegi să le egalizeze cumva, dar el a răspuns: “Nu sunt eu mai înţelept decât Ziditorul meu. Dacă aşa a considerat El, aşa să rămână!”

Epilarea trupurilor – consecinţă a indecenţei

Epilarea, sau îndepărtarea părului de pe diferite zone ale trupului, este strâns legată de felul în care ne îmbrăcăm, îmbrăcăminte care depinde la rândul ei de cultura şi religia în care trăim.

O scurtă privire asupra istoriei hainelor purtate de oameni de-a lungul vremii scoate în evidenţă ceva foarte important: femeile până la jumătatea secolului al XX-lea au purtat mereu haine care le-au acoperit aproape tot trupul, lăsându-le descoperite faţa, capul şi mâinile de la cot în jos. Începând cu anul 1925 au început să apară fustele scurte până la genunchi şi din acest punct hainele femeilor au dezgolit din ce în ce mai multe părţi ale trupului. În 1946 au fost inventaţi bikini iar 1965 se inventează mini-jupul. De atunci şi până astăzi indecenţa a evoluat îngrijorător şi s-a răspândit în multe ţări ale lumii prin intermediul mass-mediei.

• 
• 
  • 
    
• 
  

Astfel, din istoria de aproximativ 7500 de ani a lumii, femeile au purtat rochii, fuste şi bluze lungi aproape tot timpul, mai puţin ultimii 50 de ani când sexualitatea a explodat, modificând radical felul de a ne îmbrăca.

Fiecare cultură a societăţii umane a creat norme de socializare în legătură cu prezenţa sau absenţa părului de pe trup, norme care s-au schimbat de-a lungul timpului. Standardele de prezenţă a părului pe corp diferă între bărbaţi și femei. Oamenii care au mai mult păr decât standardul estetic al societăţii pot experimenta probleme reale de acceptare în grupul lor.

De exemplu, pentru femeile din majoritatea societăţilor occidentale, expunerea în public a părului de pe trup, altul decât cel din cap, sprâncene şi pleoape este considerată neestetică, nedorită şi ruşinoasă.

Astfel, cu cât hainele au început să dezgolească mai multe părţi ale trupului, cu atât s-a amplificat "problema" părului nedorit expus în public.

De aceea astăzi femeile se confruntă cu o problemă pe care mamele şi bunicile lor nu o aveau: epilarea părului de pe picioare, de pe mâini, de sub braţ sau din zonele pubiene.

Indecenţa şi sexualitatea promovată în exces aduce cu sine şi efecte colaterale. Astăzi femeile neepliate, nemachiate şi neparfumate se simt excluse de societate sau trăiesc sentimente de complexitate. Excluderea aceasta este parte reală dar și parte închipuită, şi să vă spun de ce.

Mama mea nu se epilează, nu se machează, nu se vopseşte şi nu se parfumează şi totuşi, la vârsta ei de 48 de ani, este o femeie frumoasă şi foarte bine acceptată în familie şi în societate. Dar mai presus de toate nu se simte în niciun fel complexată.
Totuşi n-aş vrea să înţelegeţi că mama este o femeie neîngrijită. Nu, în niciun caz. Serviciul ei, care o expune la întâlniri zilnice cu clienţii, îi impune o ţinută adecvată.

Tenul mamei este unul fin şi neîmbătrânit, la aceasta contribuind decisiv şi nefolosirea machiajelor, şi a fondurilor de ten. Neepilându-se niciodată, picioarele şi mâinile mamei sunt foarte fine, având cel mult puţin puf (păr alb) aproape insesizabil.

De ce se epilează fetele astăzi? Pentru că poartă fuste şi pantaloni scurţi, bluze şi maiouri decoltate care expun foarte multe părţi ale trupului. Dacă ar purta fuste peste genunchi şi bluze mai largi cu mânecile peste cot atunci complexele părului în exces afişat în public ar dispărea.

V-aţi pus vreodată problema că Dumnezeu a creat femeia în mod special în acest fel, ca apariţia părului pe anumite zone s-o îndemne să şi le acopere, pentru a se feri astfel de indecenţă, de stârnirea poftelor bărbaţilor.

V-aţi gândit vreodată că trupul femeii ar trebui văzut în totalitate doar de bărbatul ei? Astăzi lucrurile stau altfel, multe femei îşi expun „formele” la vedere tuturor bărbaţilor, ca şi cum ar fi un bun public.

Astfel, cu păr în exces sau fără, pe picoare sau pe mâine, fetele ar trebuie să se îmbrace decent şi doar viitorii lor soţi ar trebuie să vadă acest lucru.

Şi totuşi femeile se epilează. Epilarea costă bani şi este dureroasă. Nu după mult timp părul creşte iarăşi mai mare şi mai aspru decât înainte. Vor trebui să se epileze din nou, dar mai des, pentru că acum părţile trupului acoperite de păr arată mult mai rău decât prima oară când au decis îndepărtarea lui.

Epilarea poate fi văzută şi ca o corecţia a trupului nostru primit de la Dumnezeu. Femeile nu se mulţumesc cu ce înfăţişare au primit de la Creator şi încearcă să se înfrumuseţeze, numai că în timp acest proces de înfrumuseţare te urâţeşte şi mai mult.

Poate unii vor spune: „cu ce este mai păcat a-mi epila părul de pe mâini decât a-mi tunde părul din cap?”. Tunderea părului din cap nu este dureroasă şi nu urâţeşte firul de păr. Pe când epilarea pe termen lung are efecte nocive atât la nivel fizic cât şi la nivel psihologic, creând complexe şi mai mari decât înainte de epilare.

Unii au venit cu soluţia: epilarea definitivă cu ajutorului tehnicii laser. Epilarea definitivă durează mult, şi este mult mai costisitoare, de ordinul sutelor şi miilor de euro, şi bineînţeles nu este efectivă 100%, părul putând creşte iarăşi după o anumită perioadă.

Eu cred că epilarea aproape totală a trupurilor, atât la femei cât şi bărbaţi are în primul rând conotaţii sexuale, în special la tineri. Femeile expuse ca modele la televizor, în reviste, ziare, internet sau pe toate reclamele care ne învadează viaţă nu au riduri, nu au păr, nu au celulită, nu au burtă, nu sunt grase sau plinuţe, ci toate sunt alese şi aranajate prin machiaj pentru a arăta cât mai bine. Restul muncii o face Photpshopul care te poate întineri şi înfrumuseţa cu câteva clickuri.

Nu mai este cazul să vorbim de epilarea bărbaţilor, care a început să se răspândească destul de mult. Părul pe trupul bărbaţilor este un semn al puterii şi al dominaţiei, pe când lipsa părului în mod natural de pe trupul femeilor este semn al gingăşiei şi al maternităţii.

Epilarea intră în sfera păcatelor din cauza importanţei excesive acordată trupului, accentuând şi mai mult cercul acest vicios al indecenţei în care trăim cu toţii.

Ziua a 8 a a creatiei

In Simbolul Credintei rostim: „Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”, intelegand prin aceasta ca lumea isi va pierde chipul actual si, la timpul hotarat de Dumnezeu se va transforma. Ciclul existential al lumii nu va culmina cu o distrugere a acesteia sau cu o afundare in nefiinta din care a provenit, ci telosul creatiei este de a se arata la sfarsitul veacurilor „in alta forma” , cand Trupul inviat al lui Hristos va capata dimensiuni universale, cosmice, iar intreaga lume se va releva ca un trup tainic al lui Dumnezeu, „ca Dumnezeu sa fie totul in toate”. (I Corinteni XV, 28)

In teologia Sfintilor Parinti, vesnicia creatiei transfigurate alaturi de Hristos Domnul este redata prin expresia „ziua a opta a creatiei”. in opozitie cu saptamana de sapte zile, care masoara timpul finit, ziua a opta „arata modul existentei mai presus de materie si de timp”( Sf Maxim Marturisitorul, Capitole teologice, I,51), defineste un nou inceput si o alta stare care nu va mai fi supusa schimbarii, pentru ca ziua a opta nu se va sfarsi niciodata si nici nu va fi masurata cu perioade trecatoare ale timpului, ci „va fi un timp format nu din succesiuni de momente trecatoare, pieritoare, ci din relatia de dragoste plenara, care savarseste neincetat intr-o transfigurare dinamica ‹‹din slava in slava. (II Corinteni III, 18)” (Christos Yannaras, Abecedar al credintei, p. 149)

Ziua a opta este caracterizata de desfiintarea distantei fizice dintre Dumnezeu si om, inseamna unirea lui Dumnezeu cu Adam cel universal, fara sa atinga sau sa forteze libertatea fiecarei persoane. Dupa cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, pentru cei vrednici, unirea va fi „desfatare dumnezeiasca si mai presus de orice intelegere”, in timp ce pentru nevrednici, pentru cei care refuza iubirea jertfelnica a lui Dumnezeu, aceasta unire se va transforma intr-o „suferinta de negrait.”(Sf Maxim Marturisitorul, Capitole teologice IV) Iubirea lui Dumnezeu specifica zilei a opta este intotdeauna cea care judeca dupa dreptate, cea care da fiecaruia dupa dreptate: „si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii.” (Ioan V, 29)

Experienta mistica a luminii dumnezeiesti necreate, traita nedeplin in lumea aceasta, va atinge punctul culminant in eshaton. Cei vrednici o pot simti inca din timpul vietii, potrivit efortului duhovnicesc al fiecaruia, asa cum s-a intamplat cu cei trei Sfinti Apostoli pe Muntele Tabor, insa vederea desavarsita a Dumnezeirii si revelarea ei deplina in lumina sa necreata este o stare ce apartine veacului viitor, este „taina zilei a opta”.(Vladimir Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, p. 250)

In veacul viitor fiecare ipostas omenesc va straluci de Lumina Sfintei Treimi si va deveni un nou soare in impartia Tatalui, asemenea Fiului si transformati de Duhul Sfant, Datatorul Luminii. Intensitatea stralucirii noastre depinde de masura dobandirii harului Duhului Sfant in Biserica, iar despre posibilitatea mantuirii celor care nu au cunoscut lumina in aceasta viata nu ne putem exprima, aceasta fiind o taina a milostivirii lui Dumnezeu. Sufletele celor credinciosi vor lasa sa se stravada prin trupurile transfigurate intreaga stare launtrica a fiintei si totul se va preface in Lumina si va fi patruns de Lumina necreata izvorata din fiinta Dumnezeirii, ca dintr-un soare aflat in mijlocul universului, asa cum apare in descoperirile Sfantului Simeon Noul Teolog: „Harul Preasfantului Sau Duh va straluci ca o stea peste cei drepti si in mijlocul lor vei straluci Tu, o, Soare neapropiat! Atunci toti vor fi luminati pe masura credintei lor si a faptelor lor, pe masura nadejdii si a milei lor, pe masura curatirii si a luminarii de catre Duhul Tau, o, Dumnezeule Unic, Tu ai o nesfarsita blandete!”( Sfantul Simeon Noul Teolog, Discours XXVII, apud, Vladimir Lossky, op. cit.,p.264)

Sa ne fie ziua a opta vesnica bucurie in imparatia lui Dumnezeu alaturi de ingeri si de Fiul Ceresc, asa cum spune Sfantul Ioan Damaschin: „Cei care au facut fapte bune si cu ingerii vor straluci ca soarele spre viata vesnica impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. il vor vedea pururea, vor fi vazuti de El si vor culege bucuria nesfarsita, care vine de la El, laudandu-l impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii nesfarsiti ai vecilor.” (Dogmatica, p. 206)

Secularizarea şi autonomia muzicii

Urmând unei metodologii curente ne vom referi şi în continuare la perimetrul cultural al Europei apusene în care se constată apariţia germenilor masonici (lucrativi, laicizare, secularizare) în secolul al XIII-lea, iar renaşterea păgânismului a fost urmată de influenţa iudeo-arabă şi a gnosticismului elenist. Apariţia orgii şi a polifoniei vocale în biserica romano-catolică, apariţia operei în secolul al XVI-lea, apoi barocul, pot fi considerate ca puncte de referinţă pe traseul secularizării muzicii. De-a lungul istoriei credinţa creştină şi Biserica au fost atacate cu ,,arme" potrivite fiecărei epoci, arme ci şi-au dovedit o eficacitate limitată, dar din nefericire reală. În perioada modernă, francmasoneria de tip Cain-a corporaţiilor de zidari liberi au lucrat catedralele gotice, fiind oarecum încă în slujba bisericii. Dar în perioada cuprinsă între 1650 şi 1750, numită a barocului, masoneria a pus stăpânire pe arte, păgânizându-le treptat, dându-le o autonomie şi scoţându-le de sub tutela bisericii. Prin urmare şi muzica este de acum înainte folosită în acest război nevăzut, concertele muzicale şi operele tinzând să facă o concurenţă sfintelor slujbe, devenind alternative (alter-natus, din nou născut), sau înlocuitori (ersatz) ai acestora în sufletele oamenilor. Anul 1717 marchează - oficial - apariţia masoneriei speculative, adică a trecerii de la artă (desigur fără a o abandona), la ideologie, astfel luând naştere iluminismul, secularizarea, capitalismul, burghezia, republica, democraţia, economia de piaţă, drepturile omului, revoluţia franceză, apariţia S.U.A. Acum se desparte cultura de cult, cultura devine din ce în ce mai laică, mai profană, mai păgână, mai îndepărtată de Dumnezeu. Biserica protestantă este cu timpul penetrată intens de masonerie, în apus apărând un fel de falie cultural-confesională: la nord, protestantism şi capitalism - la sud catolicism şi feudalism. Observaţia se aplică desigur şi la formele muzicale specifice muzicii ,,culte" baroce, acestea reprezentând imaginea muzicală a concepţiilor masonice (nu spunem iudeo-masonice, deoarece iudeii nebotezaţi nu sunt deocamdată admişi în masonerie). Aici se încadrează fuga, concertul grosso, sonata, apoi muzica aşa-zisă clasică a iluminismului (o continuare a procesului de apostazie şi repăgânizare a Europei) cu formele ei, simfonia şi concertul instrumental. Secolul următor aduce romantismul, sinteză de romano-catolicism, cu secularizare şi misticism masonic, revoluţiile burghezo-democratice naţionale, apariţia mişcărilor de stânga, socialiste şi comuniste. Romantismul şi naţionalismul pun în prim plan o schimbare a puterii: dacă în secolul trecut masoneria era aristocrată şi anti-monarhică (dar totuşi cu un soi de credinţă deistă), acum apare burghezia atee într-o ţară catolică, Franţa (!), şi sectară în ţările protestante. Şcolile naţionale romantice şi poemele simfonice sunt produse ale acestei activităţi masonice. Neo-păgânismul continuă mai ales prin Richard Wagner. Cultura intră pe o pantă decadentă, porţile
SCURTĂ PRIVIRE TEOLOGICĂ ASUPRA MUZICII
7
răsăritului ortodox se deschid în 1848 şi se trece la secularizarea acestuia: romantism, capitalism, stat modern etc. Astfel se ajunge la o descreştinare mai mult sau mai puţin intensivă a tuturor statelor europene. Istoricul P.P.Negulescu a analizat în studiul său Destinul omenirii: ,,...cauzele obiective ale anarhiei intelectuale şi ale decadenţei morale. Între acestea înşiră: democraţia, care prin Declaraţia drepturilor omului de la 1789 şi prin acţiunea ei excitantă trezeşte ambiţiile, stimulează energiile, contribuie în mare măsură la creşterea imoralităţii şi la înmulţirea delictelor şi crimelor. Exodul sătenilor spre oraş, care corupe şi înghite din ei tot ce e bun, vagabondajul oamenilor fără avere şi meserie, din sânul cărora se recrutează majoritatea delicvenţilor şi criminalilor, libertatea presei şi a publicaţiilor care pun pe piaţă romane pornografice şi poliţiste pline de sugestii criminale şi amănunte senzaţionale; cinematografele demoralizante, liberalismul politic, economic şi moral, alegerile parlamentare, reclamele, concurenţa, fraudele şi alte moravuri americane etc." Acestea reprezintă un punct culminant al masoneriei şi vor duce la apariţia ocultă în cadrul teosofiei a new age-ului, mişcarea Vărsătorului ce va nega întreaga perioadă de civilizaţie şi cultură - 2160 de ani - a Peştilor. Mişcarea este radicală şi se îndreaptă deopotrivă contra ortodoxiei, catolicismului, iudaismului, islamului, feudalismului, monarhiei, republicii, Evului Mediu, Renaşterii, barocului, clasicismului, romantismului, naţionalismului, democraţiei (cu toate că deocamdată aceasta din urmă pare a fi susţinută), capitalismului, socialismului, comunismului.
Secolul al XX-lea poate fi împărţit astfel: prima jumătate este dirijată ocult de iudeo-masoni (iudeii se impun în masonerie) şi avem ca expresii culturale impresionismul, apărut la de la sfârşitul secolului XIX (în muzică C. Debussy cu După-amiaza unui faun, Daphnis şi Chloe etc.) ce nu este altceva decât neopăgânism, avangardismul, expresionismul, atonalismul-o expresie muzicală a psihanalizei, dodecafonismul, sinteze eleniste cu iudaism decadent, apariţia discului, radioului şi cinematografului. Neopăgânismul ajunge la neobarbarie prin apariţia bolşevismului ateu marxist-leninist şi a mişcărilor fascisto-naziste. Acestea au fost îndreptate şi împotriva iudeo-masoneriei (a ,,democraţiilor occidentale"), care a câştigat totuşi a doua confruntare mondială. Timp de 30 de ani am asistat la produsele culturale decăzute ale acesteia: muzica de estradă, divertisment, uşoară, jazz, o sinteză a elementelor neo-protestante de culoare din S.U.A, şi apoi rockul, sinteză a ateismului negrilor şi albilor americani. În acelaşi timp în America de sud se manifestau tangoul, samba şi celelalte dansuri, sinteze ale catolicismului şi practicilor magice naturiste. În Europa se practica ,,muzica uşoară", mai ales ca gen italian şi francez. Începând cu 1975 conducerea este preluată de reprezentanţii new-age (ai neo-masoneriei). La sate a existat tot timpul în umbră o subcultură locală agrară. La început cultura era intim legată de civilizaţie - de cetăţi, de oraşe - acolo era mediul în care ea se năştea şi se dezvolta. În afara oraşelor - deci a civilizaţiei - erau sate sau pădurea. Aici se desfăşura o sub-cultură naturală cu un caracter de naivitate (pictura naivă contemporană subliniază tocmai acest caracter), de ingenuitate, de inocenţă. A se observa faptul ca în materialele de specialitate din occident termenul subcultură are o dimensiune exclusiv orizontală, ca un sector al culturii, fără nici o relatare la dimensiunea vertical calitativă, element tipic al viziunii nivelatoare şi relativiste a post-modernismului. În revista suedeză pentru tineret Ottar se afirmă următoarele: ,,Cercetătorii culturii de tineret susţin că trebuie să existe patru elemente speciale pentru ca un stil să poată fi numit subcultural: comportarea (felul de a te mişca şi comporta de ex. la dans; activităţi specifice ca de ex. a picta grafitti), înfăţisare (haine, machiaj, tatuaje, frizuri etc.), limbaj verbal: jargon, slang, ,,secrete", limba ,,cifrată" şi muzica."

Muzica, masonerie si magie

Sub influenþa nefastã a masoneriei cu tendinþe anticlericale ºi în final ateiste, arta - deci ºi muzica - se desprinde începând din secolul al XVIII-lea de religie, de Bisericã, ºi devine tot mai mult magie. Desigur cã magia a existat ºi înainte ºi în zona de care ne ocupãm. În Europa odatã cu creºtinarea Imperiului roman timp de 1400 de ani au domnit valorile creºtine. Si atunci a existat muzicã profanã atât la sate cât ºi la curþile nobilimii - dar duhul era mai mult creºtin decât pãgân. Muzica religioasã continuã în baroc, dar compozitorii Bach ºi Händel ies din duhul Bisericii ºi se îndreaptã spre perspectiva omeneascã. Acest fenomen repetã desfãºurat pe parcursul secolelor ceea ce a încercat fãrã izbândã împãratul Iulian Apostatul în secolul al IV-lea: lepãdarea de creºtinism ºi revenirea la pãgânismul cultivat al vechii Elade,

numitã mai nou secularizarea sau laicizarea culturii. Fiind desfãºurat în asemenea duratã, acest proces a fost mult mai greu de sesizat ºi de combãtut, ceea ce i-a dat ºansa reuºitei pe care o constatãm astãzi.

Muzica europeanã apuseanã a luat din secolul al XIII-lea o turnurã parsifalianã datã de masonii rozicrucieni de unde se revendicã printre alþii ºi Rudolf Steiner, pãrintele antroposofiei ºi al pedagogiei Waldorf. Dar cum s-a întâmplat aceasta? În creºtinãtatea apuseanã de acum o mie de ani au pãtruns germenii unor erezii ca filioque ºi celelalte studiate de teologia dogmaticã simbolicã. Pe tãrâm muzical au apãrut în consecinþã abateri, încã în bisericã ºi în cult. Aceste scãderi sunt abaterea de la canoanele muzicii gregoriene care erau - cu excepþia glasurilor ºi a cadenþelor - aceleaºi ca ºi în rãsãrit: monodie strict vocalã, fãrã instrumente. Pr. lector Vasile Vlad a explicat într-o manierã profundã fenomenul teologic ce a stat în spatele evoluþiei muzicale apusene: ,,În Italia, Franþa, Spania, procesul impunerii cu forþa a cântului gregorian pare a birui spre sfârºitul secolului al XI-lea. Dar biruinþa este iluzorie-precum artificial este tot creºtinismul apusean secularizat al vremii noastre. Când ,,frâul" este aºezat deasupra unei realitãþi date, oricât ar fi fost el din ,,aur" dacã nu-ºi asimileazã natural prin metabolismul enipostazierii, acesta se obiectiveazã ºi se limiteazã apoi la crearea unui raport juridic exterior. La fel ºi muzica gregorianã, chiar dacã constituia etosul creºtin autentic, chiar dacã reprezenta valorile divine, dacã aceasta nu ºi-a conjugat sieºi ºi libertatea ºi puterea creatoare a specificului etnic cãruia s-a îmbiat, s-a transformat repede în literã ,ºi cânt mort cu caracter limitat prin epuizarea posibilitãþilor de a se întrupa în realitatea vie a bisericilor locale." În secolul al VIII-lea biserica apuseanã a deschis poarta nefericitã a inovaþiilor cultice ce au mãcinat-o ºi au produs atâtea schisme ºi erezii mai târziu. Dupã secolul XII apare polifonia vocalã ºi se introduce treptat orga ca suport al corului. În 1600 orchestra a intervenit în biserica romano-catolicã, realizându-se astfel o messã barocã cu arii solo, coruri ºi orchestrã. E drept cã apariþia oratoriului în secolul al XVII-lea datoratã lui G. Carissimi se încadra în curentul catolic al contrareformei, deci oarecum ,,de dreapta", prin care se luau mãsuri de stãvilire a marºului protestant. Muzica oratoriului se opunea astfel coralelor luterane ºi psalmilor calvineºti ce aveau prin accesibilitatea lor muzicalã, dogmaticã ºi lingvisticã mare prizã în rândul credincioºilor. Din secolul al XVIII-lea nu se mai poate vorbi de o muzicã creºtinã, ci cel mult de una religioasã, ceea ce din punct de vedere duhovnicesc reflectã o împuþinare a credinþei, o decãdere. Aceastã muzicã religioasã, ca ºi arta religioasã în general, se caracterizeazã prin faptul abordãrii subiective, personale a temelor religioase, tratate în afara canoanelor ºi dogmelor. Concertele religioase, motetele, cantatele ºi messele, oratoriile, reqviemele de mai târziu se încadreazã aici, de asemenea în spaþiul protestant cântãrile pietiste ºi apoi sectare ce caracterizeazã astãzi chiar ºi cultul acestora. Aceastã practicã se poate deja din secolul al IV-lea, dupã cum relateazã W. Fleming în Arte ºi idei: ,,Arie, fondatorul sectei ariene, a fost acuzat cã îºi strecura ideile religioase în mintea adepþilor sãi cu ajutorul imnurilor cântate pe melodii provenind din muzica de ospãþ ºi de teatru. Aceste imnuri nu erau agreate în cercurile ortodoxe, deoarece semãnau prea mult cu muzica popularã." Aici este cazul sã semnalãm ecouri ale acestei practici ºi în cazul grupãrilor ortodoxe pietiste ,,Oastea Domnului" ºi ,,visarioniºtii", caracterizate tocmai prin acest gen de cântãri, gen ce nu mai are nici o legãturã cu muzica bisericeascã! Muzica visarioniºtilor este cunoscutã îndeobºte prin casetele rãspândite de aceºtia în anii 90. Se remarcã folosirea acordeonului, flautului, chitarei ºi viorii, cu rezonanþe de folclor orãºenesc ºi chiar de muzicã folk. Rezultatele artistice sunt dubioase sau de-a dreptul stângace, iar efectul lor misionar pozitiv de moment nu compenseazã aceste scãderi. La ora aceasta se pare cã miºcarea stagneazã, iar o parte din membrii ei râvnitori s-au integrat rânduielilor cultului ºi muzicii bisericeºti ortodoxe. Muzica de cult creºtinã a continuat desigur pânã în zilele noastre în biserica romano-catolicã. În ceea ce priveºte ramura profanã care s-a nãscut în acel spaþiu apusean sã-l luãm de exemplu pe celebrul W. A. Mozart. Acesta a fãcut parte dintr-o lojã francmasonicã - este un fapt clar documentat: la data de 14 decembrie 1784 el devenea membru în loja vienezã Zur Wohlthãtigheit, fiind sub protecþia membrilor familiei Esterházy, mecenaþi francmasoni celebri cu ramificaþii pânã în Transilvania, ce i-au susþinut ºi pe Haydn ºi Beethoven. Tatãl lui Wolfgang, Leopold Mozart, a fost iniþiat în lojã la data de 28 martie 1785. La 22 aprilie el cãpãta gradul al treilea în loja Zum wahren Eintrach unde pe 24 aprilie s-a executat cantata Die Maurerfreunde (K. 471) a lui W. A. Mozart. La moartea unui frate mason, Georg August, Mozart a compus cea mai importantã creaþie masonicã a sa Maurerische Trauermusik (K. 477), ca muzicã funerarã în loja Zum gekrönten Hoffnung în care deþinea gradul al treilea sau maestru francmason. În

aceastã lucrare Mozart a încercat o sintezã de romano-catolicism austro-german cu francmasonerie. Acesta este de fapt duhul muzicii clasice! Cãci nu e dupã cum spunea Socrate în dialogul lui Platon Statul, ºi anume cã schimbarea modurilor muzicale determinã schimbãri în societate, ci dimpotrivã, ideile respective sunt cele ce au dus pânã la exprimarea sonorã cunoscutã sub numele de muzicã clasicã: monodia acompaniatã, sonata, stilul armonic deosebit de perioada anterioarã polifonicã barocã de tip iluminist protestant. În anii 1784-1786 loja din Paris Les Amis réunis tipãrea simfoniile lui Haydn - acesta fiind la rândul sãu coleg de lojã cu L. Mozart. Împreunã cu fratele sãu de lojã Schikaneder, W. A. Mozart a compus în 1791 celebra operã masonicã ,,Flautul fermecat". Dupã 1792 autoritãþile imperiale austriece au luat mãsuri drastice ce au dus la intrarea lojilor ,,în adormire" - formula specificã a masoneriei - pânã în 1918 când imperiul s-a destrãmat. ,,Se vede cã în cadrul francmasoneriei Mozart ºi-a gãsit un grup de bãrbaþi cu vederi asemãnãtoare, cu idei ºi scopuri ce corespundeau cu ale sale, drept care a devenit francmason fervent. El va compune o sumedenie de piese pentru fraþii sãi de lojã. Francmasonii aveau o mare influenþã asupra vieþii ºi gândirii lui Mozart. S-a întâmplat ca în cadrul unei întruniri de lojã din noiembrie 1791 unde s-a cântat ultima lucrare completã a sa Eine kleine Freymaurer Kantate K 623... el a contractat acea infecþie care printr-un lanþ de complicaþii medicale va conduce la moartea sa prematurã printr-o comã renalã peste trei sãptãmîni mai târziu." Aceastã explicaþie este cu siguranþã mult mai puþin cunoscutã decât legendele popularizate ºi prin unele filme ca cel al lui Milos Forman. La fel se va întâmpla mai târziu cu cei ca Jim Morrison ºi Jimmi Hendrix, morþi în floarea vârstei sub loviturile drogurilor. Toate acestea au fost la vremea lor secrete, dupã modul ocult în care lucreazã aceste societãþi, dar se scapã din vedere faptul cã: ,,... nu e nimic ascuns care sã nu se dea pe faþã: nici n-a fost ceva tãinuit, decât ca sã vinã la arãtare." (Mt. X,26; Lc. XII,2).

Muzica clasică şi slăbirea sentimentului religios

John Ruskin, un nume de referinţă în istoria artei secolului trecut, şi-a definit atitudinea sa în raport cu estetica artei în felul următor: ,,Termenul "aesthesis" desemnează de fapt perceperea pur senzorială a însuşirilor exterioare ale corpurilor şi a impresiilor pe care acestea le produc în mod necesar, fiind aşadar singurul sens în care termenul trebuie folosit dacă dorim să ajungem la concluzii corecte privitoare la această problemă spinoasă. Eu însă resping categoric afirmaţia că impresiile de frumuseţe ar fi senzoriale: după mine, ele nu sunt nici senzoriale şi nici raţionale, ci pur şi simplu morale, iar în legătură cu facultatea care le recepţionează... nici un termen nu poate fi mai corect şi mai adecvat decât cel de "Teoretic", folosit de greci... denumind, în acelaşi timp, activitatea facultăţii însăşi "Theoria"... Numesc aşadar simpla conştiinţă animalică a plăcutului, Aesthesis; în schimb perceperea plină de exaltare, veneraţie şi recunoştinţă o numesc Theoria, deoarece aceasta, şi numai aceasta reprezintă deplina înţelegere şi contemplare a Frumosului ca pe un dar al lui Dumnezeu; un dar nu absolut necesar pentru existenţa noastră, ci adăugat ei, înălţând-o mai întâi prin dorinţă, şi apoi prin obiectul dorit." Reţinem şi opinia din zona ortodoxiei a părintelui profesor I.D. Petrescu ce spune în cuvântul adresat diaconului profesor G. Panţâru în prefaţa Lecţionarului evanghelic de la Iaşi: ,,Obişnuinţa de a căuta în orice împrejurare frumosul - care atunci când este ajutat şi de un organ deosebit provoacă de obicei un dezastru - să fie dată la o parte." Conciliul tridentin (1545-1563) a dat un canon legat de caracterul muzicii folosită în missă: ,,... Întregul plan al cântării în moduri muzicale să nu fie alcătuit numai pentru plăcerea urechii, ci în aşa fel încât cuvintele să fie clar înţelese de către toţi, şi astfel inimile ascultătorilor să fie atrase spre dorirea armoniilor cereşti, în contemplarea bucuriilor celor binecuvântate... De aceea vor fi alungate din biserică acele cântări care conţin lucruri lascive şi necurate." Obiectul studiului nostru poate lăsa din punctul de vedere al culturii laice impresia de ,,iconoclasm". Dar judecăţile teologice urmăresc alte criterii. Începând cu 1700 în Europa de apus, în Anglia şi Franţa mai ales se instalează la vedere lojile francmasonice. Lucrarea lor se amplifică şi cuprinde şi alte spaţii: ,,lumea nouă", Europa de răsărit şi apoi restul lumii. La noi în ţară ele se instaurează după 1848, când România devine stat modern capitalist, democrat, industrializat, înglobat culturii apusene - după cerinţele masonice ale vremii. Revenind acum la muzică să vedem concret şi cu exemple cum s-a manifestat această lucrare ce a atins apogeul ce-l trăim. Francmasonii secolului al XVIII-lea aveau ca sprijin al ideologiei lor gnozele şi filosofiile păgâne, ereziile condamnate la sinoadele ecumenice. Aceste mentalităţi au influenţat în mod deosebit viaţa culturală şi artistică a secolului, şi chiar ulterior, astfel încât în numele ,,iluminării" şi a ,,liberei cugetări" filosofii idealişti inventau sistem după sistem contrazicându-se reciproc. Astfel Hegel foloseşte noţiuni ca ,,spiritul lumii" (cu rezonanţe hinduse) sau metoda dialectică preluată de la grecii antici: teza urmată de antiteză ce vor da naştere ,,sintezei purtătoare de progres". Această gândire dialectică ruptă de adevăr - adică de Hristos - a exercitat o influenţă covârşitoare ce se manifestă încă şi în zilele noastre în lumea ,,întâia" a ţărilor dezvoltate. Culturnicul sovietic Lunacearski (Nachmannson) a observat pe bună dreptate corespondenţa muzicală a dialecticii hegeliene: forma de sonată şi deci şi a simfoniei clasice apărută în lumea austro-germană din vremea lui Hegel. Acest lucru a fost aplicat mai conştient şi consecvent de către Beethoven.

Puterea magică a muzicii asupra tinerilor in povestea flautistului vrăjitor din Hameln

Iată pe scurt subiectul: locuitorii târguşorului Hameln de pe malul râului Wesen se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au altă soluţie decât să apeleze la un flautist ciudat ce îi poate scăpa de pacoste. Acesta consimte contra sumei considerabile de 1000 de guldeni, şi, într-adevăr, la sunetele vrăjite ale flautului său şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Bucuria este mare, dar odată scăpaţi de necaz, burghezii se tocmesc şi nu mai vor să plătească întreaga sumă cu care s-au înţeles şi-l alungă pe flautist. Acesta urzeşte o răzbunare amarnică: la data de 27 iunie când târgoveţii erau adunaţi în biserică spre a sărbători pe sfinţii Ioan Botezătorul şi Pavel, sunetele vrăjite ale flautului adună acum pe copiii târgului ce dispar. Zdrobiţi de năpastă locuitorii sunt gata de orice sacrificiu pentru eliberarea copiilor, dar prea târziu. Morala acestei povestiri are o actualitate stringentă: copiii şi tinerii de astăzi sunt atraşi irezistibil de sunetele rockului cu toate variantele lui.onic? De bună seamă că nu, ci dimpotrivă, artistic, estetic, atrăgător şi înşelător. Mulţi oameni îşi apără preferinţele muzicale folosind acel principiu estetic hedonist după care ce e plăcut e şi bun. Esteticianul englez John Ruskin (1819-1900) a dat acestora următoarea replică: ,,Nimic mai obişnuit decât să auzi oameni dornici să fie consideraţi filosofi declarând că "frumosul este adevăr şi adevărul înseamnă frumuseţe"... Fapt este că adevărul şi frumosul sunt lucruri cu totul deosebite, deşi adesea înrudite... Căci deşi adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de celălalt, nu înseamnă că suntem liberi să-l căutăm pe oricare dintre ele după liberul nostru arbitru. Ele sunt într-adevăr separabile, dar este greşit să le separăm; ele trebuiesc căutate împreună în virtutea lor, ceea ce înseamnă să căutăm în primul rând adevărul şi apoi frumosul." Autorul antic Athenaidos a atras atenţia asupra faptului că: ,,scopul muzicii nu e plăcerea, ci slujirea virtuţii." Peste multe secole mai târziu marele compozitor J. S. Bach a dat o definiţie ce nuanţa aspectul estetic: ,,Muzica este spre slava lui Dumnezeu şi spre desfătarea oamenilor", lucru cu care nu putem decât fi de acord.