Mânia e a noastră nu a lui Dumnezeu

Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării (Coloseni 3:5-6) .

O întrebare normală ar fi: Cumva Duhul “a cărui suntem” s-a schimbat între capitolul 9 de la Luca şi capitolul 3 de la Coloseni? Sau aici e ceva mai profund?

Raportat la asta, voi da un răspuns ortodox. În primul rând, Hristos Însuşi este revelaţia finală a lui Dumnezeu şi această revelare nu este corectată de nici un text din Vechiul Testament (pentru “că acestea mărturisesc despre mine”), de nici o epistolă, pentru că Hristos aşa cum e în Evanghelii este revelaţie definitivă chiar şi pentru interpretarea Epistolelor. Desigur textul citat de mine din Luca capitolul 9 este adesea combătut zicându-se: “Dar cum rămâne cu schimbătorii de bani din templu?” La care nu pot spune decât că “i-a dat afară cu un bici”, care nu este acelaşi lucru cu a spune că Hristos i-a bătut, sau a chemat foc din cer pentru a-i arde.

Din diferite motive, unele persoane vor să facă legătura dintre iconomia mântuirii şi mânia lui Dumnezeu. Dacă nu te vei pocăi, atunci Dumnezeu va face, asta şi asta… Întotdeauna am considerat acestă părere având un caracter constrângător, şi contrară cu iubirea lui Dumnezeu. Am auzit feluri întortocheate în care este interpretată această mânie, ca fiind “calea iubirii”, dar eu nu le cred.

O înţelegere comună în Tradiţia Ortodoxă este ca mânia lui Dumnezeu e un termen teologic, care nu-L descrie pe Însuşi Dumnezeu, ci o stare de a fi în care te opui lui Dumnezeu. Astfel, lucrăriea lui Kalomiros, Râul de Foc, face ample trimiteri către Sfinţii Părinţi referitor la această problemă. Am putea înţelege chiar că dragostea lui Dumnezeu pentru noi este ca focul mâniei.

Dar este important să spunem, în credinţa noastră în Dumnezeul Cel ce Este, faptul că e un Dumnezeu iubitor, care nu vrea că nimeni să se piardă. El nu este împotriva noastră, ci pentru noi. Acest lucru este de o mare importanţă pentru o propovăduire corectă a Evangheliei. Cei care insista asupra manifestării mâniei Lui ca o ameninţare, în mod inevitabil, îi crează un portret greşit lui Dumnezeu şi folosesc un antropormorfism [se raportează la oameni] ca substitut pentru Evanghelia lui Iisus Hristos.

Teoriile complicate de ispăşire care implică îmblânzirea mâniei lui Dumnezeu nu sunt vrednice de Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. N-aş putea-o spune mai sincer decât atât. Cei care persistă în astfel de idei teologice nu ştiu “a cărui Duh sunt” Nu este bine să se propovăduiască o înţelegere biblică [un sistem biblic] deasupra bunului simţ pe care ni-l transmite Evanghelia. Indiferent de lanţul de versete şi explicaţii raţionale – nu-L putem înfăţişa pe Dumnezeu decât după cum S-a arătat pe Sine pentru noi în Isus Hristos. Făcând aşa punem Biblia mai presus decât pe Hristos.

Este foarte dificil, în cultura noastră, unde Dumnezeul cel mânios a fost o parte aşa de importantă din istorisirea evangheliei, să ne întoarce spatele de la astfel de portrete – dar totuşi este necesar – atât pentru credincioşia în Sfinta Scriptură, în Sfinţii Părinţi, precum şi pentru revelarea lui Dumnezeu în Hristos.

Mânia lui Dumnezeu in Noul Testament

Iubitorii mâniei din Noul Testament ne-ar arăta imediat pasajul din Faptele Apostolilor privind Anania şi Safira:

Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat. După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei. Şi frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea. (Fapte 5:1-11)

Ca să fim exacţi, trebuie menţionat faptul că nu ni se spune nicăieri că Anania şi Safira au murit ca urmare a mâniei lui Dumnezeu. Ni se spune că au căzut jos morţi. Acest lucru nu este lipsit de importanţă.

Desigur, Noul Testament face referire la mânia lui Dumnezeu. Există într-adevăr 45 de versete, care fac referire la această mânie. Nu este de mirare că interpreţii Noului Testament ar vrea să accentueze un anumit punct de vedere, deşi sunt nişte versete aşa de bun simţe [simple]. Desigur, multe din aceste versete se referă la propria noastră mânie şi ne spune să o alungăm de la noi.

Ce ne vom face de mânia lui Dumnezeu?

Avem acest citat din Evanghelia Sfântului Luca:

Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim. Şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim. Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. (Luca 9:51-55).

În acest pasaj, este respinsă pogorârea focului din cer, aşa cum a făcut Ilie, pentru ca aparţinem “unui alt duh.”

Mânia lui Dumnezeu

E trist, într-adevăr, să întâlneşti creştini practicanţi care par a considera mânia lui Dumnezeu ca ceva pentru care sunt nevoiţi să se scuze, sau care ar dori cel puţin să nu existe un astfel de lucru. În timp ce unii n-ar merge chiar atât de departe încât să admită în mod direct că privesc mânia lui Dumnezeu ca fiind o pată pe caracterul divin, totuşi sunt departe de a o privi cu încântare; le-ar plăcea să nu se gândească la ea şi rareori aud menţionându-se despre ea fără să nu li se revolte în inimi un resentiment ascuns împotriva ei. Chiar şi dintre cei care sunt mai sobri în judecata lor, nu puţini par a-şi imagina că există o asprime cu privire la mânia lui Dumnezeu care o face să fie prea înspăimântătoare pentru a constitui o temă de meditaţie rentabilă. Alţii întreţin iluzia că mânia lui Dumnezeu nu s-ar potrivi cu bunătatea Sa, căutând astfel s-o izgonească din gândurile lor.

Da, mulţi sunt cei care refuză să privească o viziune a mâniei lui Dumnezeu ca şi cum ar fi chemaţi să privească spre vreun cusur al caracterului divin sau spre vreo pată care s-ar afla pe guvernarea divină. Însă ce spun Scripturile? Întorcându-ne la Scripturi găsim că Dumnezeu n-a încercat niciodată să ascundă ceea ce ţine de mânia Sa. Lui nu-I este ruşine să facă cunoscut faptul că răzbunarea şi furia sunt ale Lui. Provocarea Sa este următoarea:

Să ştiţi dar că Eu sunt Dumnezeu, şi că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viaţă şi Eu omor, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc, şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea. Căci Îmi ridic mâna spre cer şi zic: "Cât este de adevărat că trăiesc în veci, atât este de adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul sabiei Mele şi voi pune mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei şi voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc." (Deut. 32:39-41).

Un studiu al concordanţei ne va arăta că sunt mai multe referinţe în Scriptură la supărarea, furia şi mânia lui Dumnezeu decât la dragostea şi blândeţea (sensibilitatea) Lui. Pentru că Dumnezeu este sfânt, El urăşte orice păcat; şi pentru că El urăşte toate păcatele, mânia Lui se aprinde împotriva păcătosului (Psalmul 7:11).

Mânia lui Dumnezeu este perfecţiune divină tot atât de mult precum este şi credincioşia, puterea sau mila Sa. Aşa şi trebuie să fie, deoarece nu este nici o pată, nici cel mai mic cusur în caracterul lui Dumnezeu; totuşi, ar putea fi, dacă i-ar lipsi "mânia". Indiferenţa faţă de păcat este un cusur moral, iar cel care nu urăşte păcatul este lepros din punct de vedere moral. Cum ar putea El, care e Esenţa a tot ceea ce este excelenţă, să privească cu aceeaşi satisfacţie asupra virtuţii şi asupra imoralităţii, asupra înţelepciunii şi asupra prostiei? Cum ar putea El, care este de o sfinţenie infinită, să nesocotească păcatul şi să refuze a-Şi arăta "severitatea" împotriva lui? Cum ar putea El, care-Şi găseşte plăcerea numai în ceea ce este pur şi frumos, să nu deteste şi să nu urască ceea ce este impur şi imoral? Tocmai natura lui Dumnezeu face din realitatea iadului o necesitate, atât de imperios şi de-a pururi necesar precum este şi raiul. Nu numai că nu este nici o imperfecţiune în Dumnezeu, ci în El nu este nici o perfecţiune care să fie mai puţin perfectă decât cealaltă.

Mânia lui Dumnezeu este ura Sa veşnică cu privire la tot ceea ce este nedreptate. Este iritarea şi indignarea dreptăţii divine în faţa răului. Este sfinţenia lui Dumnezeu stârnită împotriva păcatului. Este cauza care porneşte acea sentinţă divină care se va abate peste cei care fac răul. Dumnezeu este mânios pe păcat deoarece acesta este o rebeliune împotriva autorităţii Sale, o ofensă adusă suveranităţii sale absolute. Cei ce se revoltă împotriva guvernării lui Dumnezeu vor fi făcuţi să înţeleagă că Dumnezeu este Domnul. Vor fi făcuţi să simtă cât este de măreaţă acea Maiestate pe care au dispreţuit-o, şi cât este de teribilă acea mânie ameninţătoare de care le-a păsat atât de puţin. Nu că mânia lui Dumnezeu ar fi o revanşă răuvoitoare şi răutăcioasă, pricinuind rău de dragul de a face rău, sau ca represalii la răul care i-a fost făcut. Nu, deşi Dumnezeu Îşi va apăra autoritatea de Guvernator al universului, El nu va fi răzbunător.

Faptul că mânia divină este una din dovezile de perfecţiune ale lui Dumnezeu este un lucru evident nu numai din argumentele prezentate în rândurile de mai sus, ci este de asemenea un fapt clar stabilit prin afirmaţiile clare ale propriului Său Cuvânt: "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer" (Rom. 1: 18). Robert Haldane comentează acest verset în felul următor:

A fost descoperită atunci când sentinţa morţii a fost pentru prima oară pronunţată, când pământul a fost blestemat, iar omul alungat din paradisul pământesc, iar după aceea prin astfel de exemple de pedeapsă precum Potopul şi distrugerea Oraşelor Câmpiei prin foc din cer însă în special prin domnia morţii peste tot în lume. A fost proclamată în blestemul legii asupra oricărui călcător-de-lege şi a fost prefigurată în instituţia jertfelor şi în toate slujbele dispensaţiei mozaice. În capitolul 8 al acestei epistole, apostolul atrage atenţia credincioşilor asupra faptului că întreaga creaţie a devenit supusă deşertăciunii, suspinând şi suferind durerile naşterii (Rom.8:22). Aceeaşi creaţie care declară că există un Dumnezeu şi care-I vesteşte slava, dovedeşte de asemenea că El este Vrăjmaşul păcatului şi Răzbunătorul crimelor făcute de oameni. Însă, mai presus de toate, mânia lui Dumnezeu se coboară pentru a manifesta caracterul divin, acea mânie arătându-se în suferinţa şi în moartea Lui într-un mod mult mai grozav decât s-a arătat în toate instanţele precedente în care Dumnezeu Şi-a manifestat indignarea faţă de păcat. Pe lângă aceasta, pedeapsa viitoare şi veşnică a celor răi este acum declarată în termeni mult mai serioşi şi expliciţi decât înainte. În noua dispensaţie sunt două revelaţii date din cer, una a mâniei şi alta a harului.

Din nou, faptul că mânia lui Dumnezeu este o dovadă a perfecţiunii divine este în mod clar demonstrat de ceea ce citim în Psalmul 95:11: "De aceea am jurat în mânia Mea." Există două ocazii cu care Dumnezeu "jură": atunci când face promisiuni (Gen. 22:16); şi atunci când pronunţă judecăţi (Deut.1:34 şi următoarele). În primul caz, el jură din milă pentru copiii Săi; în al doilea caz, el jură să deposedeze o generaţie rea de moştenirea ei, din cauza cârtirii şi a necredinţei. Un jurământ este o asigurare serioasă (Evrei 6:16). În Geneza 22:16 Dumnezeu spune: "Pe Mine Însumi jur". În Psalmul 89:35 El declară: "Am jurat odată pe sfinţenia Mea.", în timp ce în Psalmul 95:11 El afirmă: "Jur în mânia Mea.". Astfel, Însuşi măreţul Iehova apelează la "mânia" Lui ca la o perfecţiune egală cu "sfinţenia" Lui; El jură pe una aşa cum jură şi pe cealaltă! Din nou, deoarece în Hristos "locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Col.2:9) şi deoarece întreaga perfecţiune divină este arătată în mod strălucit de către El (Ioan 1:18), prin urmare citim despre "mânia Mielului" (Apocalipsa 6:16).

Mânia lui Dumnezeu este o perfecţiune a caracterului divin asupra căreia avem nevoie să cugetăm frecvent. În primul rând, inimile noastre pot fi în mod corect impresionate de aversiunea lui Dumnezeu împotriva păcatului. Noi avem întotdeauna tendinţa să privim păcatul în mod neserios, să ignorăm hidoşenia lui, să ne scuzăm pentru el. Însă cu cât studiem şi cugetăm mai mult la sila lui Dumnezeu faţă de păcat şi la răzbunarea Sa grozavă asupra lui, cu atât mai mult ajungem să realizăm ticăloşia lui. În al doilea rând, trebuie să zămislim în noi o adevărată teamă de Dumnezeu: "Să ne arătăm mulţumitori şi să-L slujim pe Dumnezeu într-un mod plăcut lui, cu reverenţă şi cu teamă plină de evlavie; fiindcă Dumnezeul nostru e un foc mistuitor." (Evr. 12:28-29). Nu putem să-L slujim într-un mod plăcut Lui până ce nu avem o "reverenţă" potrivită faţă de Maiestatea Sa înspăimântătoare şi o "teamă plină de evlavie" în faţa furiei Sale care este dreaptă; iar aceste lucruri sunt cel mai bine promovate dacă ne reamintim mereu că "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor". În al treilea rând, trebuie să implicăm sufletele noastre într-o rugăciune înfocată pentru a fi izbăviţi de "mânia viitoare" (1 Tes. 1:10).

Dorinţa sau ezitarea noastră de a cugeta la mânia lui Dumnezeu devine un test sigur pentru adevărata atitudine a inimilor noastre faţă de El. Dacă nu ne bucurăm cu adevărat în Dumnezeu pentru ceea ce este El în El Însuşi, adică din pricina întregii perfecţiuni care din veşnicie sălăşluieşte în El, atunci cum ar putea să locuiască în noi dragostea lui Dumnezeu? Fiecare dintre noi avem nevoie să ne rugăm mai mult pentru a fi păziţi să nu concepem în mintea noastră o imagine a lui Dumnezeu care este modelată în conformitate cu propriile noastre înclinaţii spre rău. Cu mult timp în urmă Dumnezeu se plângea că "Ţi-ai închipuit că sunt ca tine."(Ps.50:21). Dacă nu ne bucurăm la "aducerea aminte a sfinţeniei Lui" (Ps. 97:12), dacă nu ne bucurăm ştiind că într-o Zi care va veni în curând Dumnezeu va face o mult mai glorioasă expunere a mâniei Sale, răzbunându-Se pe toţi cei care acum I se opun, acest lucru e dovada faptului că inimile noastre nu Îi sunt supuse Lui, că suntem încă în păcatele noastre şi că suntem pe calea care duce la o mistuire veşnică.

Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi (Deut. 32:43).

Şi din nou citim:

După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: "Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei." Şi au zis a doua oară: "Aleluia!" (Apoc. 19:1-3).

Mare va fi bucuria sfinţilor în acea zi în care Domnul Îşi va reabilita maiestatea, Îşi va exercita stăpânirea înfricoşătoare, Îşi va preamări dreptatea şi îi va doborî pe rebelii trufaşi care au îndrăznit să-L sfideze.

"Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?" (Ps. 130:3). Fiecare dintre noi am putea foarte bine să punem această întrebare, deoarece este scris că "cei răi nu pot ţinea capul sus în ziua judecăţii" (Ps. 1:5). Cât de suferind a fost sufletul lui Hristos, ştiind că Dumnezeu I-a imputat nelegiuirile poporului Său, atunci când acestea erau pe umerii Lui! El era "înspăimântat şi foarte mâhnit" (Marcu 14:33). Agonia Sa teribilă, sudoarea de sânge, strigătele şi implorările lui puternice (Evr. 5:7), rugăciunea Sa repetată ("Dacă este posibil, depărtează paharul acesta de la Mine"), ultimul Său strigăt înspăimântător ("Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"), toate acestea demonstrează ce conştientizare plină de cutremur a avut El faţă de ceea ce era pentru Dumnezeu "nelegiuiri imputate". Ar putea foarte bine sărmanii păcătoşi să strige "Doamne, cine ar putea sta în picioare?", deoarece Însuşi Fiul lui Dumnezeu a tremurat sub povara mâniei lui Dumnezeu! Dacă tu, cititorule, nu "ai fugit pentru adăpost" la Hristos, singurul Mântuitor, "ce te vei face în volbura Iordanului?" (Ier.12:5).

Când îmi dau seama cum abuzează cea mai mare parte a umanităţii de bunătatea lui Dumnezeu, nu pot decât să fiu de acord cu cel care spune că "Cel mai măreţ miracol din lumea aceasta este răbdarea lui Dumnezeu şi mărinimia Lui faţă de o lume nerecunoscătoare. Dacă un prinţ are un duşman care s-a închis într-o cetate, nu-i va trimite provizii, ci va asedia strict acel loc, făcând tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a-l înfometa. Însă măreţul Dumnezeu, care ar putea într-o clipă să-Şi distrugă vrăjmaşii, este răbdător cu ei şi cheltuieşte zi de zi pentru a-i susţine. De aceea are dreptate poruncindu-ne să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, din moment ce El Însuşi le face bine celor răi şi nerecunoscători. Să nu credeţi însă, păcătoşilor, că astfel veţi scăpa; râşniţa lui Dumnezeu funcţionează încet, însă macină mărunt. Cu cât este de admirabilă răbdarea şi mărinimia Lui acum, cu atât va fi mai înspăimântătoare şi de nesuportat acea mânie care se ridică din bunătătatea Sa abuzată. Nimic nu este mai liniştit decât marea, totuşi când este stârnită de furtună, nimic nu se manifestă mai violent decât ea. Nimic atât de dulce ca răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, şi nimic atât de teribil ca mânia Sa atunci când se aprinde.

Suirea la Cer, cu caruta de foc, a Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul. (895i.Hr)

Acesta era feciorul lui Sovac, preotul Legii vechi, locuind in cetatea Tesve, din Galaad, de dincolo de Iordan, de unde si numele Proorocului, Iliie Tesviteanul, si a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea lui Ahab, regele evreilor.

Acest rege isi luase de sotie o printesa feniciana, Isabela din Sidon, femeie de alt neam si inchinatoare lui Baal, zeul fenicienilor. Si ea indemna pe rege sa paraseasca vechea credinta a iudeilor, in Dumnezeul cel adevarat, si sa se inchine lui Baal, nu numai el, ci sa sileasca tot poporul sa-l urmeze, intorcandu-se la paganatate. Deci, regele, pretuind mai mult desarta frumusete a femeii, decat mantuirea sufletului sau, a parasit credinta cea buna si imbratisand el insusi legea idoleasca, a dat porunca, si mult ajutor, spre aducerea poporului credincios la inchinarea idolilor, prigonind pe aparatorii dreptei credinte, ridicand capisti idolesti, pretutindeni pe pamantul lui Israel, si tinand in mare cinste pe preotii lui Baal.

I-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Ilie Proorocul si, venind la curtea regelui, il mustra, prin cuvintele aspre, pentru ratacirea lui. Dar vazand ca nu poate aduce pe rege la calea cea dreapta a credintei stramosesti, l-a vestit ca se va abate asupra tarii o foamete mare, care va tine trei ani si jumatate, ca pedeapsa pentru lepadarea lui de credinta. Regele, cautand sa-l omoare, Proorocul Domnului s-a ascuns, in cele din urma, in Fenicia, unde mania regelui nu-l mai putea atinge.

Dupa trei ani si jumatate insa Proorocul s-a intors la curtea lui Ahab. Cu jertfa adusa pe muntele Carmel, Proorocul a dovedit ca stravechea credinta, pe care o apara el, era credinta cea adevarata. Poporul insusi, vazand minunata dovada a Proorocului, a strigat: "Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevarat". Si, prinzand pe slujitorii cei mincinosi ai lui Baal, i-a ucis, ca sa nu mai insele pe nimeni. Si foametea a incetat, printr-o ploaie binecuvantata, la rugaciunea Proorocului.

Marele Prooroc Ilie a savarsit multe alte fapte minunate: A inviat pe fiul vaduvei din Sarepta Sidonului, a vazut pe Dumnezeu, la muntele Horeb "in vant subtire", pe cat este cu putinta omului a-L vedea, a despartit Iordanul, lovindu-l cu cojocul, trecand ca pe uscat, si a stat inaintea lui Hristos, la Schimbarea Lui la Fata, pe Tabor. Iar, cand s-au sfarsit zilele Proorocului Ilie, a fost ridicat la ceruri intr-un vartej de flacari si intr-un car de foc. Sfanta Scriptura si traditia Bisericii ne spun ca Sfantul Ilie va veni, iarasi, pe pamant, la sfarsitul veacurilor, ca Inainte mergator, la cea de a doua venire a lui Hristos, in slava.