Biserica si politica

Astăzi s-a ajuns până întra-colo încât, în unele oraşe din Anglia şi America, administraţiile restricţionează trasul clopotelor la biserică pentru ca să nu fie deranjaţi necreştinii. Mass-media internaţională slăveşte pe satana, direct sau indirect, popularizează cu multă onestitate orice erezie, anormalitate sau blasfemie. Astăzi, liderii politici care pomenesc pe Hristos Dumnezeu capătă o notă proastă şi nu mai primesc sprijinul care i-a propulsat şi fără de care nu se pot menţine. Trăim într-o societate secularizată, desacralizată şi în plin proces de satanizare.

Ce face deci Biserica? Bineînţeles că ea lucrează, prin mădularele Sale, prin toţi creştinii care participă la Trupul Mistic al lui Hristos. Iar astăzi un aspect al acestei lucrări se cheamă: POLITICA.

Biserica trebuie să facă politica neamului

Hristos întemeiază Biserica, obiectiv pe cruce, aducându-se pe Sine Jertfă şi primind ca Dumnezeu această jertfă, iar la Cincizecime, prin coborârea Duhului Sfânt, Biserica - întemeiată obiectiv pe cruce - se extinde în toate făpturile umane care cred Lui şi care, urmându-I pilda, îşi jerfesc eu-l egoist ca să-şi împlinească vocaţia pentru care au fost create, adică îndumnezeirea firii şi comuniunea cu Dumnezeu în Treime. Aşadar Biserica este singura modalitate şi singura cale prin care noi putem să intrăm în relaţie directă cu Hristos în afară de care nu există mântuire. În afară de Biserică, nu te poţi întâlni cu persoana lui Hristos, fără de care nu te mântuieşti, căci numai în Biserică Hristos, în calitate de Cap al Acesteia, se extinde prin Duhul Sfânt în noi toţi, cei ce suntem mădularele Trupului. Aceasta este misiunea Bisericii: de a-i cuprinde pe toţi oamenii în Sine, pentru ca aceştia să îşi lucreze propriul lor destin.

Din păcate, astăzi sfera politicului este dominată de anormalitate, de minciună, de înşelătorie şi pervertire în ultimul grad a valorilor umanului. Însă Biserica, în calitatea ei de organism viu al cărui Cap este Hristos, este constituită din toţi oamenii care cred. Ca mădulare vii ale Bisericii, oamenii sunt prinşi în acelaşi timp în cadrul unor structuri social-politice, structuri de care Biserica este datoare să ţină seama în misiunea ei. Viaţa unei societăţi este guvernată de politic, iar atunci când politicul este corupt şi amoral, de cele mai multe ori societatea este croită după chipul acestuia - membrii societăţii devin amorali, nici măcar imorali, căutând să supravieţuiască regulilor impuse de politic. Prin aceasta, politicul se constituie într-un factor ce poate atenta la mântuirea oamenilor. Sunt binecunoscute în istorie persecuţiile la care au fost supuşi cei ce s-au dovedit a fi, după cuvântul Sf.Apostol Pavel, “nebuni după Hristos”, persecuţii apărute imediat după moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului, mai întâi din partea iudeilor, apoi din partea statului roman, trecând prin toată istoria până astăzi. În prezent, aceste persecuţii sunt şi mai periculoase, dobândind o anume subtilitate - specifică puterilor întunericului în slujba cărora stau forţele oculte. Vedem deci cât de mult rău poate produce factorul politic demonizat în ceea ce priveşte puterea de geenrare a condiţiilor de viaţă şi care astfel poate atenta la îndeplinirea misiunii Bisericii. În această situaţia, văzând cum se atentează la integritatea morală a mădularelor sale, Biserica trebuie oare să stea pasivă privind cum forţele negative lovesc în temeliile ei?

Hristos le-a spus uncenicilor săi că forţele răului nu vor biriui. Dar pentru aceasta trebuie ca şi Biserica să contribuie la consolidarea propriei sale poziţii şi să lupte împotriva acestor forţe. Iată de ce Biserica trebuie să se implice în politică. Ea trebuie să facă politică într-un anume sens, iar această politică trebuie să fie politica neamului - să urmărească împlinirea în istorie a destinului neamului căci, după cum spunea Căpitanul: “Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această Înviere. Ea este rodul talentului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, Învierea din morţi, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un nea”.

Biserica nu trebuie să adopte o ideologie politică pentru că deţine supremul Adevăr, îl deţine pe Hristos care este Adevărul, Calea şi Viaţa; dar ea trebuie să ia poziţie în faţa politicului corupt şi demonizat. O singură dată în istorie, cei care constituiau politicul au adoptat calea Crucii, au înţeles că misiunea Bisericii este misiunea finală a omenirii, este destinul eshatologic al lumii. Ei s-au pus în slujba ei - misiunea Bisericii devenind şi misiunea politicului acelei vremi. Mă refer, deigur, la perioada Primei Biruinţe Legionare.

Biserica Ortodoxa si relatiile ei cu Biserica Anglicana

APARITIA ANGLICANISMULUI

In contextul ruperii de papalitate, Anglia in secolul al XVI-lea a adoptat o reforma religioasa radicala, pornita din timpul lui Henric al VIII-lea (1558-1603), numita anglicanism.

In cele 39 de articole ale Marturisirii de credinta anglicane, aprobata de sinod in 1562 si de Parlamentul englez in 1571, exista urmatoarele idei protestante: existenta a numai doua Taine, negarea transsubstantiatiei, a traditiei, a puterii papale, iar mantuirea se obtine numai prin credinta. Sunt respinse dogmele catolice despre purgatoriu si primatul papal, precum si doctrina calvina despre predestinatie. Astfel, anglicanismul ocupa o pozitie intermediara intre catolicism si protestantism, avand o forma catolica, in conducere si cult, si protestanta, in doctrina.

ORGANIZAREA BISERICII ANGLICANE

Biserica din Anglia are o infatisare deosebita fata de Bisericile de pe continentul european. Britania este anglicana, Scotia este calvinista-prezbiteriana, iar Irlanda este catolica.

Comuniunea anglicana este constituita din doua ramuri principale de Biserici: ramura Bisericilor episcopaliene, care au pastrat forma episcopala de conducere, cum este Biserica Anglicana mama, si ramura Bisericilor prezbiteriene, numite si evanghelice, care au la conducerea lor prezbiteri. Raporturile de colaborare intre cele doua Biserici s-au stabilit, dupa lungi discutii, in 1957.

Conferinta Comuniunii Anglicane (Anglican Comunion), intrunita la Lambeth Palace in 1990, a dat acesteia urmatoarea definitie in ceea ce priveste doctrina, cultura si disciplina: „Comuniunea anglicana este o comunitate in cuprinsul Bisericii, una, sfanta, universala si apostolica, formata din dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-constituite cu Scaunul de la Canterbury, care au in comun urmatoarele caracteristici:

1. Mentin si propovaduiesc credinta si structura universala si apostolica, asa cum sunt in general exprimate in The Book of Common Prayer aprobata de Bisericile lor;

2. Sunt Biserici particulare si nationale si ca atare promoveaza o expresie nationala a credintei vietii si cultului crestin pe teritoriile lor;

3. Ele sunt unite nu printr-o autoritate centrala legislativa si executiva, ci printr-o lealitate reciproca, sustinuta de catre sfatul comun al episcopilor adunati in Conferinta”.

Din aceasta definitie reiese ca Bisericile particulare sau nationale ale Comunitatii anglicane trebuie sa pastreze o unitate fundamentala in credinta, cult si disciplina cu Scaunul de la Canterbury, dar, pe de alta parte, pot avea o organizare autonoma si traditii proprii, care sa nu afecteze raporturile de comuniune cu Scaunul de la Canterbury.

COMPONENTA COMUNIUNII ANGLICANE

Comuniunea anglicana include in prezent 18 unitati independente, nationale si regionale, raspandite in toata lumea. Aceste unitati contin 340 de dioceze, cu aproximativ 50 de milioane de membri, majoritatea cetateni ai Marii Britanii si ai fostelor colonii britanice. Locul central in comuniunea anglicana il ocupa Biserica Angliei. Dupa dezvoltarea economica a coloniilor din Imperiul englez, a fost nevoie sa se acorde autonomia religioasa a comunitatilor din colonii, care, pana atunci, depindeau direct de Arhiepiscopia de Canterbury.

Din 1862, episcopii anglicani se intrunesc la intervale de zece ani in Conferintele pan-anglicane, la Lambeth Palace, Londra, al Arhiepiscopiei de la Caterbury. In afara de sinoadele si conferintele episcopale, Biserica anglicana are sinoade si adunari generale, la care pot lua parte si preotii, uneori chiar si mirenii, dar numai cu vot consultativ.

Ca o reactie fata de influenta catolica din sec. al XIX-lea, in Biserica anglicana s-au format trei directii: High Church (Biserica inalta), care cuprinde pe episcopi si pe cei din clasele aristocrate; Low Church,(Biserica de Jos) care apartine paturii mijlocii; Broad Church (Biserica larga) din care fac parte intelectualii liberali, clerici si mireni.

Un moment important l-a constituit Miscarea de la Oxford (1833-1845) initiata de teologii din High Church, ce inclinau spre catolicism.

LEGATURILE BISERICII ORTODOXE CU BISERICA ANGLICANA

Legaturile de colaborare dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Anglicana au inceput in timpul patriarhului ecumenic Kiril Lukaris si au fost continuate de Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandriei.

La inceputul secolului al XX-lea, legaturile s-au intensificat, cand s-a pus problema recunoasterii validitatii hirotoniilor anglicane de catre Biserica Ortodoxa. In urma tratativelor dintre Patriarhia de Constantinopol si Biserica Anglicana, patriarhul Meletie al IV-lea Metaxakis si Sfantul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane in 22 iulie 1922. Primat al Angliei era R.T. Davidson. Validitatea hirotoniilor anglicane a fost recunoscuta apoi la 27 februarie/12 martie 1923 de catre Patriarhia Ierusalimului, sub patriarhul Damian, de catre Arhiepiscopia Ciprului la 7/20 martie 1923, de catre Patriarhia Alexandriei la 20 noiembrie 1930 ( in urma discutiilor dintre cele doua Biserici la Londra intre 15-18 iulie 1930), sub patriarhul Meletie al II-lea, primat al Angliei fiind Cosmo Gordon Land.

Biserica Ortodoxa Romana a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane in 8 iunie 1935, sub patriarhul Miron Cristea. Arhiepiscopia Greciei a facut acest lucru in 1939. La prima conferinta panortodoxa de la Rhodos (24 septembrie – 1 octombrie 1961) s-a hotarat studierea posibilitatii dezvoltarii relatiilor cu Biserica Anglicana.

La a treia conferinta panortodoxa de la Rhodos (1-15 noiembrie 1964) s-a hotarat constituirea unei Comisii teologice interortodoxe pentru inceperea unui dialog oficial.

DISCUTII PREGATITOARE (1966-1972)

Problema apropierii dintre Biserica Ortodoxa si Comuniunea anglicana s-a pus si in Conferinta Comisiilor teologice interortodoxe de la Belgrad, pentru pregatirea dialogului cu anglicanii si vechii catolici, care a avut loc intre 1-15 septembrie 1966.

Conferinta a impartit temele in trei categorii: categoria I, asupra carora s-a realizat un acord intre anglicani si Bisericile Ortodoxe. Acestea sunt:

1. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie (conditiile comuniunii tainice), inceputa in 1921, continuata la Lambeth – 1931 si Bucuresti – 1935;

2. Despre Sfintele Taine, in general, inceputa in 1921, continuata de Patriarhia ecumenica – 1922, Lambeth – 1931 si Bucuresti – 1935;

3. Sfanta Euharistie, inceputa in 1921, continuata la Londra – 1930 si Bucuresti – 1935;

4. Despre Taina Preotiei, Succesiunea apostolica si chestiunea validitatii hirotoniilor anglicane, discutata la Constantinopol – 1922, Ierusalim – 1923, Cipru – 1923, Alexandria – 1930, Bucuresti – 1935.

O serie de teme au fost discutate, dar asupra lor nu s-a putut realiza un acord comun. O alta serie de teme au fost considerate de ambele parti ca insuficient cercetate.

Comisia interortodoxa pentru dialogul cu anglicanii s-a intrunit la centrul ortodox al Patriarhiei ecumenice de la Chambésy, intre 1-7 octombrie 1970, si a hotarat sa continue pregatirea dialogului teologic, prin studierea atenta a tuturor subiectelor.

Urmatoarea intrunire a acestei comisii a avut loc in iulie 1971 la Helsinki.

O subcomisie mixta anglicano-ortodoxa s-a intrunit intre 12-14 septembrie 1972 la Chambésy pentru a discuta pe larg pregatirea primei intruniri oficiale de dialog intre Biserica Ortodoxa si Biserica Angliei.

INTRUNIRILE OFICIALE DE DIALOG

1. Oxford, Anglia, 6-13 iulie 1973.

Comisia interortodoxa a cerut anglicanilor sa precizeze urmatoarele:

- Modul in care Biserica anglicana intelege unirea ei cu Biserica Ortodoxa;

- Posibilitatea unirii celor doua Biserici;

- Modalitatea dupa care vor deveni obligatorii hotararile dialogului teologic ortodox-anglican;

- Pozitia si autoritatea celor 39 de articole din Marturisirea de credinta anglicana.

Anglicanii au raspuns ca ele trebuie interpretate dupa Cartea Comuna de Rugaciune (The Common Prayer Book).

Ortodocsii au avut doua referate: „Lucrarea Duhului Sfant ca talcuitor al Evangheliei si datator de viata” si „Lucrarea rascumparatoare a lui Iisus Hristos prin Cruce si Inviere”.

Comisia a hotarat ca lucrarile pentru pregatirea dialogului doctrinar sa continue in 1974 si 1975 in trei subcomisii.

2. Moscova, U.R.S.S., 26 iulie – 3 august 1976.

Acum anglicanii au reafirmat hotararea de a exclude „Filioque” din Crez, deoarece el nu apare in Simbolul niceo-constantinopolitan din sec. al IV-lea.

S-a realizat un consens asupra urmatoarelor probleme:

- Cunoasterea lui Dumnezeu, in sensul deosebirii intre esenta si lucrarile lui Dumnezeu;

- Inspiratia si autoritatea Sfintei Scripturi si relatia Scriptura-traditie;

- Infailibilitatea apartine intregii Biserici si nu vreunei institutii sau persoane in Biserica.

3. Cambridge, Anglia, 25 iulie – 1 august 1977.

Temele de discutie au fost urmatoarele:

- Biserica si Bisericile;

- Comuniunea Sfintilor si cinstirea Maicii Domnului;

- Euharistia si sacerdotiu.

Problema controversata a fost hirotonia femeilor, pe care ortodocsii au respins-o categoric. Anglicanii au raspuns ca vor discuta despre aceasta la urmatoarea Conferinta de la Lambeth.

4. Pendeli (manastire), Athena, Grecia, 12-19 iunie 1978.

Discutiile s-au axat in principal pe adausul Filioque existent in The Common Prayer Book si pe problema hirotoniei femeilor. Delegatii Bisericilor Ortodoxe s-au opus hirotoniei femeilor sub orice forma, in timp ce unii dintre anglicani au considerat ca femeia trebuie sa lucreze in Biserica, dar nu neaparat ca preot.

5. Lhadaff-Cardiff, Anglia, 14-21 iulie 1980.

Subiectele de discutie au fost urmatoarele:

- Biserica si Bisericile;

- Comuniunea sfintilor si repausatii;

- Doctrina Sfintei Treimi.

6. Canterbury, Anglia, 12-19 iulie 1982.

S-a discutat despre:

- Misterul Bisericii;

- Participarea la harul Sfintei Treimi;

- Cultul crestin si mentinerea credintei crestine.

7. Odessa, U.R.S.S., 12-19 septembrie 1983.

S-au discutat urmatoarele teme:

- Filioque;

- Primatul in Biserica;

- Rugaciune si sfintenie;

- Cinstirea sfintelor icoane;

- Ascetismul contemporan;

- Cultul familial.

In ce priveste Filioque, ambele parti au fost de acord cu hotararea luata la Moscova in 1976, de a inlatura Filioque din Crezul apusean, decizie luata si de Conferinta de la Lambeth, 1978.

8. Bellinter (Dublin), Irlanda, 13-20 august 1984.

Comisia a reluat tematica sesiunilor anterioare, analizand acordurile la care s-au ajuns pana acum.

9. Valamo, Finlanda, 20-25 iunie 1989.

Intreruperea de cinci ani s-a datorat faptului ca unele comunitati anglicane au practicat hirotonia femeilor, iar partea anglicana n-a respectat acordul semnat la Moscova de a scoate Filioque din Crez.

La a treia Conferinta Panortodoxa Presinodala ( Chambésy, 1986) s-a constatat ca, in ciuda acestor neajunsuri, activitatea Comisiei mixte este satisfacatoare.

Astfel, la Valamo s-a cazut de acord ca dialogul sa se desfasoare dupa o noua forma, pornindu-se de la stadiul invataturilor fundamentale ale crestinismului.

Discutii aprinse au avut loc privind hirotonia femeilor in toate treptele ierarhice. Ortodocsii au amintit ca acest lucru ameninta foarte serios dialogul in curs.

10. Toronto, Canada, 10-17 septembrie 1990.

Tema abordata a fost aceea a invataturii despre Biserica, conform doctrinei crestine si in acord cu dogma Sfintei Treimi.

A fost salutata si decizia de a evita tiparirea in Cartile de cult a lui Filioque, conform hotararii Conferintei de la Lambeth – 1988.

Desi s-au facut planuri de viitor privind avansarea discutiilor teologice, ele n-au putut fi puse in practica deoarece in 11 noiembrie 1992, Sinodul General al Bisericii Angliei a decis posibilitatea hirotoniei femeilor in preotie si episcopat.

Reactiile au venit din partea Patriarhiei ecumenice, Patriarhiei Moscovei si Patriarhiei Romaniei.

Patriarhia ecumenica a reafirmat pozitia sustinuta in Conferinta de la Rhodos – 1988, dar „in ceea ce priveste hirotonia femeilor, Biserica Ortodoxa, din considerente teologice, canonice si istorice, respecta traditia seculara a Bisericii nedespartite, traditie respectata de toate Bisericile si denominatiunile pana de curand. Aceasta inseamna ca ea nu ingaduie accesul femeilor la preotie si cu atat mai putin la episcopat, fara a exclude insa posibilitatea restaurarii slujirii distincte a „diaconitelor”, foarte raspandita in practica Bisericii primare”.

Intre 31 mai – 2 iunie 1994 a avut loc, la Oxford, in Anglia, intrunirea comisiei de dialog, pentru redactarea unui document care sa reflecteze rezultatul discutiilor anterioare. Tema generala a fost „Spre o intelegere a bazelor Eclesiologiei”.

Problema hirotoniei femeilor si primirea ortodocsilor la anglicanism, precum si a anglicanilor la Ortodoxie nu au fost discutate, urmand sa fie ridicate la urmatoarea intrunire oficiala.

De asemenea, intre 9-12 iunie 1997, a avut loc la Constantinopol reuniunea comitetului redactional, pentru intocmirea documentului de lucru ce a fost prezentat Comisiei plenare ortodoxo-anglicane din 1998. Din acest comitet a facut parte si P.S. episcop Nifon Mihaita al Sloboziei si Calarasilor.

11. Bucuresti, Romania, 17-22 iunie 1998.

Intrunirea a avut loc in Palatul Patriarhiei, la invitatia Bisericii Ortodoxe Romane. Tema de baza a fost invatatura despre Biserica, faza a dialogului inceputa din 1989. Intrunirile precedente au studiat taina Bisericii in lumina credintei in Dumnezeu intreit in Persoane si a inceput studiul doctrinei despre Biserica in raport cu Persoana Mantuitorului si Sfantul Duh. Din 1996 pana in 1998, comitetul de redactare a pregatit o declaratie cu titlul „Hristos, Umanitate si Biserica”, tratandu-se si tema „Hristos si cultura”.

Intrunirea de la Bucuresti a insistat pe tema „Hristos inviat si Biserica”, cu discutii teologice.

In deschiderea oficiala a intrunirii, Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, a amintit de „teza romana” in urma deschiderii la Bucuresti a discutiilor intre 1-8 iunie 1935 si de asperitatile aparute pe parcurs, precum hirotonia femeilor si aspectele teologice neclare din punct de vedere ortodox.

Presedintii intrunirii au fost I.P.S. Mitropolit Ioan al Pergamului, din partea Patriarhiei ecumenice si Episcopul Mark Dyer, din U.S.A., din partea anglicanilor.

Intre 12-16 octombrie 1999 a avut loc, la Salisbury, in Anglia, reuniunea Comisiei internationale de dialog, unde s-au prezentat patru referate, discutandu-se problema episcopatului, preotiei si diaconiei. Delegatul din partea Bisericii Ortodoxe Romane a fost P.S. episcop Nifon Mihaita al Sloboziei si Calarasilor.

De asemenea, in fiecare an are loc cate o reuniune a dialogului ortodox – anglican. Delegat din partea Bisericii Ortodoxe Romane este I.P.S. Arhiepiscop Nifon al Targovistei.

EVALUAREA TEOLOGICA A DIALOGULUI

Intalnirea dintre delegatia Bisericii Ortodoxe Romane si delegatia Bisericii Anglicane, din 1935, s-au tinut la dorinta Bisericii Anglicane, de a discuta problema hirotoniilor anglicane si de a obtine din partea Bisericii Ortodoxe Romane recunoasterea validitatii acestor hirotonii. Aceasta recunoastere o obtinuse Biserica Anglicana din partea Patriarhiei de la Constantinopol din 1922, iar in 1923 a fost validata si de patriarhia Ierusalimului si de Biserica din Cipru. Biserica Ortodoxa Romana a aratat inca din 1925 ca, inainte de a da un raspuns pozitiv la aceasta cerere a anglicanilor, doreste ca Biserica anglicana sa-si precizeze ea insasi doctrina despre Sfintele Taine si, in special, despre Taina hirotoniei: hirotonia o considera „Taina sau nu ?”. Aceasta a fost numita „teza romana”.

In urma discutiilor s-a stabilit ca o comisie mixta, care sa aiba in vedere un numar limitat de teme pentru referate, care sa tina seama si de problemele discutate la Conferinta de la Lambeth din 1931 si care sa aiba o legatura cu recunoasterea hirotoniilor anglicane, dar pe de alta parte sa angajeze si o discutie mai ampla si mai sistematica asupra unor teme fundamentale, sa se intruneasca pentru a dezbate puncte de baza din doctrina anglicana.

Temele fixate au fost:

- Succesiunea apostolica si validitatea hirotoniilor anglicane din punct de vedere istoric;

- Necesitatea preotiei si caracterul ei sacramental;

- Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie;

- Sfanta Euharistie si caracterul ei sacrificial;

- Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti;

- Procesul de indreptare a omului;

- Viata crestina ca imbold spre ecumenicitate.

In felul acesta, se inaugura o metoda noua, sistematica de discutii.

Manifestand dorinta de a face pe anglicani sa-si precizeze credinta intr-un mod mai complet, Biserica Ortodoxa arata faptul ca, considera tratativele cu anglicanii nu ca un prilej de negocieri, in care ortodocsii sa faca concesii de la invatatura revelata, pastrata neschimbata in Biserica de Rasarit, ci ca un prilej de a aduce pe anglicani cat mai aproape de aceasta invatatura. Intentia aceasta a exprimat-o Patriarhul Miron Cristea, in cuvantarea de deschidere a Conferintei din 1 iunie 1935.

In discutii, prioritatea o aveau temele despre „Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie in invatatura anglicana”, in comparatie cu invatatura ortodoxa si „Procesul de indreptare a omului”, tot dupa invatatura anglicana si ortodoxa. In discutiile asupra celor doua teme s-au afirmat divergentele fundamentale ale Reformei fata de crestinismul anterior, caci atitudinea speciala in aceste doua probleme caracterizeaza intreg spiritul Reformei, prin asa-zisul principiu formal si principiu material, primul insemnand refuzul Traditiei si acceptarea exclusiva a Scripturii ca izvor de credinta, al doilea refuzul invataturii despre faptele bune si acceptarea exclusiva a credintei ca si conditie subiectiva de indreptare a omului. Renuntarea la aceste doua principii insemna admiterea celorlalte invataturi ale Bisericii Ortodoxe. De aceea, Comisia romana pregatitoare a intrunirii de la Bucuresti a judecat cat se poate de intelept cand a fixat, intre problemele de discutie, aceste doua puncte de baza a intregului edificiu al Reformei. Comisia voia sa se asigure ca anglicanismul este liber de aceste doua premise fundamentale ale Reformei: sola Scriptura si sola fide.

Astfel, tratativele de la Bucuresti si formularile stabilite au insemnat un progres, nu o rezolvare. Ele au aratat doar metoda dupa care se poate inainta in aceasta directie. Fara indoiala, discutiile dogmatice si cele liturgice ce au decurs de la Conferinta de la Bucuresti au incadrat, in concluziile lor, toate punctele in legatura cu dogma despre Taina hirotoniei, rezumand, in acelasi timp cea mai mare parte din principalele capitole dogmatice contrazise de doctrina celor 39 de articole din Marturisirea de credinta anglicana. Prin urmare, problema hirotoniilor anglicane, atat ca metoda, cat si sub raportul teologic, ramane totusi o recunoastere neperfecta si inoperanta. Este evident ca validitatea hirotoniilor anglicane savarsite intr-o Biserica in care nu este asigurata „unitatea Duhului”, nu poate fi luata in considerare decat de la caz la caz.

O alta problema de importanta majora a fost atitudinea fata de adaosul „Filioque”. Teologul anglican A.C. Headlam considera ca prima cauza care a dus la dezbinarea Bisericii au fost interpolarile in crezul crestin al Bisericii primare, facute in mod neautorizat. Aici se referea la Filioque.

Ecumenicitatea simbolului de credinta niceo-constantinopolitan este confirmata de autoritatea sinoadelor ecumenice si de acceptarea lui unanima de catre Bisericile crestine de pretutindeni. Sinodul al IV-lea ecumenic a interzis orice schimbare sau adaugire sau inlocuire cu vreun alt simbol. Prin urmare, desi atitudinea lui A.C. Headlam a fost un glas stingher in Biserica anglicana, totusi a fost un semn pentru ceilalti teologi, care au impartasit chiar parerea lui Headlam, ca se pot face pasi in vederea apropierii de Biserica de Rasarit. Lumea protestanta isi da seama ca o unire cu romano-catolicismul ar insemna o noua prosternare in fata Papei, in timp ce o unire cu Biserica Rasaritului, pe baza simbolului de credinta niceo-constantinopolitan, ar insemna unirea adevarata cu trupul lui Hristos.

In realitate, articolul 5 din cele 39 de articole, exprima ca „Duhul Sfant, purcezand din Tatal si din Fiul, este de aceeasi fiinta si de aceeasi marire impreuna cu Tatal si cu Fiul”. Daca Biserica romano-catolica este inflexibila in ce priveste Filioque, Biserica anglicana a privit altfel problema. Asa s-a ajuns la pronuntarea impotriva lui Filioque si a metodelor utilizate pentru intercalarea lui in Simbolul de credinta. Insa, eliminarea lui Filioque din cele 39 de articole s-a dovedit un proces foarte dificil, pentru ca anglicanii isi pastreaza parerile lor proprii si nu renunta usor. In mare parte, noile atitudini de renuntare la Filioque au fost determinate de cererea ortodocsilor de a elimina erezia din cele 39 de articole.

Privind Sfanta Euharistie si caracterul ei sacrificial, anglicanii au mostenit tot invatatura romano-catolica, intrucat considera ca sfintirea are loc in timpul rostirii cuvintelor „Acesta este Trupul Meu”. O epicleza proprie sfintirii Darurilor nu se gaseste in formulele liturgice anglicane. Totusi, inainte de sfintire, se rosteste o rugaciune catre Tatal, care este semnificativa in acest sens. Dar formulele anglicane trebuie sa fie intelese potrivit cu timpul in care a fost compusa Cartea de rugaciuni anglicana. Formulele intocmite atunci au fost alcatuite cu preocuparea de a se lua atitudine fata de doctrinele combinate medievale despre jertfa, purgatoriu si merite, ceea ce a constituit o mare greutate pentru reformatorii anglicani. Catehismul anglican prevede ca Cina Domnului a fost randuita „pentru amintirea continua a jertfei si mortii lui Hristos si a beneficiilor pe care noi le primim prin ea”. Rugaciunea jertfei, asa cum se prezinta la anglicani, nu reprezinta momentul propriu-zis al jertfei, ci ea este adaptata la urmarile jertfei. Biserica anglicana a schimbat locul acestei rugaciuni, din cauza inovatiei indulgentelor din Evul Mediu, dupa impartasire, cand credinciosii au ajuns sa priveasca impartasirea ca ceva fara importanta.

Din punct de vedere ortodox, actul crucial din opera de rascumparare si mantuire este Jertfa de pe Cruce a Mantuitorului. La Cina cea de Taina, Mantuitorul a facut din Jertfa Sa, centrul cultului Bisericii Sale. Mantuitorul a incredintat Bisericii Sale administrarea Jertfei euharistice prin cuvintele: „Aceasta sa o faceti spre pomenirea Mea”.

In legatura cu Sfintele Taine, in viata sacramentala a Bisericii anglicane, ele sunt slujbe de binecuvantare care au un rol esential in acordarea gratiei divine. Se recunosc cele sapte Taine, insa, in ce priveste doctrina despre Sfintele Taine, sunt tributari invataturii romano-catolice.

In afara de Taine, in Biserica anglicana mai exista alte servicii pentru binecuvantari si cu anumite meniri. Unele dintre acestea sunt in legatura directa cu viata sacramentala, cum ar fi rugaciunea de dimineata, laudele, randuiala serviciilor de dimineata si de seara, care cuprind cantari din Psalmi si citiri din Sfanta Scriptura.

In Biserica Ortodoxa, aceste servicii poarta numele de ierurgii si sunt mijloace sfintitoare randuite de Biserica pentru curatirea si sfintirea vietii si activitatii credinciosilor.

Privind procesul de indreptare a omului, doctrina anglicana este tributara doctrinei despre justificare. Dar, doctrina justificarii n-a ocupat niciodata locul pe care l-a avut in teologia lutherana sau reformata. Justificarea anglicana apare sub trei puncte de vedere: conform tezei pauline de la Romani 3:21-28; conform invataturii cuprinse in cele 39 de articole si conform doctrinei teologilor anglicani.

Cele 39 de articole infirma necesitatea faptelor bune in procesul de justificare. Teologii anglicani nu mai separa justificarea de sfintire, ci arata ca sfintirea isi are inceputul in chiar actul justificarii care, regenerand sufletul prin credinta, ii da puterea sa inainteze in sfintenie. Aceasta formulare este mai apropiata de invatatura ortodoxa, deoarece, din punct de vedere ortodox, nu se poate admite o separare a justificarii de sfintire, iar faptele bune raman conditie a mantuirii.

In urma primei sesiuni oficiale a dialogului, unde s-au purtat discutii despre Duhul Sfant si lucrarea Lui, precum si despre lucrarea rascumparatoare a lui Hristos prin Cruce si Inviere, iar anglicanii au atins problema comprehensibilitatii si misiunii Bisericii, s-a emis un Comunicat in care s-a specificat: trebuie in viitor sa se clarifice ce e necesar pentru stabilirea unei comuniuni depline intre cele doua Biserici, pentru ca ortodocsii au insistat pe principiul ca comuniunea presupune unitate desavarsita in credinta; trebuie sa se precizeze clar care este autoritatea celor 39 de articole in traditia anglicana si in anglicanismul contemporan, legata de Cartea comuna de rugaciune.

A doua intrunire oficiala a abordat probleme mult mai ample in ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu, inspiratia si autoritatea Sfintei Scripturi, raportul dintre Scriptura si Traditie, autoritatea Sinoadelor ecumenice, clauza Filioque, Biserica privita ca si comunitate euharistica si invocarea Sfantului Duh la Euharistie. Din toate discutiile s-a dovedit o deschidere a anglicanilor spre invatatura ortodoxa, urmand ca viitoarele intruniri sa clarifice toata problematica pusa.

Urmatoarele patru sesiuni ale dialogului au discutat si aprofundat problemele despre Biserica si cult.

S-a discutat, mai ales la Odesa, despre primat, in sensul in care e inteles in Sfanta Scriptura si conform hotararilor sinoadelor ecumenice, despre cultul icoanelor, anglicanii fiind de acord cu invatatura sfantului Ioan Damaschin, dar au avut retineri privind cultul iconografic ortodox, despre ascetismul crestin si ascetismul contemporan, care se deosebeste radical de cel aflat in traditia veche si despre Cultul familial, care a luat o forma precisa la anglicani dupa Cartea de rugaciune revizuita in 1979, unde se dau toate indicatiile pentru cultul de acasa, fara a se pune accentul pe Sfintele Taine in Biserica.

Din 1984, unele comunitati anglicane au inceput sa practice hirotonia femeii si nu s-a respectat in totalitate Acordul comun incheiat la Moscova, in 1976, de a scoate adausul Filioque din Crez.

Totusi, intrunirea din 1990 a dat noi sperante depasirii crizei prin discutiile purtate despre Biserica, mai ales ca in 1988, prin Conferinta de la Lambeth, s-a luat decizia de a evita tiparirea, in cartile de cult, a adaosului Filioque. Se parea ca lucrurile pot intra in normal. Dar n-a fost asa. Hotararea Sinodului General al Bisericii Angliei de a hirotoni femeile in preotie si episcopat a socat lumea ortodoxa. Reactiile au fost imediate. Toate Bisericile Ortodoxe care fac parte din Comisia mixta au condamnat acest lucru.

In sesiunea din 1994, incercandu-se o intelegere a bazelor eclesiologiei, s-a emis un document final despre iconomia Treimica a mantuirii: „Venind in mijlocul nostru ca fiinta umana, facand ascultare fata de vointa Tatalui, Hristos, Fiul vesnic, prin moartea Sa, de buna voie, si prin Invierea Sa, dar si in puterea Duhului Sfant, ne reveleaza si ne deschide comuniunea vietii Sfintei Treimi”...”Biserica este intemeiata prin harul salasluirii Sfantului Duh, pentru a fi o imagine a vietii in comuniunea Dumnezeului Treimic si traieste in aceasta lume in anticiparea zilei cand intreaga creatie va fi reinnoita si viata in comuniunea Dumnezeului Treimic va fi „toate in toti” (I Corinteni 15:28)”… „Biserica, Trupul lui Hristos, plinatatea Duhului Sfant, salasul Treimii binecuvantate nu este un fenomen sociologic, ci un dar al lui Dumnezeu, Treimea binecuvantata. Din acest motiv, se vorbeste in Biserica despre taina persoanei umane cu har, traind, in timp, taina vesnica a Treimii binecuvantate”… „Sfanta Euharistie este manifestarea vizibila, semnul sacramental, instrumentul vietii de har a Sfintei Treimi: Sfanta Euharistie este taina comuniunii si a unitatii, locul de intalnire a divinului si umanului, expresia vizibila a lucrarii interioare a harului lui Dumnezeu in revelatia suprema a Bisericii, in calitate de comuniune sacramentala”.

In sesiunea de la Bucuresti, din 1998, s-a discutat despre Taina Bisericii in lumina credintei in Dumnezeul Treimic. Pana acum, Comisia nu a ridicat problema modului in care credinta intr-un Dumnezeu, Care este Treimic, se reflecta asupra naturii Bisericii. Aspecte importante ale eclesiologiei depind de aceasta problema. De exemplu, faptul ca Dumneu nu este un individ, ci exista in comuniune de Persoane, este in relatie cu ceea ce se numeste „eclesiologia comuniunii” in care echilibrul potrivit dintre „unu” si „multi” este esential la toate nivelele vietii si structurii Bisericii. Acest lucru are consecinte importante pentru intelegerea slujirii sacerdotale si a autoritatii in Biserica. Pe de alta parte, in ce priveste Filioque problema ramane deschisa spre analiza faptului cum o teologie a lui Filioque afecteaza punctul de vedere asupra Bisericii si a structurii Ei.

Atat anglicanii, cat si ortodocsii considera slujirea episcopala ca esentiala pentru fiinta Bisericii, dar anglicanii trebuie sa explice mai clar ce inteleg ei prin aceasta, pentru ca hirotonia femeilor pune o mare problema.

Apoi, exista aspecte ale eclesiologiei care depind de acordul asupra hristologiei. Natura Bisericii, in calitate de Trup al lui Hristos si ca institutie, precum si slujirea sacerdotala se raporteaza la hristologie. Dar, in acelasi timp, trebuie sa se tina cont si de relatia hristologiei cu pnevmatologia, antropologia si eshatologia, intrucat Biserica nu poate fi conceputa in termeni pur hristologici, ci in raport cu alte domenii.

CONVERGENTELE ATINSE DE DIALOG

Fiind un dialog teologic, dialogul cu anglicanii comporta trei etape (1973-1976; 1976-1984; 1984-azi) in care s-a facut un progres in discutiile teologice purtate, dar multe teme inca mai raman de discutat.

Discutiile purtate in 1935 au dat curaj teologilor, dar cel mai important lucru era dezbaterea celor doua puncte centrale care caracterizeaza intreaga reforma: sola Scriptura si sola fide, concepte care au fost acceptate si de anglicani, in parte.

Cele 39 de articole ale Marturisirii de Credinta anglicane contin elemente doctrinare in acord cu Reforma.

Daca s-a ajuns la pronuntarea impotriva dogmei Filioque, mostenita de la romano-catolici, eliminarea dogmei nu s-a facut usor si, in realitate, nici pana acum nu s-a realizat in mod concret.

De asemenea, discutandu-se asupra Tainei Sfintei Euharistii, s-a ajuns la concluzia ca epicleza e absolut necesara, dar, dupa Cartea comuna de rugaciuni a anglicanilor, nu se poate scoate definitiv ideea ca prefacerea are loc in timpul rostirii cuvintelor „acesta este Trupul Meu”, deoarece trebuie revizuite doctrinele privind aspectul de jertfa, meritele prisositoare si purgatoriul.

S-au recunoscut si cele sapte Taine si rolul lor in procesul de mantuire al omului, dar, in ce priveste invatatura despre cele sapte Taine, anglicanismul ramane tributar doctrinelor romano-catolice, care nu se pot desparti de categoriile filosofice apusene. Impasul cel mai mare il constituie acceptarea de a hirotoni femeile.

In procesul de indreptare si sfintire a omului, discutiile nu au avansat foarte mult, din cauza faptului ca anglicanii, tributari doctrinei romano-catolice despre justificare, nu au separat justificarea de sfintire. Lucrarea mantuitoare, prin Cruce si Inviere, savarsita de Mantuitorul Iisus Hristos, nu e vazuta de anglicani ca o restaurare a firii umane, ci ca o justificare in fata lui Dumnezeu. In acest fel, intervenind gratia, este diminuat si rolul faptelor bune in procesul de mantuire.

Discutiile referitoare la cunoasterea lui Dumnezeu si autoritatea Sinoadelor ecumenice si a Bisericii, nu s-au incheiat cu un comunicat final precis, ele ramanand in faza argumentarii mai clare, din partea anglicanilor, a felului cum sunt intelese.

S-au stabilit si o serie de puncte comune. Dintre acestea amintiri, in primul rand, acordul privitor la raportul dintre Scriptura si Traditie. In declaratia de la Moscova, este clar exprimat caracterul inspirat si autoritativ al Sfintei Scripturi, precum si legatura ei cu Biserica.

In eclesiologie, acordul realizat pana acum se refera la intelegerea primatului in Biserica si a accentuarii aspectului slujirii in legatura cu episcopatul, precum si la intelegerea misiunii si slujirii in cadrul Bisericii. Totusi, convergentele realizate privind invatatura despre Biserica sunt putine si vizeaza doar niste aspecte generale. Cele doua parti au ramas la puncte de vedere proprii privind intercomuniunea.

In legatura cu autoritatea sinoadelor ecumenice, Biserica anglicana accepta hotararile celor sapte sinoade ecumenice, dar s-a obisnuit sa puna accent mai mare pe primele patru.

Problema sinodului al saptelea ecumenic si a cinstirii icoanelor ramane deschisa pentru discutii ulterioare, anglicanii acceptand totusi ca teologia icoanei este intemeiata pe realitatea Intruparii.

Desi s-a observat o deschidere spre invatatura ortodoxa din partea anglicana, totusi exista multe puncte doctrinare care trebuie clarificate, fara a se trece peste hotararea Conferintei de la Lambeth privitoare la hirotonia femeilor.

PERSPECTIVE SI PROPUNERI IN CADRUL DIALOGULUI

In viitor, credem ca eforturile din partea celor doua Biserici se cer mult mai intensificate pentru a se putea continua dialogul, datorita unor piedici reale , ca de exemplu intercomuniunea anglicanilor cu diferite Biserici si de denominatiuni crestine aparute in urma Reformei si a practicii protestante de a hirotoni femeile in preoti si episcopi. Drumul pe care urmeaza sa-l parcurga dialogul este greu si anevoios si e nevoie de multa rabdare in calea piedicilor ce se ivesc.

In cadrul Comisiei mixte s-au purtat numeroase discutii si s-a ajuns la urmatoarele concluzii:

1. S-a hotarat tratarea aspectelor fundamentale ale eclesiologiei prin amplasarea ei in contextul mai larg al teologiei. Acest lucru asigura criteriile necesare de tratare a problemelor concrete, cum ar fi slujirea sacerdotala, autoritatea si receptarea in Biserica;

2. Trebuie abordat un al doilea grup de probleme care sa se refere la aspectele de structura si de ordine a Bisericii. Ele sunt strans legate de teologie si nu pot fi tratate separat de aspectele teologice fundamentale ale eclesiologiei;

3. Ar fi bine sa se discute mai detaliat problemele eclesiologice considerate suficient de ample, pentru a justifica ce este erezia si ce este o schisma in Biserica.

In acest fel, urmeaza unele puncte de lucru in legatura cu problemele amintite:

- E nevoie de un studiu mai temeinic privind eclesiologia in lumina credintei in Sfanta Treime;

- Ramane inca deschisa problema Filioque care afecteaza invatatura despre Sfanta Treime;

- E nevoie de un studiu al Tainei Bisericii in raport cu hristologia;

- Trebuie sa se clarifice natura si autoritatea slujirii episcopale;

- O atentie necesita problema conciliaritatii si a primatului, in contextul miscarii ecumenice de azi;

- Nu mai putin importanta este problema hirotoniei femeilor in prezbiteriat si episcopat;

- Ramane deschisa problema receptarii in Biserica a unor schimbari privind doctrina si disciplina.

Toate aceste puncte trebuie analizate cu mare atentie, iar discutiile trebuie sa aiba in vedere mentinerea doctrinei crestine autentice.

Prin studiile publicate in revistele centrale bisericesti si prin interesul pe care l-a aratat fata de acest dialog, Biserica Ortodoxa Romana a contribuit in mod activ la realizarea unui progres in cadrul dialogului.

BISERICA PRIVITA CA O COMUNIUNE IN ORTODOXIE

Biserica Ortodoxa nu este privita ca o organizatie in sensul unei organizatii poli­tice sau de alta natura ; ea nu inseamna numai viata organizata a credinciosilor pe plan religios, ci ea este mai presus de toate organismul teandric, viata lui Dumnezeu in oameni, o comunitate teandrica, o comunitate sacramentala. in aceasta viata de comu­niune in Biserica, cel care intra este iluminat, este invatat de catre Hristos care lucreaza, in el. Biserica, in acest sens de comuniune, depaseste prin adancime orice forma de organizare sociala sau de alta natura. Biserica este taina comuniunii cu si prin Sfanta Tteime, este organismul in care se realizeaza iconomia Sfintei Treimi.

A. Komiakov a formulat ideea ca intreaga teologie si viata crestina are un aspect ecleziocentric, ca mantuirea este un act de solidaritate si comuniune in Bise­rica. "Noi stim, zice el, ca daca cineva pacatuieste, pacatuieste singur, dar nimeni nu se mantuieste singur". Cel ce se mantuieste, se mantuieste in Biserica, anume ca membru al ei si in comuniune cu toate celelalte membre ale ei. "Daca cineva crede, el se afla in comuniunea credintei, daca iubeste este in comuniunea iubirii, daca se roaga este in comuniunea rugaciunii". In Biserica, privita ca o comuniune, intra toti credin­ciosii. Aceasta Biserica se cunoaste cu ajutorul credintei. Ea este nu numai ca o cali­tate, sau o experienta, ci si ca o cantitate, ca unitate a tuturor, ca viata unica si inte­grala, ca sobornicitate dupa modelul uniunii celor trei persoane divine. Aceasta unitate se manifesta in dragoste si prin dragoste si ea exista datorita participarii la viata divina si unica a Bisericii. "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturi­sim..." proclama Biserica in timpul sfintei liturghii. Aceasta viata de comuniune, aceasta unitate a Bisericii se reveleaza ochilor duhovnicesti, ochilor iubirii, nu ca o unire exterioara de genul celor ce le intalnim in orice societate omeneasca, ci ca principiul prim si misterios al vietii. In Biserica, in comuniune, fiecare om traieste din viata intregii umanitati, devenita Biserica. in acest fel fiecare om este umanitate. In aceasta comuniune care e Biserica nu intra numai neamul omenesc, ci si adunarea ingerilor face parte din ea deopotriva. Comu­niunea noastra in Biserica, prin Fiul lui Dumnezeu, devine cu atat mai mare cu cat El a unit din nou lucrurile pamantesti si cele ceresti, cu cat El a distrus zidul de separare dintre lumea ingerilor si a oamenilor. Omul devine o fiinta universala, viata lui in Dumnezeu il uneste cu viata intregii creatii prin legaturile iubirii cosmice.

Caracterul de comuniune al Bisericii consta nu numai din forma istorica si de organizare a comunitatii bisericesti, ci si in caracterul ei de Trup tainic al Domnului, de imparatie a lui Dumnezeu. De acest caracter trebuie sa se tina seama in raspunsul la intrebarea: care sunt elementele ontologice si spirituale care fac posibila o identi­tate dintre Biserica si comuniune ? La baza ideii de comuniune a Bisericii in Ortodoxie sta insusirea ei de Trup tainic al Domnului, de Biserica soborniceasca sau de Biserica euharistica. Acestea pot fi considerate premisele sau sursele ideii de comuniune a Bisericii. Orice interpretare a Bisericii facuta potrivit cu principiul comuniunii are o importanta deosebita, deoarece aceasta dezvaluie cu mai multa claritate structura de comuniune a Ortodoxiei, caracterul ei ecumenic, conciliar si comunitar.

a) Reflectarea comuniunii trinitare in Biserica. - Biserica nu este o institutie religioasa intermediara intre credinciosi si Dumnezeu, un eveniment supranatural in istorie. Biserica este organismul spiritual in care Dumnezeu este prezent si lucreaza in istorie, Trupul tainic al lui Hristos in care credinciosii isi insusesc energiile divine, intr-un proces continuu de indumnezeire si de comuniune cu lumea. Astfel, in Biserica se restabileste si se desavarseste creatia dupa modelul vietii inter-trinitare care este o unitate perfecta de natura si o imbinare intre unitate si pluri-personalitate.

Aspectul de comuniune al Bisericii se sprijina si pe faptul ca omul creat dupa chipul lui Dumnezeu este un subiect care manifesta fiintial o intentie spre comuniune. Intrarea noastra in viata de comuniune treimica este opera lui Iisus Hristos, care este un centru in care intentionalitatea dupa comuniune are intensitatea suprema, si a Duhului Sfant care este Duhul comuniunii. In comuniunea din Biserica se reflecta si se valideaza modul de a fi si lucrarea realitatii ultime a Sfintei Treimi. Iubirea treimica este modelul iubirii dintre crestini. Dumnezeu are caracter personal si este in relatie interpersonala. Omul numai in comuniune si in relatie cu celalalt se realizeaza si se cunoaste pe sine deplin si cunoaste pe celalalt iubindu-l in acelasi timp.

Daca Dumnezeu este dragoste, este evident ca omul nu se poate apropia de El decat prin dragoste. Comuniunea bisericeasca e forma necesara pe care o ia iubirea fata de Dumnezeu si iubirea intre ei a celor ce primesc in ei iubirea Treimii prin Sfantul Duh. Comuniunea bisericeasca, cu slujirile randuite prin har dumnezeiesc, e forma necesara pe care o ia depasirea adevarata a orgoliului individualist care e obstacolul principal in calea iubirii. Mergand mai adanc in comuniune prin iubire se da nu numai de adevarul Treimii, ci si de cel bisericesc care, este o reflectare a adevarului treimic trait in comuniune.

b) Comuniunea dintre membrii Bisericii. - Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, intregul este prezent si lucreaza fiecare madular, dupa cum si fiecare madular lucreaza pentru intreg, care e Biserica. Duhul Sfant face ca fiecare madular sa-si indeplineasca lucrarea proprie, dar in asa fel ca ea sa fie in acelasi timp o lucrare comuna, o lucrare a Bise­ricii pentru Biserica. Este evident ca fiecare membru al Bisericii, lucrand dupa chemarea lui, isi aduce lucrarea pentru toata Biserica, precum la randul lui el se impartaseste de ceea ce realizeaza toti membrii Bisericii la un loc. El da ca ins comunitatii, dar in acelasi timp ia din aceasta comunitate. Acest raport intareste viata de comuniune, viata care este in Biserica si prin Biserica. Fiecare dintre madularele Bisericii indepli­neste in organism functiunea sa speciala care contribuie la binele tuturor. Suferinta sau binele unuia are repercursiuni in intreg corpul, caci partile sunt intre ele strans unite.

Comuniunea nu desfiinteaza insusirile personale si fundamentale ale membrilor comunitatii, ci le armonizeaza si le impaca in promovarea desavarsirii comune.

Fără superstiţii la Sfânta Liturghie!

Trebuie să spunem, de la început, că orice prezenţă ocazională la Sfânta Liturghie sau cu un anumit interes, altul decât lauda lui Dumnezeu şi rugăciunea personală pentru mântuire, este condamnată de învăţătura, morala şi practica liturgică a Bisericii Ortodoxe. Pentru a înţelege de ce, trebuie să facem câteva precizări. Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă bisericească deoarece, în timpul ei, are loc prefacerea darurilor din pâine şi vin, aduse ca jertfă nesângeroasă, în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos. Prefacerea darurilor este reală, nu simbolică, şi este săvârşită de Duhul Sfânt care, chemat de preotul liturghisitor printr-o rugăciune specială, vine şi preschimbă pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos. Acest moment se numeşte epicleză şi se petrece în timp ce strana cântă imnul „Pe tine te lăudăm”.

Vohodul mare – în desfăşurarea căruia preotul pomeneşte întreaga biserică, episcopul locului, clerul, ctitorii, binefăcătorii, eroii şi oastea ţării, pe cei adormiţi, pe toţi credincioşii prezenţi la Sfânta Liturghie – are loc înaintea epiclezei şi, în consecinţă, darurile de pâine şi vin nu pot fi numite sfinte, întrucât nu sunt prefăcute încă în trupul şi sângele lui Hristos. La vohodul mare darurile sunt numite cinstite, adică binecuvântate de preot prin rugăciune, atunci când le pregăteşte în vederea sfinţirii. Acest moment solemn al Sfintei Liturghii a creat şi un obicei, anume atingerea credincioşilor cu Sfântul Potir şi cu Sfântul Disc pe creştetul capului. Problema e că unii creştini vin la Sfânta Liturghie numai pentru a primi acea atingere, când în mai toate bisericile numărul credincioşilor creşte foarte mult iar, după încheierea procesiunii respective, scade, ajungând la jumătate sau chiar mai puţin. Cei care procedează astfel săvârşesc o greşeală mare. Pentru a se bucura de roadele sfinţitoare ale Liturghiei, credincioşii ortodocşi trebuie să participe la toată slujba, nu numai la unele momente ale ei. Dacă unii pleacă după vohodul mare, înseamnă că nu-i interesează Sfânta Liturghie, ci doar un moment al ei, care nu este cel mai important. Sfântul Ioan Gură de Aur îi compară pe cei care părăsesc biserica înainte de încheierea Sfintei Liturghii cu Iuda vânzătorul, care a ieşit de la Cina cea de Taină înainte ca aceasta să se fi terminat. „Şi plecarea lui a fost în noapte” (Ioan 13, 30). Sfânta Liturghie este Cina Domnului, retrăită în chip real astăzi în Biserică, cină la care credincioşii cer lui Hristos, cu îndurare, să fie şi ei părtaşi: „Cinei Tale celei de Taină astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaşi ne primeşte”, se rosteşte la rugăciunea dinaintea împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine. Evident, Mântuitorul Hristos nu îi face părtaşi la Cina Sa pe aceia care pleacă înainte de terminarea acesteia.

În al doilea rând, convingerea greşită că darurile sunt sfinte şi nu cinstite, cum sunt de fapt, îi face pe unii să dea vohodului mare o tentă oarecum magică. Mulţi creştini cred, în mod greşit, că atingerea lor cu Sfintele vase rezolvă miraculos diferite probleme pe care le au (câştiguri materiale, ferire de duşmani, vindecarea de boli trupeşti), că este aducătoare de noroc sau, mai grav, că ar ierta păcatele. Părerile acestor persoane sunt total eronate şi spun multe despre credinţa lor. Sfânta Liturghie este „cerul pe pământ”, cum zice Sfântul Ioan de Kronstadt, şi nu este destinată să dăruiască noroc şi câştiguri materiale participanţilor, să rezolve conflicte şi alte probleme lumeşti într-un mod magic, ci ea este o slujbă sfântă în care preotul se roagă împreună cu credincioşii pentru mântuirea sufletelor lor. Nevoile pământeşti, deşi sunt prezente în rugăciunile Liturghiei, se află aşezate pe un plan secundar, neexagerându-se importanţa lor. În ce priveşte iertarea păcatelor, în Biserica Ortodoxă ea nu se primeşte printr-o simplă atingere de vreun obiect, fie chiar Sfântul Potir sau Sfântul Disc. Ce rost ar mai avea atunci Sfânta Taină a Spovedaniei pe care însuşi Mântuitorul Hristos a întemeiat-o, pentru ca orice credincios să primească de la Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite preotului duhovnic(Ioan 20, 23). Aşadar, după cum am arătat, atitudinea unor creştini faţă de momentul vohodului mare este total greşită.

De unde provine această situaţie, din ce decurge ea? Credem că din puţina cunoaştere sau din necunoaşterea de către creştini a conţinutului, sensului şi folosului Sfintei Liturghii pentru mântuirea lor. Este adevărat că legătura noastră cu Dumnezeu se întemeiază pe credinţă, dar acest lucru nu exclude cunoaşterea, după cum arată şi Sfântul Apostol Pavel: „Prin urmare, credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). „Auzirea” implică obligatoriu cunoaşterea, înţelegerea. Părintele Dumitru Stăniloae întăreşte acest lucru: „Cunoaşterea nu se opune credinţei, ci o întemeiază, şi viceversa”. Într-o lume secularizată, în care raţiunea biruie tot mai mult sentimentul, este necesar să cunoaştem sensurile şi importanţa actelor şi momentelor Sfintei Liturghii pentru a ne întări credinţa şi convingerile religioase pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a ne apăra credinţa ortodoxă şi Biserica de învăţătura şi practicile eretice ale sectelor care fură minţile şi sufletele tot mai multor oameni. Acest lucru se întâmplă şi datorită necunoaşterii de către creştini a învăţăturii de credinţă cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Liturghie. Atrăgând atenţia asupra acestui fapt, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Căci ce te faci în faţa ereticului numai cu evlavia dacă nu cunoşti Scripturile”. Şi dacă nu cunoşti, am adăuga noi, Sfânta Liturghie, cea mai importantă slujbă a cultului ortodox.

Altă cauză a greşelilor de care vorbeam mai sus este pietismul exagerat al unor creştini, îl putem numi şi credulitate, nicidecum credinţă adevărată şi sănătoasă, care poate duce, în final, la tot felul de superstiţii. Aşa se face că, în loc să dea importanţă împărtăşirii cu Sfânta Euharistie sau rugăciunilor de laudă şi de cerere din Liturghie, cei superstiţioşi caută numai să fie atinşi cu Sfântul Potir sau cu Sfântul Disc, pentru că aşa, îşi închipuie ei, vor avea noroc, spor în casă şi vor fi feriţi de rele. În rest nu mai contează nimic: nici Sfânta Împărtăşanie, nici lauda, nici cererile. De aceea pleacă liniştiţi acasă!

Trebuie să precizăm că Biserica Ortodoxă canoniseşte superstiţia, la fel ca magia şi vrăjitoria prin afurisire, cum prevede Pravila Bisericească. Despre superstiţioşi Mântuitorul spune: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Matei 6, 23), lucru întări şi de Sfântul apostol Pavel: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor” (I Corinteni 10, 21). Iată ce consecinţe grave pot avea indiferenţa, ignoranţa şi superstiţia. Dacă mai adăugăm că Liturghierul ortodox nu prevede nicăieri că preotul trebuie să-i atingă pe credincioşi cu Sfintele vase în timpul vohodului mare, prelungind prin aceasta inutil Liturghia, şi că există pericolul ca preotul să le scape din mâini în urma unor mişcări neatente ale lui sau ale credincioşilor, înţelegem că acest gest nu este neapărat necesar. În loc să renunţe la acest obicei, el se perpetuează cu toate consecinţele pe care le-ar putea produce. Mai mult, profitând de numărul sporit al creştinilor adunaţi la vohodul mare, la unele biserici se organizează colecte, demers bun în sine, dar care , din orice unghi l-am privi, se situează în afara Sfintei Liturghii. Şi aceasta, în timp ce la strană se cântă ”Toată grija cea lumească acum să o lepădăm”.

SIDA - boala si pacat

SIDA - boala si pacat

Boala ca suferinta si preambul al mortii este determinata de pacat. Daca pacatul a adus in firea omului revolta simturilor prin dereglarea instinctelor vitale, boala este un semnal al dezordinii si al lipsei de armonie din trup si din suflet sau dintre ele, dupa cuvintele Apostolului: "caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului, si ele se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi" (Gal. 5, 17).

Pacatul este nefiresc naturii umane fiindca nu-i apartine structural de la creatie. E coruptibilitatea, deficienta, boala care atrage dupa sine moartea. Pentru acest motiv conchide Apostolul ca "rasplata pacatului este moartea" (Rom. 6, 23). Inca din antichitate filosofii au constatat ca numai virtute a poate aduce firii omenesti sanatatea care sa-i asigure buna ei dezvoltare spre perfectiune. La fel spunem si noi ca, daca pacatul ne izoleaza de Dumnezeu, prin virtute ne sfintim viata ajungand la asemanarea cu Dumnezeu, adica la implinirea menirii pentru care am fost creati, rascumparati si sfintiti de Dumnezeu cel in Treime Sfant.

Boala SIDA, cea mai cumplita boala a secolului, din nefericire confirma aceasta teza a moralei crestine, fiind, pentru noi, in acelasi timp si un semnal de alarma!

I. Boala SIDA

Numele SIDA indica sindromul de imuno deficienta dobandita, fiind prescurtarea apelativului frantuzesc: "syndrome immuno-deficitaire acquis". Este produsa de virusul HIV (Human Immuno-deficiency Virus), avand ca tropism pentru limfocitele T4, celulele albe din sange, cu rol principal impotriva infectiilor si a aparitiei cancerului. In cele din urma se ajunge la prabusirea capacitatii de aparare a organismului.

Se crede ca primul caz de SIDA a aparut in 1960 in Africa, avandu-si originea la o specie de maimuta numita cercopiteci, unde virusul constituie o prezenta obisnuita. A fost suficient ca sa-l ia un singur individ din Africa, pentru a se raspandi in intreaga lume. In anul 1981 infectia a fost depistata pentru prima data in SUA, desi era foarte extinsa la populatia Caraibelor si a Africii ecuatoriale. Calea "preferata" de transmitere a bolii este cea sexuala. Din nefericire face victime multi copii nevinovati, care pot fi infectati in perioada prenatala, fie pe cale asplacentara, fie in timpul nasterii, fie chiar prin laptele matern.

Boala poate fi transmisa si prin sangele transfuzat. Inca din 1986 in Elvetia s-au constatat urmatoarele categorii infectate cu HIV: 13% dintre homosexuali, 50% dintre toxicomani si 20% dintre hemofilitici. In acelasi an, in SUA existau 1-2 milioane de infectati, iar in intreaga lume intre 5 si 10 milioane. Desigur, numarul celor infectati creste mereu, iar medicina negasindu-i inca leacul, se multumeste doar s-o numeasca cu groaza si infricosare "boala secolului".

De retinut este si faptul ca ingrijirea unor astfel de bolavi este extrem de costisitoare. Mai tragic este insa faptul ca Colegiul American al Medicilor manifesta o retinere de a-i ingriji pe cei bolnavi, rezultand astfel abandonarea lor din viata sociala. Copiii erau exclusi din scoli, iar cei maturi si-au pierdut slujbele. Mai tarziu insa, Asociatia Americana a Medicilor a trebuit sa se supuna principiului peren al medicinii, care ii obliga sa acorde ingrijire egala tuturor bolnavilor cu compasiune, pana in ultima clipa a vietii. Astfel, s-au legiferat pincipiile asistentei medicale a bolnavilor infectati cu HIV.

Pentru a intelege modul de transmitere a bolii trebuie avute in atentie trei elemente:

1. Sursa de infectie
2. Caile de transmitere
3. Organismul receptiv.

Sa le vedem pe rand:

1. Sursa de infectie

Infectia cu virusul HIV se face de la bolnav. Acest virus se gaseste in sange, sperma, secretiile colului uterin si laptele matern. Boala poate preveni chiar si dintr-o simpla trasfuzie de sange. Prin relatii sexuale se transmite partenerului. Femeile insarcinate il transmit copiilor care se nasc.

2. Caile de transmitere a virusului

Cea mai des intalnita cale este prin raporturile sexuale, mai ales prin homosexualitate. In SUA 73% din cazuri sunt pe cale homosexuala. In astfel de cazuri, la nivelul mucoasei anale apar microhemoragii, pe unde virusul HIV eliberat odata cu sperma trece in sangele persoanei sanatoase. Dar si persoana pasiva poate transmite virusul atunci cand organul genital al persoanei active prezinta mici leziuni.

In multe situatii purtatorii virusului pot fi heterosexuali. Virusul se transmite chiar si in cadrul familiei, cand unul din parteneri l-a obtinut prin desfraul cu concubine sau prostituate. Asa se explica faptul ca prin cresterea prostitutiei clandestine si a raporturilor extraconjugale, creste mereu numarul bolnavilor de SIDA. In unele tari europene, 25-30% dintre prostituate prezinta testul ELISA pozitiv. Se crede ca aceasta categorie de persoane va prezenta in viitor principala sursa de transmitere a bolii.

Alte cai de transmitere a bolii pot fi instrumente de manichiura si pedichiura, lamele de ras, periutele de dinti folosite in comun. Acestora li se adauga toxicomanii care folosesc aceeasi seringa.

Copiii nou-nascuti pot primi boala de la mama infectata in timpul vietii intrauterine sau hraniti la san. Un numar de 6% din cazuri ramane necunoscut cu privire la modul in care au contractat virusul.

3. Organismul receptiv

Organismul receptiv la boala poate fi orice persoana infectata. Boala SIDA este foarte ascunsa. Majoritatea celor infectati au aparenta oamenilor sanatosi. La 50% din cazuri apar leziuni cutanate. S-a constatat ca dupa 3-9 luni de la infectie, testul ELISA devine pozitiv. Dar la 10% din purtatorii virusului abia dupa un interval de 2-5 ani s-a evidentiat boala.

Boala in general este foarte grea atat pentru purtatorul virusului, cat si pentru familie, sau mediul social. Boala nu se poate trata, dar ingrijirea unui bolnav se ridica in prezent in SUA la 20-30 mii de dolari.

De retinut este faptul ca virusul este rezistent in mediul ambiant, traind doar in celulele in care s-a infuzat si prin care se transmite mai departe. Virusul este sensibil la antisepticele si dezinfectantele utilizate in spitale. Bolnavii pot trai in mijlocul familiei cu conditia unei oarecare izolari in folosirea camerei separate, a obiectelor personale si a aplicarii dezinfectiei materialelor folosite de ei.

II. Evaluari etice

Dupa cum am vazut in cele prezentate pana aici, SIDA reprezinta un flagel devastator al vietii personale si sociale, pentru a carui eradicare se cheltuieste enorm, sub toate formele ce implica acest domeniu de activi¬tate. Rezultatele pana acum sunt nule.

In aceasta situatie etica crestina vine cu sugestia de prevenire a bolii. Iar aceasta e motivata de faptul ca SIDA este in cele mai multe din cazuri consecinta a ceea ce morala crestina numeste pacat. Altfel spus, ne ferim de pacat si evitam boala! De fapt, promovarea drepturilor omului e un lucru necesar bunei desfasurari a vietii, dar trebuie sa ne gandim totdeauna la finalitatea unei actiuni.

Cine nu priveste finalitatea unei actiuni, risca sa aleaga prapastia. Desigur, drepturile omului se desfasoara in contextul ordinii juridice impuse de legi. Dar soarta socetatii omenesti ar fi mult mai fericita si drepturile omului ar fi mai autentic afirmate daca s-ar avea in vedere principiile divine ale Evagheliei.

Hristos nu a venit sa anuleze viata, ci ca oamenii "sa aiba viata si din belsug sa aiba." "Insusi este Viata" (Ioan 14, 6), iar cei ce isi traiesc viata impartasindu-se din Viata Lui, gasesc in viata lor bucuria si seninatatea adevaratei ei impliniri.

De aici vedem ca viata umana este inzestrata de la zamislire a ei cu sacralitate divina. Natura umana purtand in sine sacralitatea, are menirea de a adanci semnificatia spirituala a persoanei umane prin "Duhul sfinteniei" (Rom. 1,4) prezent si lucrator in viata ei.

In aceasta viziune, privind sensul si scopul ulterior al vietii, rezulta ca viata traita in pacat in contul unei libertati oarbe este o cumplita amagire. Pacatul transforma totdeauna libertatea in anarhie, cu finalitate dezastruoasa. SIDA o dovedeste pe deplin. Prevenirea pacatului inseamna prevenirea bolii fara a impieta intru nimic libertatea autentica a naturii umane. SIDA este o dovada in plus ca pacatul nu este propriu naturii umane. E boala care o duce la pierzanie.

Pacatul nu afirma demnitatea libertatii umane. El este o rana a firii, de aceea creeaza suferinta. Libertatea trupului de a se "balaci" in pofte, fara nici-un discernamant, a creat si creeaza boli si suferinte fizice si morale; personale si sociale. SIDA este o dovada convingatoare in acest sens. Daca toti oamenii ar trai viata impartasindu-se de viata lui Hristos, ar cunoaste adevaratele valente ale libertatii intru Adevar. Ne-a asigurat Domnul spunand: "veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Iar Adevarul este El Insusi (Ioan 14, 6). Adevarul nu poate fi decat unul singur. El e lumina, si "lumina lu¬mineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 3).

Pentru a arata concret ca respectarea principiilor Evangheliei ar preveni SIDA ne vom referi la doua dintre ele.

In primul rand, morala evanghelica nu condamna relatiile sexuale, ci pretinde ca ele sa se exercite doar intre soti in cadrul familiei binecuvantate de Dumnezeu, pe care Apostolul o ridica la taina iubirii lui Hristos fata de Biserica Sa, si precizeaza ca "datori sunt barbatii sa-si iubeasca femeile lor ca si trupurile lor. Cel ce isi iubeste femeia, pe sine se iubeste" (Efes. 6, 28-33), fiindca "femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, cifemeia" (1 Cor. 7,4), "caci barbatul se sfinteste pldnfemeie, sifemeia se sfinteste prin barbat" (1 Cor. 7, 14).

In al doilea rand, morala evanghelica aminteste mereu ca trupul omului este templu al Duhului Sfant. Sfintenia vietii ii intareste puterile, pe cand patimile ii distrug sanatatea si vitalitatea. Asemenea sufletului, trupul a fost creat de Dumnezeu si, deci, merita aceasta atentie si ingrijire ca si sufletul, intrucat el este slujitor al sufletului. Insa si menirea vesnica a tru¬pului pretinde consacrarea lui, fiindca toti cei care au partasie cu Dumnezeu devin sfinti asemenea Lui: "Fiti sfinti precum si Dumnezeu este sfant" (Lev. 19,2).

Sfintenia lui Dumnezeu impartasita deopotriva sufletului si trupului, confera persoanei umane perspectiva transcendenta a existentei sale. De aici si cuvintele Apostolului: "Trupul nu este (facut) pentru desfranare, ci pentru Domnul si Domnul pentru trup. Nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos? Luand deci madularele lui Hristos, le vei face madularele unei desfranate? Sa nu fie. Sau nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un trup cu ea? Caci vor fi, zice amandoi un trup". Iar cel ce se alipeste de Domnul, un Duh este cu el. Fugiti de desfranare. Orice alt pacat ar face omul este afara de trup; dar cel ce face desfranare pacatuieste in trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant. Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 16, 13-20).

Apostolul scrie uneia dintre comunitatile crestine: "De desfranare nici sa nu se pomeneasca intre voi!" (Efes. 5, 3). Si nici nu s-a pomenit. Dar nici SIDA nu a existat! De aici vedem ca ceea ce eticile biologizante numesc "calitatea" vietii nu se realizeaza prin abuzuri libertine, ci numai prin sfintenia ei.

Un alt aspect etic al problemei in discutie se refera la atitudine a crestina fata de bolnavii de SIDA. Ei au fost la inceput marginalizati si parasiti. Vazandu-se insingurati, erau coplesiti de deznadejde. "Inainte de orice insa a stigmatiza pe cei infectati cu SIDA este pe cat de simplu, tot pe atat de necrestineste. E simplu, adica, precum spunea cineva, sa impartim lumea in noi si ei, noi adica cei care suntem sanatosi, cuminti, morali si cei care sunt infectati, bolnavi, imorali. Numai ca procedand astfel, s-a afirmat, "aducem vatamare ideii de om, ideii de umanitate si chiar ideii de Dumnezeu. In masura in care Biserica promoveaza ideea de unicitate a omului, a umanitatii, ideea necesitatii de a ingriji pe cei atinsi de boala, de a ajuta pe cei neatinsi sa fie protejati, de a face educatie in acest sens, in aceeasi masura Biserica participa la lupta contra SIDA."

Cu prudenta cuvenita, diakonia crestina trebuie mai ales sa ajute copiii nevinovati, victime ale bolii, sau ramasi orfani, pierzandu-si parintii tot de pe urma acestei cumplite boli. Dar nici cei maturi care prin pacat au ajuns purtatorii virusului HIV, nu trebuie indepartati. Mantuitorul cauta mereu oaia cea pierduta si "in cer va fi mai mare bucurie de un pacatos ce se pocaieste, decat nouazeci si noua de drepti carora nu le trebuie pocainta" (Luca 15, 7), caci "Fiul Omului nu a venit sa piarda sufletele oamenilor, ci sa le mantuiasca" (Luca 9, 56).

Hristos Domnul "a venit ca sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi." Implinind lucrarea samarineanului milostiv, Biserica totdeauna cauta pe pacatosi si se apropie de ei pentru a-i incorpora in viata de har fiindca "cei bolnavi au nevoie de doctori" (Matei 9, 12).

In legatura cu participarea celor infectati cu virusul HIV, la viata Bisericii, se ridica o problema practica, privind modul lor de impartasanie, stiut fiind ca boala este transmisibila. Parerile sunt impartite: unii considera ca trebuie sa fim prudenti si sa nu-i impartasim pe cei bolnavi cu aceeasi lingurita cu care ii impartasim pe cei sanatosi, pentru a nu se contamina, sau a nu-i pune pe cei sanatosi in retinere fata de Sfanta Taina.

Altii considera o adevarata impietate punerea unei astfel de probleme, intrucat e vorba de impartasirea cu darurile consacrate, devenite Trupul si Sangele Domnului, iar noi cerem sa ne fie Euharistia "spre sanatatea trupului si a sufletului". Cei preocupati de acest aspect al problemei sustin ca inca nu s-a semnalat niciun caz de infectie HIV prin lingurita de la impartasanie.

Altii mai scrupulosi sugereaza unele solutii practice, in sensul oferirii impartasaniei individuale, lingurite de plastic; sau a cere credinciosilor sa deschida gura pentru ca sa poata fi introdusa lingurita fara a fi atinsa saliva; sau ca cei bolnavi sa primeasca impartasania la urma, dupa credinciosii sanatosi.

Pe de alta parte, s-a constatat ca "riscul infectiei dupa contact oral cu lucruri contaminate cu saliva, in cantitate ne semnificativa ar fi neglijabila." Apoi "se crede ca microbii potentiali care cauzeaza boala supra¬vietuiesc numai putin timp in vin, dar nu au putut fi extrasi din vin in vreo mostra, adica nu au putut fi pusi in evidenta in nici un caz in vin."

In sfarsit, un alt aspect etic se refera la intreruperea sarcinii femeilor infectate cu virusul HIV, pentru a nu transmite boala copilului ce se va naste. Un medic crestin, considerand avortul crima, spune scurt: "Nu suntem de acord." In schimb, medicina laica, pentru care avortul este o problema de rutina recomanda intreruperea sarcinii.