Apartinem noi, oamenii, cu adevarat acestui univers? Am fost oare "destinati" sa traim aici? La urma urmelor, suntem fiinte inzestrate nu numai cu viata ci si cu un inalt grad de "ratiune". Insa – intr-un univers ce pare a fi, in cea mai mare parte, irational – ratiunea noastra nu ne instraineaza cumva de el? Cum se pot incadra in tabloul general al naturii, cum il cunoastem din stiinta, niste fiinte inzestrate cu ratiune si constiinta de sine? Dar, oare, chiar ne incadram noi, oamenii, in acest tablou?
Mai direct, aceasta intrebare ar suna astfel: "Ratiunea" e intr-adevar o parte a naturii, sau e doar o calitate care ne deosebeste de universul material?
Termenul "ratiune" poate desemna o multime de lucruri: capacitatea de a experimenta, gandi, judeca, reflecta, calcula, planifica, intelege etc. Toate aceste trasaturi sunt absolut relevante, dar inseamna, inainte de toate, capacitatea noastra de a intelege, judeca si decide. Din acest punct de vedere, este ratiunea un fapt natural? Reprezinta ea dezvoltarea unui potential, prezent in natura dintotdeauna? Sau e o doar o realitate pur spirituala coborata in lumea materiala dintr-o sfera supranaturala, cum sustin anumite mituri, religii si filosofii traditionale? Constiinta umana e un accident absurd ce perturba, pentru un moment, linistea eterna a cosmosului? Sau e pur si simplu o proprietate de adaptare, descoperita intamplator, intr-o evolutie fara scop, pentru a permite speciei noastre sa indure o lume ostila ei? Sau, dimpotriva, poate ca chiar evolutia ratiunii reprezinta scopul acestui univers.
In general, traditiile religioase cred ca acest cosmos este modelat de ceva asemanator unei "Ratiuni" transcendente. In cercurile religioase profetice, universul e expresia unei "intelepciuni" vesnice sau implinirea unei "Viziuni" divine. In Biblie si in Coran, creatia este realizata prin "Cuvantul" lui Dumnezeu, in vreme ce, in gandirea platonica, ce a influentat, de asemenea, foarte mult teologia apuseana, cosmosul e reflectarea "Ideilor" eterne.
Atat timp cat cosmosul a fost considerat expresie a inteligentei divine, s-a putut afirma si ca mintile noastre marginite "apartin" acestui univers. Desigur, teismul traditional sugereaza ca adevaratul nostru camin se afla in alta parte, dar cel putin recunostea faptul ca apartinem acestui spatiu, in timpul voiajului nostru pamantean. Pe de alta parte, stiinta moderna, unul dintre cele mai uimitoare produse care au izvorat vreodata din mintea omeneasca, considera ciudat faptul ca ratiunea si-a facut aparitia tocmai aici. Materia ar fi putut sa existe la fel de bine la infinit, si chiar pentru vesnicie, fara sa fi existat, in acelasi timp, si vreo urma de ratiune. Se pare ca fiintele ganditoare au fost, aparent, absente din univers; timp de miliarde de ani nu a existat gandire, pana ce luminita constiintei umane a inceput sa palpaie, nesigura, in intunericul cosmic. Cum cred cei mai mari oameni de stiinta, numai dupa epoci intregi de joaca a determinismului fizic si a sansei oarbe, materia a dat nastere in cele din urma, cu multa dificultate, ratiunii.
Cel putin pana nu demult, materia parea ostila, sau macar indiferenta fata de ratiune. Stiinta ne-a invatat ca, numai indepartandu-se de la alunecarea sa entropica catre inconstienta finala, universul accepta, pentru o clipa, orice forma inteligenta de existenta. Stiinta nu a oferit nici o alternativa acestui univers, lipsit in esenta de ratiune. Ea a descris ratiunea umana ca pe o simpla anomalie, ca pe un invadator strain si absurd.
Totusi, un nou set remarcabil de idei stiintifice a inceput sa tulbure de curand aceasta imagine a unui univers in general irational. Este curios faptul ca un numar mare de oameni de stiinta accepta din nou ideea ca ratiunea ar putea fi un aspect fundamental al naturii si nu un simplu produs accidental al unei evolutii inconstiente. Aproape impotriva vointei lor, acesti oameni de stiinta transforma astazi ratiunea intr-o parte integranta a imaginii lor despre univers. Ironia este ca fizica, stiinta care, mai inainte, excludea total ratiunea din univers, preia acum initiativa in a face exact contrariul.
Evenimentele au luat aceasta intorsatura ciudata dupa nasterea teoriei relativitatii si a fizicii cuantice. Einstein a aratat ca, in fiecare cadru fizic independent, viteza luminii e intotdeauna aceeasi, dar ca un eveniment inregistrat la un moment dat de catre un observator intr-un sistem inertial nu ar trebui sa fie perceput neaparat simultan de un alt observator, aflat in alt cadru. Calculele sale uimitoare l-au dus pe Einstein la concluzia ca nu exista o simultaneitate absoluta in univers. In descrierea evenimentelor fizice, situarea observatorului poate conduce la o diferenta reala. Mintea observatorului se imbina mult mai intim cu materia, spatiul si timpul decat se credea pana acum. Ea nu mai pluteste undeva in afara cosmosului, cum s-a intamplat de cand a fost alungata, prin dualismul lui Descartes, din lumea fizica, si e, din nou, un cetatean respectabil al naturii insasi.
Stiinta lui Einstein l-a facut pe astronomul Arthur Eddington sa remarce, nu fara o oarecare exagerare, ca noua imagine despre univers a teoriei relativitatii are implicatii teologice, deoarece, daca propria noastra subiectivitate se intrepatrunde atat de mult cu lumea obiectiva, la fel de usor s-ar strecura, neobservata, o "Minte" transcendenta in cosmos.
La fel de entuziasmat a fost si Eddington de implicatiile mecanicii cuantice, deoarece se pare ca si aici prezenta unui observator e inseparabila de descrierea stiintifica a realitatii cosmice. Faimosul "principiu al incertitudinii" al lui Werner Heinsenberg sugera ca nu putem masura cu exactitate pozitia si viteza unui foton sau a unui electron. Chiar actul prin care observam starea sau activitatea unei particule subatomice adauga mereu o confuzie la impresia pe care o avem despre ea. Repetam inca o data ca modul in care natura este receptata de stiinta nu poate fi detasat de existenta mentala a observatorului. Oamenii de stiinta banuiesc ca, in fizica cuantica si in teoria relativitatii, subiectul care observa este inseparabil, din punct de vedere fizic, de lumea observata [1]. Ratiunea a devenit un aspect esential al imaginii stiintifice a naturii, incetand sa mai fie o simpla intrusa.
Unii oameni de stiinta formuleaza azi ipoteze si mai surprinzatoare asupra motivului pentru care ratiunea ar putea fi parte intrinseca a cosmosului. Creste banuiala ca ratiunea se impletea deja subtil chiar cu primele etape ale istoriei cosmice. Desi este o idee ce ar putea fi greu acceptata de catre oamenii de stiinta traditionalisti, se pare ca posibilitatea evolutiei ratiunii ar fi putut fi un factor in modelarea cosmosului, chiar incepand cu big bang. Daca aceasta speculatie se dovedeste a fi corecta, ea va reprezenta cea mai surprinzatoare rasturnare de evenimente din istoria stiintei.
Este oare posibil ca fizica, pe care Steven Weinberg o considera cea mai impersonala dintre stiinte, sa sugereze azi ca materia nu poate exista independent de realitatea mintilor oamenilor? Mai multi fizicieni se joaca chiar cu aceasta ipoteza, afirmand ca proprietati fundamentale ale naturii, cum ar fi forta gravitatiei si ritmul expansiunii comice, au o legatura mai mare cu existenta gandirii decat s-a presupus vreodata. Sa aruncam o privire asupra bazelor acestei idei atat de provocatoare.
Atat Newton cat si Einstein au formulat teorii ale gravitatiei, dar nici unul din ei nu a reusit sa spuna de ce gravitatia are exact cantitatea de forta de cuplare pe care o implica. La fel, Edwin Hubble a aratat ca universul este in expansiune si ca galaxiile se indeparteaza una de cealalta cu o viteza direct proportionala cu distantele ce le separa; el n-a aratat totusi de ce "constanta Hubble", ritmul de expansiune al universului, are viteza pe care o are. Cu toate acestea, stim ca Hubble si constantele gravitationale trebuiau sa fie ceea ce sunt, daca universul trebuia sa evite sau o prabusire prea timpurie, sau o evolutie prea rapida, pentru a permite formarea stelelor si galaxiilor. Dar de ce universul are exact echilibrul care sa-i permita formarea stelelor si galaxiilor? Oamenii de stiinta, care s-au multumit atata vreme sa raspunda la intrebarile simple, care incep cu "in ce fel", nu mai pot evita complet aceste intrebari, care incep cu "de ce".
Inainte de a cauta un posibil raspuns, sa analizam alte cateva aspecte inrudite. De exemplu, astronomii au calculat ca exista aproximativ 1022 stele in universul observabil. Dar, de ce sa nu fi fost de ajuns doar 1011 stele, si el un numar impresionant? Care este motivul exact pentru care avem acest univers atat de urias si atat de vechi? Cu siguranta ca, din punctul de vedere al fizicii si al astronomiei, un univers mai mic si cu o viata mai scurta ar fi fost perfect acceptabil. Oamenii de stiinta presupun azi ca universul a avut nevoie numai de exact aceasta cantitate de materie (anume, densitatea sa reala trebuie sa fie foarte apropiata de densitatea sa critica), pentru a nu se prabusi in el insusi prea devreme sau pentru a nu se extinde prea rapid, astfel incat sa poata aparea viata si gandirea. Exista oare vreo legatura intre densitatea universului si existenta fiintelor vii si ganditoare [2]?
Si mai sunt inca multe alte enigme. De exemplu, daca analizam fizica particulelor, observam ca nucleele atomilor sunt de aproximativ doua mii de ori mai mari decat masa unui electron. De ce nu de o mie sau de trei mii de ori? Din punctul de vedere al fizicii, nu exista un motiv clar pentru ca aceste valori sa nu fi fost altele. Prin urmare, de ce sunt ele cele care sunt si nu altele?
Stim doar ca daca raportul dintre masa electronului si cea a protonului ar fi fost numai infim mai putin diferita, nu ar fi mai existat atomii de hidrogen. Iar daca nu ar fi existat atomii de hidrogen, elementele chimice grele, cum ar fi carbonul, oxigenul si nitrogenul, nu ar fi fost niciodata create in cuptoarele stelare, alcatuite din hidrogen si heliu. Iar daca nu ar fi existat elemente grele, nu ar fi putut exista nici viata si nici ratiune, ambele necesitand elementele grele (in special carbon) pentru a exista. Si totusi, ce anume a "decis", in primele momente ale universului, ca proportia dintre masa protonului si cea a electronului sa fie exact aceea care sa permita formarea hidrogenului – si, in final, a vietii si a gandirii? Este totul numai rezultatul intamplarii oarbe sau al necesitatii impersonale?
Exista oare un "principiu" care ar putea da un raspuns clar si concludent tuturor acestor intrebari? Exista cu adevarat o modalitate de a raspunde tuturor intrebarilor in acelasi timp? Stim ca oamenii de stiinta cauta explicatii care pot rezolva o multime de probleme intr-un mod cat mai direct posibil. Ei isi pun toata pasiunea pentru a gasi solutii simple si elegante pentru intrebari care sunt la inceput foarte complicate, si cauta formule clare care sa raspunda, simultan, unei mari varietati de probleme, printr-o singura manevra eleganta a mintii. Si cu cat principiul explicativ este mai simplu, cu atat el devine mai atragator.
Un exemplu este Copernic care, cu modelul unui sistem planetar heliocentric, a desfacut enormul nod de probleme astronomice rezultate ca urmare a secole intregi de atasament fata de un univers geocentric. Mai recent, teoria evolutiei a inlaturat, la prima vedere, multe probleme, aparent fara nici o legatura, ridicate de geologia, paleontologia si biologia predarwinista, care presupuneau ca lumea este statica si nu foarte veche. Thomas Huxley a fost atat de impresionat de modeluul elegant dat de explicatiile teoriei lui Darwin, incat se spune ca ar fi afirmat: "Ce prost am fost sa nu ma fi gandit eu la asa ceva". Azi, unii fizicieni spera sa obtina o explicatie completa a intregului univers fizic, o "Teorie a Intregului", care sa fie atat de simpla incat sa poata fi inscriptionata pe un tricou [3]. Prin urmare, nu e deloc surprinzator ca oamenii de stiinta cauta un principiu simplu, care sa poata explica imediat toate trasaturile specifice din microsfera astronomiei si microsfera fizicii particulelor. Cautarea unei solutii simple, care sa poata raspunde mai multor intrebari intr-o secunda, pare sa fie un procedeu sanatos. Chiar daca o astfel de solutie nu poate fi testata imediat, va atrage totusi atentia oamenilor de stiinta, pentru ca orice idee – ce promite sa rezolve o multitudine de enigme stiintifice dificile atat de direct – merita o examinare atenta, chiar daca pentru moment rezista falsificarii [4].
Si totusi, de ce conditiile initiale si constantele fundamentale sunt fixate asa cum le stim? De ce exista atatea stele? De ce universul este atat de mare si de vechi? De ce se extinde in acest ritm? De ce are aceasta densitate? De ce forta gravitatiei e constant aceeasi de la un capat la altul al universului? Pe scurt, de ce are universul aceasta configuratie?
Raspunsul cu care se joaca oamenii de stiinta acum este, din nou, ratiunea. Existenta ratiunii face materia ceea ce este. Cheia intregii naturi si istorii a materiei este ratiunea.
O forma importanta pe care o imbraca astazi acest tip de "explicatie" este principiul antropic [5]. Derivat din cuvantul grec anthropos, care inseamna om, principiul antropic sustine ca intregul cosmos a fost alcatuit, chiar de la inceputurile sale, in asa fel incat sa permita eventuala existenta a indivizilor inzestrati cu ratiune. Aceasta explicatie afirma ceva de la sine inteles, pentru ca, din moment ce ne aflam aici, universul trebuie sa fi fost "alcatuit" astfel, incat sa faca posibila existenta noastra. Cu toate acestea, nu se cunoaste inca nici o motivatie stiintifica potrivit careia sa nu fi putut fi "alcatuit" in alt mod. Exista o concordanta aparent "remarcabila" intre fizica universului primar si aparitia, in cele din urma, a ratiunii in cadrul evolutiei cosmice. Oare, existenta finala a ratiunii nu are cumva vreo legatura cu forta gravitatiei, ritmul expansiunii cosmice, densitatea cosmosului si valorile relative atribuite particulelor si fortelor primordiale?
Aceasta ipoteza, cu adevarat "uimitoare", devine astazi din ce in ce mai mediatizata. Unii oameni de stiinta o considera scandalos de nestiintifica, in vreme ce altii o considera socanta si chiar irezistibila. Desi discutia despre un principiu antropic, oricare ar fi meritele acestuia, este extrem de controversata, cel putin ea demonstreaza cat de greu ii este stiintei sa situeze ratiunea umana care face observatii inauntrul lumii observate. Desi mai inainte stiinta a facut aceasta excludere, tot ea sugereaza cu forta acum ca mintile noastre nu pot sa nu-si arunce umbra subiectiva asupra tuturor lucrurilor pe care le observam, poate chiar si asupra fizicii universului primar.
Se pare ca subiectivitatea noastra este amestecata, in tot ceea ce incercam sa prezentam, intr-un mod cat se poate de obiectiv. Intr-o mica masura, ratiunea era prezenta incepand cu cele mai timpurii faze ale evolutiei cosmice, intr-o vreme cand noi nici nu existam. Impreuna cu relativitatea si teoria cuantica, discutiile din jurul principiului antropic par sa sugereze ca trasaturile fundamentale ale universului fizic ar putea sa nu fie complet separabile de existenta observatorilor. Iar unii fizicieni chiar cred acum ca principiul antropic necesita existenta unei Providente Transcendente, care instaureaza ordinea. Cu alte cuvinte, ne apropiem periculos de mult de o noua versiune a vechiului argument al teologiei naturale, referitor la existenta unui plan al lui Dumnezeu.
E totusi important sa subliniem ca principiul antropic are atat versiuni slabe cat si versiuni tari. In versiunea sa "slaba", el nu prezinta decat faptul evident, anume ca tocmai conditiile care ne-au produs ne permit sa vedem in cosmos. Principiul antropic slab WAP (Weak Anthropic Principle) sustine ca fizica vede universul primar asa cum o face, deoarece, in caz contrar, noi nu am fi fost aici sa il observam. Putem intelege doar un univers ce poate produce minti capabile sa-l inteleaga. Versiunea slaba a acestui principiu nu are nici o valoare explicativa; prin urmare, nu se poate spune ca merita sa poarte numele de principiu si nici nu pare sa evoce prea multe lucruri de interes teologic.
Principiul antropic tare, SAP (Strong Anthropic Principle), merge insa mult mai departe. El sustine ca acest caracter fizic al universului exista astfel din cauza ratiunii. Impulsul lumii naturale de a se dezvolta in fiinte rationale a fost cel care a modelat trasaturile fundamentale ale universului inca de la inceput. Tendinta unei ghinde de a se transforma in stejar este cea mai buna explicatie a proprietatilor semintei. Tot asa, tendinta universului de a se dezvolta in directia fiintelor constiente este cea mai buna explicatie pentru intrebarea de ce samanta universului a fost de un anumit fel.
Producerea, in final, de fiinte rationale este, conform principiului antropic tare, raspunsul cel mai simplu si mai elegant la intrebarile de ce universul a inceput sa se extinda in ritmul in care a facut-o, de ce gravitatia are forta pe care o are si de ce proportia dintre masa electronului si masa protonului a fost fixata exact la valoarea pe care o cunoastem. Inclinatia catre producerea de indivizi inzestrati cu gandire este cea mai buna explicatie pentru intrebarile de ce universul are atat de multe stele si de ce e atat de mare si de vechi. Un univers mai tanar sau mai mic nu ne-ar fi putut produce niciodata.
Chiar daca Pamantul este singurul loc unde exista cu adevarat ratiune, a fost totusi nevoie ca universul, in intregul lui, sa fie atat de vechi si de mare cum este acum, pentru ca ratiunea sa apara numai in acest loc. Mai mult, un univers cu o densitate reala diferita de densitatea sa critica cu doar ceva mai putin de o miliardime, probabil ca nu ne-ar fi produs. Daca masa totala a universului nu ar fi fost atat incat sa-l impiedice sa se extinda prea repede, e posibil ca ratiunea sa nu fi aparut niciodata. Prin urmare, existenta ratiunii e "deosebit de sensibila" fata de conditiile initiale si de constantele fundamentale, care au fost fixate in timpul primei secunde a existentei universului.
Inclinatia cosmica sau "nisus" catre ratiune explica de ce forta gravitatiei, de exemplu, echilibreaza cu atata finete ritmul expansiunii cosmice. Daca gravitatia ar fi fost doar cu putin mai puternica, ea ar fi franat expansiunea universului cu mult inainte de timpul necesar coacerii carbonului si a altor elemente grele, care intra in evolutia creierelor (intr-un cuptor stelar e nevoie de cel putin cateva miliarde de ani pentru aceasta).
Pe de alta parte, daca gravitatia ar fi fost numai cu foarte putin mai slaba, expansiunea cosmica ar fi fost prea rapida, iar forta de atractie dintre norii de gaz de hidrogen prea slaba pentru a permite nasterea unor stele suficient de mari pentru a putea coace elementele chimice mai grele, necesare nasterii fiintelor vii si rationale.
Asadar, pentru a exista vreodata ceva asemanator ratiunii, era nevoie de un echilibru incredibil de delicat intre gravitatie si expansiunea cosmica, chiar de la inceputul universului. Pentru ca multe valori posibile ar fi putut fi atribuite acestora, ca si altor conditii cosmice initiale si constantelor fundamentale, cea mai simpla modalitate de a explica "acordul lor fin" e ca intregul univers trebuia sa fie orientat catre gandire. Nu exista o alta explicatie mai directa si mai simpla. Un Copernic, un Darwin sau un Einstein ar fi putut oferi cu greu o solutie mai simpla si mai satisfacatoare pentru atat de multe enigme stiintifice.
Deoarece cosmosul a avut mereu tendinta sa evolueze catre gandire, nu se mai poate spune ca a fost indiferent fata de posibila aparitie a fiintelor umane, capabile sa gandeasca. Asa se face ca noi ii apartinem.
Sau nu? Pana acum am vazut argumentul oamenilor de stiinta care imbratiseaza Principiul Antropic Tare. Dar este acest principiu cu adevarat o explicatie stiintifica plauzibila? Sau este inca un exemplu de combinatie dintre stiinta si vreun sistem de opinie, in acest caz, cu credinta ca fiintele umane reprezinta realitatea centrala a acestui vast univers?
Inainte de examinarea posibilelor raspunsuri, ar fi corect sa spunem ca multi dintre sustinatorii SAP sunt de acord ca "principiul antropic" nu este o eticheta tocmai potrivita pentru ceea ce se discuta aici. A centra atat de mult procesul cosmic pe ratiunea umana suna a antropocentrism arogant. Daca exista si alte fiinte inteligente in univers? Sau daca propriile noastre minti sunt pur si simplu doar scanteile initiale ale unui tip de ratiune (sau prelucrare de informatii), cu finalitate mai larga si mai profunda, care va continua sa se dezvolte in moduri noi, mai grandioase, in evolutia viitoare a cosmosului? Nu ar fi mai potrivit sa vorbim cu ceva mai multa modestie, despre un principiu "datator de gandire" sau, poate, de un principiu "datator de viata si de gandire"? Ar insemna sa admitem posibilitatea existentei vietii a inteligentei si in alte parti ale universului, si am elimina critica, potrivit careia principiul antropic e prea limitat si prea centrat pe uman, pentru a fi luat in serios.
Sa acordam acestui principiu competentele necesare. In acest caz, mai merita sa fie discutata ideea centrala din spatele Principiului Antropic Tare, si anume ca ratiunea este o parte inseparabila a naturii si nu numai un accident al evolutiei? Un numar mare de oameni de stiinta si teologi considera astazi ca SAP merita cel putin o examinare atenta. Poate oare existenta gandirii sa explice toate trasaturile fizice principale ale universului material? Sau e mai plauzibila ideea ca o evolutie complet lipsita de gandire, care respecta orbeste legile selectiei naturale, continua sa fie cea mai buna explicatie a aparentei potriviri dintre ratiune si natura? Sa vedem acum cum pot reactiona cele patru abordari fata de SAP, considerat o problema a stiintei si a religiei.
I. Conflictul
Noi, cei care avem o oarecare consideratie pentru stiinta autentica, vom observa imediat ceva dubios la SAP. Simtim aroma metafizica si pe cea a cauzelor finale, trasaturi care nu-si au locul in disciplina noastra. Daca SAP nu ar fi reprezentat de oameni de stiinta respectabili, nu i-am acorda nici o atentie. Acest principiu contrazice in mod clar specificul metodei stiintifice, prin incercarea de a explica un set de intamplari, anterioare din punct de vedere cronologic (conditiile cosmologice initiale si constantele fundamentale) in functie de rezultate (viata si ratiunea), care au aparut mult mai tarziu in timp, de fapt, dupa miliarde de ani! Cum poate reprezenta aceasta o "explicatie", oricare ar fi sensul adevarat al acestui termen? In stiinta, pot fi numite explicative numai acele evenimente care preced sau conduc, din punct de vedere cronologic, alte evenimente. SAP este inca un exemplu nestiintific de speculatie teleologica, care nu merita nici un fel de consideratie din partea oamenilor de stiinta care se respecta.
Mai mult, SAP nu are nici o valoare predictiva, iar acest defect atesta imediat statutul sau nestiintific. Cum spune Heinz Pagels, principiul antropic nu reprezinta decat "abandonarea fara motiv a programului de succes al stiintei fizice conventionale, prin care se urmareste intelegerea proprietatilor cantitative ale universului nostru, pe baza legilor fizice universale"; adaugand :
Desigur, exista oameni de stiinta, eminenti si rezonabili, care nu imi impartasesc opinia negativa asupra principiului antropic. I-am putea comenta meritele si lipsurile mult timp. Dar o asemenea dezbatere interminabila este un simptom ca ceva nu este in regula cu principiul antropic: spre deosebire de principiile fizicii, el nu permite nici o modalitate de a determina daca este corect sau gresit: nu exista nici un mod de a-l testa. Spre deosebire de principiile fizicii conventionale, principiul antropic nu este supus falsificarii experimentale – semn sigur ca nu este un principiu stiintific. Nu este posibila nici o rezolvare empirica a autenticitatii sale, iar o dezbatere despre adevarul sau poate dura la nesfarsit [6].
Asa cum noi, scepticii, am argumentat mereu in aceasta carte, chimia si fizica pot explica in mod adecvat existenta fiintelor vii, rationale. Printr-un amestec al necesitatii fizice cu combinatiile intamplatoare ale particulelor lipsite de ratiune, viata si ratiunea trebuiau sa apara, in final, daca exista destul timp. Si a fost timp suficient. Nu exista nici un motiv intemeiat pentru a ne inchipui ca zece pana la cincisprezece miliarde de ani de evolutie cosmica au trecut cu scopul de a produce fiinte umane rationale sau orice alt fel de realitati "mentale" ar putea exista. Oricat am incerca sa-l machiem, SAP nu este nimic altceva decat o rationalizare a orgoliului antropocentric. E o incercare in plus de a face ca existenta noastra sa para speciala si privilegiata in fata imensitatii nesimtitoare a universului.
Desigur, nu e surprinzator faptul ca structura universului se conformeaza existentei noastre. In mod evident, trebuiau sa existe conditiile materiale adecvate pentru aparitia vietii si a gandirii. In consecinta, suntem gata sa acceptam Principiul Antropic Slab, potrivit caruia putem intelege numai acele conditii fizice care au permis mintilor noastre sa evolueze. Dar aceasta versiune slaba nu are o valoare explicativa, fiind inutila din punct de vedere stiintific, desi nu este eronata. Ea nu explica nimic din ceea ce nu stiam. Nu este ceva nemaipomenit ca putem fi constienti numai de acei parametri fizici care ne-au permis sa existam.
Pe de alta parte, consideram ca SAP este absolut respingator. Poate ca ar avea mai multa prestanta daca am putea fi siguri ca universul actual e singurul care a existat vreodata. Este de netagaduit faptul ca toate constantele fizice si conditiile initiale ale acestui univers sunt intr-adevar acordate cu mare precizie la evolutia fiintelor vii si constiente. Trebuie sa admitem ca, daca aceste conditii ar fi fost diferite, in mod sigur nu ne-am fi aflat aici. Putem accepta toate acestea. Dar adevarata intrebare care se pune aici este daca aparitia ratiunii este atat de "remarcabila" incat sa necesite o explicatie teista.
Cativa dintre noi ar dori sa sugereze ca nu este posibil, din punct de vedere fizic, un alt univers, in afara de acesta, care este datator de gandire, iar, in acest caz, existenta mintii nu este deloc surprinzatoare. Din cate stim, universul trebuia sa fie asa cum e, in virtutea unei necesitati impersonale, pe care nu o intelegem inca in intregime. Cu toate acestea, cei mai multi dintre noi suntem acum gata sa recunoastem ca, in lumina cosmologiei big bang, proprietatile fizice ale acestui univers nu sunt necesare si ele ar fi putut fi altele decat varietatea datatoare de ratiune [7]. Din cate stim, cea mai mare parte din celelalte seturi de conditii si constante cosmice nu ar fi permis evolutia vietii si a gandirii. Insa fizica contemporana permite o multitudine de lumi, chiar in numar infinit. Probabil ca majoritatea acestor lumi sunt moarte inca de la nastere si lipsite de gandire. Daca exista un numar infinit de universuri, din care majoritatea nu sunt adecvate gandirii, sa nu ne surprinda ca macar unul din ele ar favoriza, in mod cu totul accidental, evolutia unor fiinte asemanatoare noua.
Ar fi foarte posibil sa existe un numar infinit de mare de alte lumi, unele putand sa apara in serie, un big bang fiind urmat de un cranch; sau ele ar putea exista ca ramuri sau "bule" paralele, nascute din acelasi univers mama. Credem ca, in toata aceasta imensitate matematica, creste probabilitatea ca in una sau chiar in cateva din nenumaratele lumi sa existe ratiune, pe masura ce apar noi universuri. Intr-o multime infinit mai mare de lumi, evolutia vietii si a ratiunii nu ar mai fi deloc surprinzatoare. Intr-un asemenea scenariu, ideea ca exista o divinitate care programeaza ar fi inutila, deoarece ratiunea nu ar putea fi decat rezultatul unui accident si al selectiei naturale.
De fapt, cum argumenteaza John Gribbin in cartea sa, In the Beginning / La inceput, cosmologii ar trebui sa urmeze exemplul unor darwinisti, ca Richard Dawkins, care fac din selectia naturala principala explicatie a tuturor fenomenelor fizice [8]. Pot exista nenumarate universuri, aflate in lupta pentru supravietuire – in acelasi fel in care speciile vii s-au luptat intotdeauna pentru existenta, in cadrul evolutiei biologice. Conform perspectivei evolutioniste a lui Gribbin, existenta lumii noastre actuale, datatoare de gandire, e produsul variatiilor intamplatoare si al selectiei naturale oarbe, in care sunt implicate numeroase lumi. Poate ca lumile rationale, ca a noastra, sunt mai bine adaptate la rigorile existentei si mai apte pentru supravietuire decat lumile lipsite de ratiune.
Ideea pe care vrem s-o exprimam aici este ca nu suntem obligati sa invocam vreo influenta supranaturala, ascunsa in spatele universului nostru actual. Existenta noastra, in acest cosmos inzestrat cu ratiune, poate fi explicata cel mai bine ca fiind rezultatul unui proces de incercari si de erori, inimaginabil de lung si de vast, dar, in esenta, lipsit de gandire. Un asemenea univers continua sa fie minunat, chiar daca ratiunea nu-i esentiala pentru el.
II. Contrastul
Nici pe noi nu ne entuziasmeaza principiul antropic tare (SAP). Din nefericire, oameni de stiinta si credinciosi bine intentionati, dar naivi din punct de vedere teologic, sunt gata sa-l adopte si sa-l foloseasca, ca pe o "dovada" a existentei lui Dumnezeu. Ei vor sustine, in maniera argumentului dubios al teologiei naturale despre existenta unui plan, ca numai un Creator divin ar fi putut aranja lumea intr-un mod atat de delicat si armonios, incat materia sa duca, in final, la ratiune. Ei vor cauta in SAP un sprijin stiintific pentru credinta lor religioasa, o credinta care isi pierde intensitatea si profunzimea imediat ce incepe sa se bazeze pe asemenea argumente rationale sau stiintifice.
Pe terenurile religiei si teologiei ne putem distanta cel mai bine de forma prost deghizata a combinatiei, cunoscuta sub numele de SAP. Am aratat mai inainte cat de "nereligioase" sunt aceste incercari de validare stiintifica a lui Dumnezeu. Pentru ca, chiar daca oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca o fiinta inteligenta a aranjat conditiile initiale si constantele cosmologice, indreptandu-le in directia vietii si a ratiunii, aceasta "fiinta" ar putea continua sa fie o abstractiune si nu Dumnezeul viu al religiei. Nu ar fi decat o solutie fara substanta a lacunelor, si nu Dumnezeul personal al lui Avraam, Iisus sau Mahomed. SAP nu e mai apt sa confirme sau sa adanceasca viata noastra religioasa decat o fac vechile argumente in favoarea existentei lui Dumnezeu. Domeniile stiintei si religiei sunt radical distincte. In consecinta, in interesul mentinerii integritatii, atat a stiintei cat si a religiei, refuzam din nou sa deducem orice fel de consecinte teologice sau sprijin pentru religie din aceasta teorie "stiintifica" falsa.
Mai mult, din experienta noastra trecuta, am invatat ca ar fi o adevarata sinucidere teologica sa ne bazam ideile religioase pe nisipurile mereu miscatoare ale conjuncturii stiintifice. Ce se va intampla daca fizica urmatorului secol, sau chiar a urmatorului an, ne va conduce la o explicatie pur naturalista a conditiilor fizice initiale si a constantelor fundamentale? Din cate cunoastem, ipoteza inflationista a lui Alan Guth a facut deja acest lucru. Aceasta ipoteza sustine ca nu conditiile initiale (ordonate in maniera divina), ci inflatia rapida a cosmosului, in timpul primelor nanosecunde ale existentei sale, a fost cea care a fixat constantele cosmice. In consecinta, nu putem decat sa fim de acord cu afirmatia recenta a lui George Smoot:
Multe lucruri, pe care cosmologii le considerau, in 1974, ca aflandu-se intr-un echilibru miraculos de fin, pentru a permite viata si existenta umana, sunt explicate acum, simplu si convingator, de inflatie... Cred ca un numar mai mare de observatii va duce la modele si teorii care vor explica usor si elegant de ce lucrurile sunt asa cum sunt. Indiferent care vor fi aceste viitoare descoperiri, sunt convins ca, asemenea inflatiei, ele ne vor uimi si delecta prin simplificarea si unificarea eleganta a naturii [9].
Pe de alta parte, au dreptate scepticii care sustin ca, din punct de vedere fizic, acesta este singurul tip de univers care ar fi putut exista vreodata? Ce statut mai are teologia noastra daca o legam acum prea strans de principiul antropic tare (SAP)? Pur si simplu nu avem nevoie de stiinta – si e foarte putin probabil ca principiul antropic sa poata fi ridicat la rangul de parte a stiintei – atunci cand credinta religioasa este suficienta prin ea insasi pentru a ne conduce la Dumnezeu.
Prin urmare, nu putem decat sa-i aplaudam pe oamenii de stiinta care resping SAP, din cauza implicatiilor lui teologice transparente. Chiar daca ei il resping adesea din cauza unui scientism pur naturalist, in realitate, ei fac un serviciu teologiei. Prin curatarea stiintei de orice contaminare cu cauzele finale sau cu teleologia, ei pun, implicit, intreaga problema a scopului si semnificatiei in mainile religiei si teologiei, unde acestea isi au de fapt locul. Fizica nu ne poate spune nimic despre motivul pentru care ne aflam aici sau despre semnificatia lumii. Daca doriti sa cunoasteti cea mai profunda esenta a universului, o veti gasi mai complet reprezentata intr-un act de bunatate umana decat in toate formulele elaborate ale fizicii [10].
In sfarsit, nu ne-ar supara prea tare daca stiinta ar ajunge la concluzia ca gandirea nu se integreaza foarte bine in cosmos. Credinta ne spune ca, in miezul fiintei noastre, noi nu apartinem cu adevarat acestei lumi. Caminul nostru se afla in alta parte. Uitati-va la toate textele religioase care ne invata sa ne acceptam situatia de simpli pelerini pe un taram strain. Suntem niste "straini si niste exilati pe pamant", dupa cum spune autorul crestin al Epistolei catre evrei (11, 11). In consecinta, nu suntem impresionati de gandirea cosmologica, care considera, prea mult, gandirea si personalitatea parti ale ordinii naturale. O asemenea sinteza superficiala banalizeaza umanitatea, prin faptul ca ne absoarbe in dimensiunea materiala si slabeste legatura eterna pe care o au sufletele noastre cu lumea transcendenta. Pentru acest motiv, nu suntem interesati sa cautam nici un fel de implicatii religioase posibile ale SAP.
In acelasi timp, nu ne impresioneaza nici materialismul implicit, ascuns in spatele intensei demitizari stiintifice a SAP. Aceasta demitizare ia, de obicei, forma lumilor care se multiplica imaginar, cum sustine si Gribbin, astfel incat actualul univers, nascator de ratiune, ar fi, probabil, numai una dintr-un numar infinit de lumi, dintre care cea mai mare parte raman lipsite de ratiune. Ideea noastra e ca, daca exista numeroase universuri posibile din care putem alege, faptul ca gandirea exista in acestea nu este atat de "remarcabil" pe cat sustin adeptii SAP. Dat fiind numarul infinit de "incercari" de miscari din jocul cosmic de pocker, n-ar fi surprinzator ca una dintre acestea sa fie, in final, o chinta regala.
Ce putem intelege dintr-o speculatie atat de extravaganta ca aceea despre lumile nenumarate? Credem ca, desi unele ecuatii ale fizicii cuantice pot fi interpretate in mod plauzibil in termenii perspectivei "mai multor lumi", mai degraba ideologia, decat observatia, ii atrage pe sceptici. Din punctul de vedere al stiintei empirice, nu exista nici o dovada ca exista mai multe lumi paralele sau succesive, iar aceasta ipoteza pare sa nu fie mai testabila decat SAP. Observatiile lui Pagels despre imposibilitatea falsificarii principiului antropic se aplica si aici.
Trebuie sa subliniem ca Gribbin propune ca, din moment ce, din punct de vedere teoretic, proprietatile fizice ale gaurilor negre sunt similare cu singularitatea big bang, ele ar putea fi deschideri catre "universuri" alternative [11]. Poate ca aceasta idee va putea fi experimentata candva de stiinta; acum insa este prea devreme sa afirmam acest lucru. Totusi, chiar daca ar exista multe lumi separate, ele ar constitui, cu totul, un singur univers. Chiar daca legile fizicii aseaza bariere observationale intre ele, ar trebui sa existe totusi o relatie profunda intre aceste lumi, astfel incat ele sa alcatuiasca un intreg atotcuprinzator, deoarece toate aceste lumi ar impartasi "fiintarea" sau "existenta", iar din punct de vedere filosofic aceasta e suficient pentru a le conferi o unitate generala. Ar putea exista numai un univers, chiar daca acesta ar avea mai multe fatete si faze.
Mai mult, chiar in multimea de lumi pe care si-o imagineaza Gribbin si altii, existenta ratiunii, ca si cea a universului, ar ramane inca un mister inexplicabil. Nici macar intr-o infinitate de universuri, care dureaza de o infinitate de timp, nu ar fi nici o nevoie absoluta ca ratiunea sa inceapa sa existe. Timpul si doar numerele imense nu pot fi niciodata cauza metafizica sau explicatia vreunui lucru. Este nevoie si de alt principiu (alte principii) pentru a da o explicatie, pentru a arata ca poate avea o existenta asa de intensa ca mintea omeneasca. A face din materia fara gandire, din selectia naturala si lungile perioade de timp, explicatia exhaustiva a gandirii, cum incearca sa faca materialistii, inseamna a viola principiul fundamental al cauzalitatii, fara de care toata aceasta gandire este redusa la nebunie: nici o cauza nu poate produce un efect mai mare decat ea insasi. Oricat de mult timp ar avea la dispozitie, procesele materiale oarbe nu vor putea explica vreodata, prin ele insele, existenta gandirii, cu toate tendintele sale cognitive si spirituale.
Deci, nu putem sa nu ne punem intrebarea daca aceasta speculatie despre nenumarate lumi, poate chiar intr-un numar infinit, are vreo legatura cu stiinta. Este mai degraba o incercare disperata, a unui sistem de opinie materialist, de a face o combinatie favorabila pentru a se alia cu stiinta, in asa fel incat sa diminueze plauzibilitatea oricarei interpretari nematerialiste, religioase, a cosmosului. In spatele ipotezei lumilor multiple se afla o confesiune implicita, si totusi foarte convingatoare, ca, daca universul nostru actual, al big bang, ar fi de fapt singura lume care a existat vreodata, explicatiile materialiste si reductioniste s-ar afla intr-o mare dificultate. Aceasta situatie dificila s-ar datora faptului ca numai existenta acestui univers, aflat intr-un echilibru extrem de fin, nu ar asigura, statistic vorbind, o baza suficient de larga pentru a explica originea pur intamplatoare a vietii si a ratiunii, de care are nevoie scepticismul. Pentru a se sustrage obligatiei de a raspunde existentei noastre, cu recunostinta adecvata fata de un astfel de dar improbabil, scepticii trebuie sa gaseasca o cale pentru a arata ca, in analiza finala, nu exista nimic "remarcabil" sau improbabil in legatura cu existenta noastra aici.
Intr-o vreme in care universul era considerat a fi etern si necesar, o asemenea opinie s-ar fi potrivit foarte bine cu cosmologia, deoarece, data fiind o infinitate de timp cosmic, specia noastra unica trebuia sa apara mai devreme sau mai tarziu, prin simpla intamplare sau necesitate fizica. Dar, intr-o epoca a fizicii big bang – in care universul nostru prezent este considerat finit, din punct de vedere temporal, si vechi de numai zece pana la cincisprezece miliarde de ani – singura modalitate de a elimina factorul surpriza din existenta noastra este de a multiplica lumile ad infinitum. Aceasta este singura optiune ce ne-a ramas. Intr-o pluralitate nesfarsita sau o succesiune de lumi, probabilitatea ca una din ele sa se afle intr-un echilibru destul de fin, pentru a da nastere vietii si ratiunii, creste pana la punctul la care ne asteptam ca ea sa apara in mod inevitabil, undeva, in intreaga multime de lumi. Atunci nu ar mai fi nevoie sa iesim din cadrul materialist pentru a gasi o explicatie adecvata vietii sau ratiunii.
Pe scurt, ipoteza lumilor multiple ofera scepticilor o modalitate convenabila de a evita o interpretare a universului care ar cere un raspuns religios, de recunostinta pentru existenta sa, cu adevarat minunata. Cat de usor intuneca ideologia lumea "obiectiva" a stiintei si ni se prezinta apoi ca fiind doar ea adevarul stiintific, pur si nealterat! Pana si incercarea de a inlatura nevoia de a ne minuna de universul nostru poate fi vazuta ca o minune.
In mod similar, credem ca cei ce incearca sa ajunga la SAP, apeland la ideea lui Alan Guth, care este foarte speculativa, desi plauzibila din punct de vedere stiintific, referitoare la un univers inflationist, pot fi condusi cateodata mai mult de ideologie decat de stiinta. Eforturile lor sunt o intoarcere la vechea dorinta a filosofilor de a avea un univers necesar. Tot ei vor sa curete universul de orice intamplare. Astfel, ei considera ca universul inflationist este convingator, nu numai pentru ca raspunde unor probleme stiintifice foarte reale din modelul standard al big bang, ci si (cel putin in cazul unor oameni de stiinta) pentru ca, in aparenta, se netezesc toate incertitudinile intamplarii si ni se sugereaza ca universul trebuia sa fie asa cum este. In absenta oricarei credinte ca universul e creatia libera a lui Dumnezeu, scepticii sunt obligati sa apeleze, fie la intamplare, fie la necesitate, pentru a-i gasi o "explicatie". Ei aleg intamplarea, in cazul ipotezei lumilor multiple, si necesitatea, in cazul ipotezei inflationiste.
Banuim ca nici una din aceste doua alegeri nu este intotdeauna motivata numai cu ajutorul stiintei.
Mai direct, aceasta intrebare ar suna astfel: "Ratiunea" e intr-adevar o parte a naturii, sau e doar o calitate care ne deosebeste de universul material?
Termenul "ratiune" poate desemna o multime de lucruri: capacitatea de a experimenta, gandi, judeca, reflecta, calcula, planifica, intelege etc. Toate aceste trasaturi sunt absolut relevante, dar inseamna, inainte de toate, capacitatea noastra de a intelege, judeca si decide. Din acest punct de vedere, este ratiunea un fapt natural? Reprezinta ea dezvoltarea unui potential, prezent in natura dintotdeauna? Sau e o doar o realitate pur spirituala coborata in lumea materiala dintr-o sfera supranaturala, cum sustin anumite mituri, religii si filosofii traditionale? Constiinta umana e un accident absurd ce perturba, pentru un moment, linistea eterna a cosmosului? Sau e pur si simplu o proprietate de adaptare, descoperita intamplator, intr-o evolutie fara scop, pentru a permite speciei noastre sa indure o lume ostila ei? Sau, dimpotriva, poate ca chiar evolutia ratiunii reprezinta scopul acestui univers.
In general, traditiile religioase cred ca acest cosmos este modelat de ceva asemanator unei "Ratiuni" transcendente. In cercurile religioase profetice, universul e expresia unei "intelepciuni" vesnice sau implinirea unei "Viziuni" divine. In Biblie si in Coran, creatia este realizata prin "Cuvantul" lui Dumnezeu, in vreme ce, in gandirea platonica, ce a influentat, de asemenea, foarte mult teologia apuseana, cosmosul e reflectarea "Ideilor" eterne.
Atat timp cat cosmosul a fost considerat expresie a inteligentei divine, s-a putut afirma si ca mintile noastre marginite "apartin" acestui univers. Desigur, teismul traditional sugereaza ca adevaratul nostru camin se afla in alta parte, dar cel putin recunostea faptul ca apartinem acestui spatiu, in timpul voiajului nostru pamantean. Pe de alta parte, stiinta moderna, unul dintre cele mai uimitoare produse care au izvorat vreodata din mintea omeneasca, considera ciudat faptul ca ratiunea si-a facut aparitia tocmai aici. Materia ar fi putut sa existe la fel de bine la infinit, si chiar pentru vesnicie, fara sa fi existat, in acelasi timp, si vreo urma de ratiune. Se pare ca fiintele ganditoare au fost, aparent, absente din univers; timp de miliarde de ani nu a existat gandire, pana ce luminita constiintei umane a inceput sa palpaie, nesigura, in intunericul cosmic. Cum cred cei mai mari oameni de stiinta, numai dupa epoci intregi de joaca a determinismului fizic si a sansei oarbe, materia a dat nastere in cele din urma, cu multa dificultate, ratiunii.
Cel putin pana nu demult, materia parea ostila, sau macar indiferenta fata de ratiune. Stiinta ne-a invatat ca, numai indepartandu-se de la alunecarea sa entropica catre inconstienta finala, universul accepta, pentru o clipa, orice forma inteligenta de existenta. Stiinta nu a oferit nici o alternativa acestui univers, lipsit in esenta de ratiune. Ea a descris ratiunea umana ca pe o simpla anomalie, ca pe un invadator strain si absurd.
Totusi, un nou set remarcabil de idei stiintifice a inceput sa tulbure de curand aceasta imagine a unui univers in general irational. Este curios faptul ca un numar mare de oameni de stiinta accepta din nou ideea ca ratiunea ar putea fi un aspect fundamental al naturii si nu un simplu produs accidental al unei evolutii inconstiente. Aproape impotriva vointei lor, acesti oameni de stiinta transforma astazi ratiunea intr-o parte integranta a imaginii lor despre univers. Ironia este ca fizica, stiinta care, mai inainte, excludea total ratiunea din univers, preia acum initiativa in a face exact contrariul.
Evenimentele au luat aceasta intorsatura ciudata dupa nasterea teoriei relativitatii si a fizicii cuantice. Einstein a aratat ca, in fiecare cadru fizic independent, viteza luminii e intotdeauna aceeasi, dar ca un eveniment inregistrat la un moment dat de catre un observator intr-un sistem inertial nu ar trebui sa fie perceput neaparat simultan de un alt observator, aflat in alt cadru. Calculele sale uimitoare l-au dus pe Einstein la concluzia ca nu exista o simultaneitate absoluta in univers. In descrierea evenimentelor fizice, situarea observatorului poate conduce la o diferenta reala. Mintea observatorului se imbina mult mai intim cu materia, spatiul si timpul decat se credea pana acum. Ea nu mai pluteste undeva in afara cosmosului, cum s-a intamplat de cand a fost alungata, prin dualismul lui Descartes, din lumea fizica, si e, din nou, un cetatean respectabil al naturii insasi.
Stiinta lui Einstein l-a facut pe astronomul Arthur Eddington sa remarce, nu fara o oarecare exagerare, ca noua imagine despre univers a teoriei relativitatii are implicatii teologice, deoarece, daca propria noastra subiectivitate se intrepatrunde atat de mult cu lumea obiectiva, la fel de usor s-ar strecura, neobservata, o "Minte" transcendenta in cosmos.
La fel de entuziasmat a fost si Eddington de implicatiile mecanicii cuantice, deoarece se pare ca si aici prezenta unui observator e inseparabila de descrierea stiintifica a realitatii cosmice. Faimosul "principiu al incertitudinii" al lui Werner Heinsenberg sugera ca nu putem masura cu exactitate pozitia si viteza unui foton sau a unui electron. Chiar actul prin care observam starea sau activitatea unei particule subatomice adauga mereu o confuzie la impresia pe care o avem despre ea. Repetam inca o data ca modul in care natura este receptata de stiinta nu poate fi detasat de existenta mentala a observatorului. Oamenii de stiinta banuiesc ca, in fizica cuantica si in teoria relativitatii, subiectul care observa este inseparabil, din punct de vedere fizic, de lumea observata [1]. Ratiunea a devenit un aspect esential al imaginii stiintifice a naturii, incetand sa mai fie o simpla intrusa.
Unii oameni de stiinta formuleaza azi ipoteze si mai surprinzatoare asupra motivului pentru care ratiunea ar putea fi parte intrinseca a cosmosului. Creste banuiala ca ratiunea se impletea deja subtil chiar cu primele etape ale istoriei cosmice. Desi este o idee ce ar putea fi greu acceptata de catre oamenii de stiinta traditionalisti, se pare ca posibilitatea evolutiei ratiunii ar fi putut fi un factor in modelarea cosmosului, chiar incepand cu big bang. Daca aceasta speculatie se dovedeste a fi corecta, ea va reprezenta cea mai surprinzatoare rasturnare de evenimente din istoria stiintei.
Este oare posibil ca fizica, pe care Steven Weinberg o considera cea mai impersonala dintre stiinte, sa sugereze azi ca materia nu poate exista independent de realitatea mintilor oamenilor? Mai multi fizicieni se joaca chiar cu aceasta ipoteza, afirmand ca proprietati fundamentale ale naturii, cum ar fi forta gravitatiei si ritmul expansiunii comice, au o legatura mai mare cu existenta gandirii decat s-a presupus vreodata. Sa aruncam o privire asupra bazelor acestei idei atat de provocatoare.
Atat Newton cat si Einstein au formulat teorii ale gravitatiei, dar nici unul din ei nu a reusit sa spuna de ce gravitatia are exact cantitatea de forta de cuplare pe care o implica. La fel, Edwin Hubble a aratat ca universul este in expansiune si ca galaxiile se indeparteaza una de cealalta cu o viteza direct proportionala cu distantele ce le separa; el n-a aratat totusi de ce "constanta Hubble", ritmul de expansiune al universului, are viteza pe care o are. Cu toate acestea, stim ca Hubble si constantele gravitationale trebuiau sa fie ceea ce sunt, daca universul trebuia sa evite sau o prabusire prea timpurie, sau o evolutie prea rapida, pentru a permite formarea stelelor si galaxiilor. Dar de ce universul are exact echilibrul care sa-i permita formarea stelelor si galaxiilor? Oamenii de stiinta, care s-au multumit atata vreme sa raspunda la intrebarile simple, care incep cu "in ce fel", nu mai pot evita complet aceste intrebari, care incep cu "de ce".
Inainte de a cauta un posibil raspuns, sa analizam alte cateva aspecte inrudite. De exemplu, astronomii au calculat ca exista aproximativ 1022 stele in universul observabil. Dar, de ce sa nu fi fost de ajuns doar 1011 stele, si el un numar impresionant? Care este motivul exact pentru care avem acest univers atat de urias si atat de vechi? Cu siguranta ca, din punctul de vedere al fizicii si al astronomiei, un univers mai mic si cu o viata mai scurta ar fi fost perfect acceptabil. Oamenii de stiinta presupun azi ca universul a avut nevoie numai de exact aceasta cantitate de materie (anume, densitatea sa reala trebuie sa fie foarte apropiata de densitatea sa critica), pentru a nu se prabusi in el insusi prea devreme sau pentru a nu se extinde prea rapid, astfel incat sa poata aparea viata si gandirea. Exista oare vreo legatura intre densitatea universului si existenta fiintelor vii si ganditoare [2]?
Si mai sunt inca multe alte enigme. De exemplu, daca analizam fizica particulelor, observam ca nucleele atomilor sunt de aproximativ doua mii de ori mai mari decat masa unui electron. De ce nu de o mie sau de trei mii de ori? Din punctul de vedere al fizicii, nu exista un motiv clar pentru ca aceste valori sa nu fi fost altele. Prin urmare, de ce sunt ele cele care sunt si nu altele?
Stim doar ca daca raportul dintre masa electronului si cea a protonului ar fi fost numai infim mai putin diferita, nu ar fi mai existat atomii de hidrogen. Iar daca nu ar fi existat atomii de hidrogen, elementele chimice grele, cum ar fi carbonul, oxigenul si nitrogenul, nu ar fi fost niciodata create in cuptoarele stelare, alcatuite din hidrogen si heliu. Iar daca nu ar fi existat elemente grele, nu ar fi putut exista nici viata si nici ratiune, ambele necesitand elementele grele (in special carbon) pentru a exista. Si totusi, ce anume a "decis", in primele momente ale universului, ca proportia dintre masa protonului si cea a electronului sa fie exact aceea care sa permita formarea hidrogenului – si, in final, a vietii si a gandirii? Este totul numai rezultatul intamplarii oarbe sau al necesitatii impersonale?
Exista oare un "principiu" care ar putea da un raspuns clar si concludent tuturor acestor intrebari? Exista cu adevarat o modalitate de a raspunde tuturor intrebarilor in acelasi timp? Stim ca oamenii de stiinta cauta explicatii care pot rezolva o multime de probleme intr-un mod cat mai direct posibil. Ei isi pun toata pasiunea pentru a gasi solutii simple si elegante pentru intrebari care sunt la inceput foarte complicate, si cauta formule clare care sa raspunda, simultan, unei mari varietati de probleme, printr-o singura manevra eleganta a mintii. Si cu cat principiul explicativ este mai simplu, cu atat el devine mai atragator.
Un exemplu este Copernic care, cu modelul unui sistem planetar heliocentric, a desfacut enormul nod de probleme astronomice rezultate ca urmare a secole intregi de atasament fata de un univers geocentric. Mai recent, teoria evolutiei a inlaturat, la prima vedere, multe probleme, aparent fara nici o legatura, ridicate de geologia, paleontologia si biologia predarwinista, care presupuneau ca lumea este statica si nu foarte veche. Thomas Huxley a fost atat de impresionat de modeluul elegant dat de explicatiile teoriei lui Darwin, incat se spune ca ar fi afirmat: "Ce prost am fost sa nu ma fi gandit eu la asa ceva". Azi, unii fizicieni spera sa obtina o explicatie completa a intregului univers fizic, o "Teorie a Intregului", care sa fie atat de simpla incat sa poata fi inscriptionata pe un tricou [3]. Prin urmare, nu e deloc surprinzator ca oamenii de stiinta cauta un principiu simplu, care sa poata explica imediat toate trasaturile specifice din microsfera astronomiei si microsfera fizicii particulelor. Cautarea unei solutii simple, care sa poata raspunde mai multor intrebari intr-o secunda, pare sa fie un procedeu sanatos. Chiar daca o astfel de solutie nu poate fi testata imediat, va atrage totusi atentia oamenilor de stiinta, pentru ca orice idee – ce promite sa rezolve o multitudine de enigme stiintifice dificile atat de direct – merita o examinare atenta, chiar daca pentru moment rezista falsificarii [4].
Si totusi, de ce conditiile initiale si constantele fundamentale sunt fixate asa cum le stim? De ce exista atatea stele? De ce universul este atat de mare si de vechi? De ce se extinde in acest ritm? De ce are aceasta densitate? De ce forta gravitatiei e constant aceeasi de la un capat la altul al universului? Pe scurt, de ce are universul aceasta configuratie?
Raspunsul cu care se joaca oamenii de stiinta acum este, din nou, ratiunea. Existenta ratiunii face materia ceea ce este. Cheia intregii naturi si istorii a materiei este ratiunea.
O forma importanta pe care o imbraca astazi acest tip de "explicatie" este principiul antropic [5]. Derivat din cuvantul grec anthropos, care inseamna om, principiul antropic sustine ca intregul cosmos a fost alcatuit, chiar de la inceputurile sale, in asa fel incat sa permita eventuala existenta a indivizilor inzestrati cu ratiune. Aceasta explicatie afirma ceva de la sine inteles, pentru ca, din moment ce ne aflam aici, universul trebuie sa fi fost "alcatuit" astfel, incat sa faca posibila existenta noastra. Cu toate acestea, nu se cunoaste inca nici o motivatie stiintifica potrivit careia sa nu fi putut fi "alcatuit" in alt mod. Exista o concordanta aparent "remarcabila" intre fizica universului primar si aparitia, in cele din urma, a ratiunii in cadrul evolutiei cosmice. Oare, existenta finala a ratiunii nu are cumva vreo legatura cu forta gravitatiei, ritmul expansiunii cosmice, densitatea cosmosului si valorile relative atribuite particulelor si fortelor primordiale?
Aceasta ipoteza, cu adevarat "uimitoare", devine astazi din ce in ce mai mediatizata. Unii oameni de stiinta o considera scandalos de nestiintifica, in vreme ce altii o considera socanta si chiar irezistibila. Desi discutia despre un principiu antropic, oricare ar fi meritele acestuia, este extrem de controversata, cel putin ea demonstreaza cat de greu ii este stiintei sa situeze ratiunea umana care face observatii inauntrul lumii observate. Desi mai inainte stiinta a facut aceasta excludere, tot ea sugereaza cu forta acum ca mintile noastre nu pot sa nu-si arunce umbra subiectiva asupra tuturor lucrurilor pe care le observam, poate chiar si asupra fizicii universului primar.
Se pare ca subiectivitatea noastra este amestecata, in tot ceea ce incercam sa prezentam, intr-un mod cat se poate de obiectiv. Intr-o mica masura, ratiunea era prezenta incepand cu cele mai timpurii faze ale evolutiei cosmice, intr-o vreme cand noi nici nu existam. Impreuna cu relativitatea si teoria cuantica, discutiile din jurul principiului antropic par sa sugereze ca trasaturile fundamentale ale universului fizic ar putea sa nu fie complet separabile de existenta observatorilor. Iar unii fizicieni chiar cred acum ca principiul antropic necesita existenta unei Providente Transcendente, care instaureaza ordinea. Cu alte cuvinte, ne apropiem periculos de mult de o noua versiune a vechiului argument al teologiei naturale, referitor la existenta unui plan al lui Dumnezeu.
E totusi important sa subliniem ca principiul antropic are atat versiuni slabe cat si versiuni tari. In versiunea sa "slaba", el nu prezinta decat faptul evident, anume ca tocmai conditiile care ne-au produs ne permit sa vedem in cosmos. Principiul antropic slab WAP (Weak Anthropic Principle) sustine ca fizica vede universul primar asa cum o face, deoarece, in caz contrar, noi nu am fi fost aici sa il observam. Putem intelege doar un univers ce poate produce minti capabile sa-l inteleaga. Versiunea slaba a acestui principiu nu are nici o valoare explicativa; prin urmare, nu se poate spune ca merita sa poarte numele de principiu si nici nu pare sa evoce prea multe lucruri de interes teologic.
Principiul antropic tare, SAP (Strong Anthropic Principle), merge insa mult mai departe. El sustine ca acest caracter fizic al universului exista astfel din cauza ratiunii. Impulsul lumii naturale de a se dezvolta in fiinte rationale a fost cel care a modelat trasaturile fundamentale ale universului inca de la inceput. Tendinta unei ghinde de a se transforma in stejar este cea mai buna explicatie a proprietatilor semintei. Tot asa, tendinta universului de a se dezvolta in directia fiintelor constiente este cea mai buna explicatie pentru intrebarea de ce samanta universului a fost de un anumit fel.
Producerea, in final, de fiinte rationale este, conform principiului antropic tare, raspunsul cel mai simplu si mai elegant la intrebarile de ce universul a inceput sa se extinda in ritmul in care a facut-o, de ce gravitatia are forta pe care o are si de ce proportia dintre masa electronului si masa protonului a fost fixata exact la valoarea pe care o cunoastem. Inclinatia catre producerea de indivizi inzestrati cu gandire este cea mai buna explicatie pentru intrebarile de ce universul are atat de multe stele si de ce e atat de mare si de vechi. Un univers mai tanar sau mai mic nu ne-ar fi putut produce niciodata.
Chiar daca Pamantul este singurul loc unde exista cu adevarat ratiune, a fost totusi nevoie ca universul, in intregul lui, sa fie atat de vechi si de mare cum este acum, pentru ca ratiunea sa apara numai in acest loc. Mai mult, un univers cu o densitate reala diferita de densitatea sa critica cu doar ceva mai putin de o miliardime, probabil ca nu ne-ar fi produs. Daca masa totala a universului nu ar fi fost atat incat sa-l impiedice sa se extinda prea repede, e posibil ca ratiunea sa nu fi aparut niciodata. Prin urmare, existenta ratiunii e "deosebit de sensibila" fata de conditiile initiale si de constantele fundamentale, care au fost fixate in timpul primei secunde a existentei universului.
Inclinatia cosmica sau "nisus" catre ratiune explica de ce forta gravitatiei, de exemplu, echilibreaza cu atata finete ritmul expansiunii cosmice. Daca gravitatia ar fi fost doar cu putin mai puternica, ea ar fi franat expansiunea universului cu mult inainte de timpul necesar coacerii carbonului si a altor elemente grele, care intra in evolutia creierelor (intr-un cuptor stelar e nevoie de cel putin cateva miliarde de ani pentru aceasta).
Pe de alta parte, daca gravitatia ar fi fost numai cu foarte putin mai slaba, expansiunea cosmica ar fi fost prea rapida, iar forta de atractie dintre norii de gaz de hidrogen prea slaba pentru a permite nasterea unor stele suficient de mari pentru a putea coace elementele chimice mai grele, necesare nasterii fiintelor vii si rationale.
Asadar, pentru a exista vreodata ceva asemanator ratiunii, era nevoie de un echilibru incredibil de delicat intre gravitatie si expansiunea cosmica, chiar de la inceputul universului. Pentru ca multe valori posibile ar fi putut fi atribuite acestora, ca si altor conditii cosmice initiale si constantelor fundamentale, cea mai simpla modalitate de a explica "acordul lor fin" e ca intregul univers trebuia sa fie orientat catre gandire. Nu exista o alta explicatie mai directa si mai simpla. Un Copernic, un Darwin sau un Einstein ar fi putut oferi cu greu o solutie mai simpla si mai satisfacatoare pentru atat de multe enigme stiintifice.
Deoarece cosmosul a avut mereu tendinta sa evolueze catre gandire, nu se mai poate spune ca a fost indiferent fata de posibila aparitie a fiintelor umane, capabile sa gandeasca. Asa se face ca noi ii apartinem.
Sau nu? Pana acum am vazut argumentul oamenilor de stiinta care imbratiseaza Principiul Antropic Tare. Dar este acest principiu cu adevarat o explicatie stiintifica plauzibila? Sau este inca un exemplu de combinatie dintre stiinta si vreun sistem de opinie, in acest caz, cu credinta ca fiintele umane reprezinta realitatea centrala a acestui vast univers?
Inainte de examinarea posibilelor raspunsuri, ar fi corect sa spunem ca multi dintre sustinatorii SAP sunt de acord ca "principiul antropic" nu este o eticheta tocmai potrivita pentru ceea ce se discuta aici. A centra atat de mult procesul cosmic pe ratiunea umana suna a antropocentrism arogant. Daca exista si alte fiinte inteligente in univers? Sau daca propriile noastre minti sunt pur si simplu doar scanteile initiale ale unui tip de ratiune (sau prelucrare de informatii), cu finalitate mai larga si mai profunda, care va continua sa se dezvolte in moduri noi, mai grandioase, in evolutia viitoare a cosmosului? Nu ar fi mai potrivit sa vorbim cu ceva mai multa modestie, despre un principiu "datator de gandire" sau, poate, de un principiu "datator de viata si de gandire"? Ar insemna sa admitem posibilitatea existentei vietii a inteligentei si in alte parti ale universului, si am elimina critica, potrivit careia principiul antropic e prea limitat si prea centrat pe uman, pentru a fi luat in serios.
Sa acordam acestui principiu competentele necesare. In acest caz, mai merita sa fie discutata ideea centrala din spatele Principiului Antropic Tare, si anume ca ratiunea este o parte inseparabila a naturii si nu numai un accident al evolutiei? Un numar mare de oameni de stiinta si teologi considera astazi ca SAP merita cel putin o examinare atenta. Poate oare existenta gandirii sa explice toate trasaturile fizice principale ale universului material? Sau e mai plauzibila ideea ca o evolutie complet lipsita de gandire, care respecta orbeste legile selectiei naturale, continua sa fie cea mai buna explicatie a aparentei potriviri dintre ratiune si natura? Sa vedem acum cum pot reactiona cele patru abordari fata de SAP, considerat o problema a stiintei si a religiei.
I. Conflictul
Noi, cei care avem o oarecare consideratie pentru stiinta autentica, vom observa imediat ceva dubios la SAP. Simtim aroma metafizica si pe cea a cauzelor finale, trasaturi care nu-si au locul in disciplina noastra. Daca SAP nu ar fi reprezentat de oameni de stiinta respectabili, nu i-am acorda nici o atentie. Acest principiu contrazice in mod clar specificul metodei stiintifice, prin incercarea de a explica un set de intamplari, anterioare din punct de vedere cronologic (conditiile cosmologice initiale si constantele fundamentale) in functie de rezultate (viata si ratiunea), care au aparut mult mai tarziu in timp, de fapt, dupa miliarde de ani! Cum poate reprezenta aceasta o "explicatie", oricare ar fi sensul adevarat al acestui termen? In stiinta, pot fi numite explicative numai acele evenimente care preced sau conduc, din punct de vedere cronologic, alte evenimente. SAP este inca un exemplu nestiintific de speculatie teleologica, care nu merita nici un fel de consideratie din partea oamenilor de stiinta care se respecta.
Mai mult, SAP nu are nici o valoare predictiva, iar acest defect atesta imediat statutul sau nestiintific. Cum spune Heinz Pagels, principiul antropic nu reprezinta decat "abandonarea fara motiv a programului de succes al stiintei fizice conventionale, prin care se urmareste intelegerea proprietatilor cantitative ale universului nostru, pe baza legilor fizice universale"; adaugand :
Desigur, exista oameni de stiinta, eminenti si rezonabili, care nu imi impartasesc opinia negativa asupra principiului antropic. I-am putea comenta meritele si lipsurile mult timp. Dar o asemenea dezbatere interminabila este un simptom ca ceva nu este in regula cu principiul antropic: spre deosebire de principiile fizicii, el nu permite nici o modalitate de a determina daca este corect sau gresit: nu exista nici un mod de a-l testa. Spre deosebire de principiile fizicii conventionale, principiul antropic nu este supus falsificarii experimentale – semn sigur ca nu este un principiu stiintific. Nu este posibila nici o rezolvare empirica a autenticitatii sale, iar o dezbatere despre adevarul sau poate dura la nesfarsit [6].
Asa cum noi, scepticii, am argumentat mereu in aceasta carte, chimia si fizica pot explica in mod adecvat existenta fiintelor vii, rationale. Printr-un amestec al necesitatii fizice cu combinatiile intamplatoare ale particulelor lipsite de ratiune, viata si ratiunea trebuiau sa apara, in final, daca exista destul timp. Si a fost timp suficient. Nu exista nici un motiv intemeiat pentru a ne inchipui ca zece pana la cincisprezece miliarde de ani de evolutie cosmica au trecut cu scopul de a produce fiinte umane rationale sau orice alt fel de realitati "mentale" ar putea exista. Oricat am incerca sa-l machiem, SAP nu este nimic altceva decat o rationalizare a orgoliului antropocentric. E o incercare in plus de a face ca existenta noastra sa para speciala si privilegiata in fata imensitatii nesimtitoare a universului.
Desigur, nu e surprinzator faptul ca structura universului se conformeaza existentei noastre. In mod evident, trebuiau sa existe conditiile materiale adecvate pentru aparitia vietii si a gandirii. In consecinta, suntem gata sa acceptam Principiul Antropic Slab, potrivit caruia putem intelege numai acele conditii fizice care au permis mintilor noastre sa evolueze. Dar aceasta versiune slaba nu are o valoare explicativa, fiind inutila din punct de vedere stiintific, desi nu este eronata. Ea nu explica nimic din ceea ce nu stiam. Nu este ceva nemaipomenit ca putem fi constienti numai de acei parametri fizici care ne-au permis sa existam.
Pe de alta parte, consideram ca SAP este absolut respingator. Poate ca ar avea mai multa prestanta daca am putea fi siguri ca universul actual e singurul care a existat vreodata. Este de netagaduit faptul ca toate constantele fizice si conditiile initiale ale acestui univers sunt intr-adevar acordate cu mare precizie la evolutia fiintelor vii si constiente. Trebuie sa admitem ca, daca aceste conditii ar fi fost diferite, in mod sigur nu ne-am fi aflat aici. Putem accepta toate acestea. Dar adevarata intrebare care se pune aici este daca aparitia ratiunii este atat de "remarcabila" incat sa necesite o explicatie teista.
Cativa dintre noi ar dori sa sugereze ca nu este posibil, din punct de vedere fizic, un alt univers, in afara de acesta, care este datator de gandire, iar, in acest caz, existenta mintii nu este deloc surprinzatoare. Din cate stim, universul trebuia sa fie asa cum e, in virtutea unei necesitati impersonale, pe care nu o intelegem inca in intregime. Cu toate acestea, cei mai multi dintre noi suntem acum gata sa recunoastem ca, in lumina cosmologiei big bang, proprietatile fizice ale acestui univers nu sunt necesare si ele ar fi putut fi altele decat varietatea datatoare de ratiune [7]. Din cate stim, cea mai mare parte din celelalte seturi de conditii si constante cosmice nu ar fi permis evolutia vietii si a gandirii. Insa fizica contemporana permite o multitudine de lumi, chiar in numar infinit. Probabil ca majoritatea acestor lumi sunt moarte inca de la nastere si lipsite de gandire. Daca exista un numar infinit de universuri, din care majoritatea nu sunt adecvate gandirii, sa nu ne surprinda ca macar unul din ele ar favoriza, in mod cu totul accidental, evolutia unor fiinte asemanatoare noua.
Ar fi foarte posibil sa existe un numar infinit de mare de alte lumi, unele putand sa apara in serie, un big bang fiind urmat de un cranch; sau ele ar putea exista ca ramuri sau "bule" paralele, nascute din acelasi univers mama. Credem ca, in toata aceasta imensitate matematica, creste probabilitatea ca in una sau chiar in cateva din nenumaratele lumi sa existe ratiune, pe masura ce apar noi universuri. Intr-o multime infinit mai mare de lumi, evolutia vietii si a ratiunii nu ar mai fi deloc surprinzatoare. Intr-un asemenea scenariu, ideea ca exista o divinitate care programeaza ar fi inutila, deoarece ratiunea nu ar putea fi decat rezultatul unui accident si al selectiei naturale.
De fapt, cum argumenteaza John Gribbin in cartea sa, In the Beginning / La inceput, cosmologii ar trebui sa urmeze exemplul unor darwinisti, ca Richard Dawkins, care fac din selectia naturala principala explicatie a tuturor fenomenelor fizice [8]. Pot exista nenumarate universuri, aflate in lupta pentru supravietuire – in acelasi fel in care speciile vii s-au luptat intotdeauna pentru existenta, in cadrul evolutiei biologice. Conform perspectivei evolutioniste a lui Gribbin, existenta lumii noastre actuale, datatoare de gandire, e produsul variatiilor intamplatoare si al selectiei naturale oarbe, in care sunt implicate numeroase lumi. Poate ca lumile rationale, ca a noastra, sunt mai bine adaptate la rigorile existentei si mai apte pentru supravietuire decat lumile lipsite de ratiune.
Ideea pe care vrem s-o exprimam aici este ca nu suntem obligati sa invocam vreo influenta supranaturala, ascunsa in spatele universului nostru actual. Existenta noastra, in acest cosmos inzestrat cu ratiune, poate fi explicata cel mai bine ca fiind rezultatul unui proces de incercari si de erori, inimaginabil de lung si de vast, dar, in esenta, lipsit de gandire. Un asemenea univers continua sa fie minunat, chiar daca ratiunea nu-i esentiala pentru el.
II. Contrastul
Nici pe noi nu ne entuziasmeaza principiul antropic tare (SAP). Din nefericire, oameni de stiinta si credinciosi bine intentionati, dar naivi din punct de vedere teologic, sunt gata sa-l adopte si sa-l foloseasca, ca pe o "dovada" a existentei lui Dumnezeu. Ei vor sustine, in maniera argumentului dubios al teologiei naturale despre existenta unui plan, ca numai un Creator divin ar fi putut aranja lumea intr-un mod atat de delicat si armonios, incat materia sa duca, in final, la ratiune. Ei vor cauta in SAP un sprijin stiintific pentru credinta lor religioasa, o credinta care isi pierde intensitatea si profunzimea imediat ce incepe sa se bazeze pe asemenea argumente rationale sau stiintifice.
Pe terenurile religiei si teologiei ne putem distanta cel mai bine de forma prost deghizata a combinatiei, cunoscuta sub numele de SAP. Am aratat mai inainte cat de "nereligioase" sunt aceste incercari de validare stiintifica a lui Dumnezeu. Pentru ca, chiar daca oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca o fiinta inteligenta a aranjat conditiile initiale si constantele cosmologice, indreptandu-le in directia vietii si a ratiunii, aceasta "fiinta" ar putea continua sa fie o abstractiune si nu Dumnezeul viu al religiei. Nu ar fi decat o solutie fara substanta a lacunelor, si nu Dumnezeul personal al lui Avraam, Iisus sau Mahomed. SAP nu e mai apt sa confirme sau sa adanceasca viata noastra religioasa decat o fac vechile argumente in favoarea existentei lui Dumnezeu. Domeniile stiintei si religiei sunt radical distincte. In consecinta, in interesul mentinerii integritatii, atat a stiintei cat si a religiei, refuzam din nou sa deducem orice fel de consecinte teologice sau sprijin pentru religie din aceasta teorie "stiintifica" falsa.
Mai mult, din experienta noastra trecuta, am invatat ca ar fi o adevarata sinucidere teologica sa ne bazam ideile religioase pe nisipurile mereu miscatoare ale conjuncturii stiintifice. Ce se va intampla daca fizica urmatorului secol, sau chiar a urmatorului an, ne va conduce la o explicatie pur naturalista a conditiilor fizice initiale si a constantelor fundamentale? Din cate cunoastem, ipoteza inflationista a lui Alan Guth a facut deja acest lucru. Aceasta ipoteza sustine ca nu conditiile initiale (ordonate in maniera divina), ci inflatia rapida a cosmosului, in timpul primelor nanosecunde ale existentei sale, a fost cea care a fixat constantele cosmice. In consecinta, nu putem decat sa fim de acord cu afirmatia recenta a lui George Smoot:
Multe lucruri, pe care cosmologii le considerau, in 1974, ca aflandu-se intr-un echilibru miraculos de fin, pentru a permite viata si existenta umana, sunt explicate acum, simplu si convingator, de inflatie... Cred ca un numar mai mare de observatii va duce la modele si teorii care vor explica usor si elegant de ce lucrurile sunt asa cum sunt. Indiferent care vor fi aceste viitoare descoperiri, sunt convins ca, asemenea inflatiei, ele ne vor uimi si delecta prin simplificarea si unificarea eleganta a naturii [9].
Pe de alta parte, au dreptate scepticii care sustin ca, din punct de vedere fizic, acesta este singurul tip de univers care ar fi putut exista vreodata? Ce statut mai are teologia noastra daca o legam acum prea strans de principiul antropic tare (SAP)? Pur si simplu nu avem nevoie de stiinta – si e foarte putin probabil ca principiul antropic sa poata fi ridicat la rangul de parte a stiintei – atunci cand credinta religioasa este suficienta prin ea insasi pentru a ne conduce la Dumnezeu.
Prin urmare, nu putem decat sa-i aplaudam pe oamenii de stiinta care resping SAP, din cauza implicatiilor lui teologice transparente. Chiar daca ei il resping adesea din cauza unui scientism pur naturalist, in realitate, ei fac un serviciu teologiei. Prin curatarea stiintei de orice contaminare cu cauzele finale sau cu teleologia, ei pun, implicit, intreaga problema a scopului si semnificatiei in mainile religiei si teologiei, unde acestea isi au de fapt locul. Fizica nu ne poate spune nimic despre motivul pentru care ne aflam aici sau despre semnificatia lumii. Daca doriti sa cunoasteti cea mai profunda esenta a universului, o veti gasi mai complet reprezentata intr-un act de bunatate umana decat in toate formulele elaborate ale fizicii [10].
In sfarsit, nu ne-ar supara prea tare daca stiinta ar ajunge la concluzia ca gandirea nu se integreaza foarte bine in cosmos. Credinta ne spune ca, in miezul fiintei noastre, noi nu apartinem cu adevarat acestei lumi. Caminul nostru se afla in alta parte. Uitati-va la toate textele religioase care ne invata sa ne acceptam situatia de simpli pelerini pe un taram strain. Suntem niste "straini si niste exilati pe pamant", dupa cum spune autorul crestin al Epistolei catre evrei (11, 11). In consecinta, nu suntem impresionati de gandirea cosmologica, care considera, prea mult, gandirea si personalitatea parti ale ordinii naturale. O asemenea sinteza superficiala banalizeaza umanitatea, prin faptul ca ne absoarbe in dimensiunea materiala si slabeste legatura eterna pe care o au sufletele noastre cu lumea transcendenta. Pentru acest motiv, nu suntem interesati sa cautam nici un fel de implicatii religioase posibile ale SAP.
In acelasi timp, nu ne impresioneaza nici materialismul implicit, ascuns in spatele intensei demitizari stiintifice a SAP. Aceasta demitizare ia, de obicei, forma lumilor care se multiplica imaginar, cum sustine si Gribbin, astfel incat actualul univers, nascator de ratiune, ar fi, probabil, numai una dintr-un numar infinit de lumi, dintre care cea mai mare parte raman lipsite de ratiune. Ideea noastra e ca, daca exista numeroase universuri posibile din care putem alege, faptul ca gandirea exista in acestea nu este atat de "remarcabil" pe cat sustin adeptii SAP. Dat fiind numarul infinit de "incercari" de miscari din jocul cosmic de pocker, n-ar fi surprinzator ca una dintre acestea sa fie, in final, o chinta regala.
Ce putem intelege dintr-o speculatie atat de extravaganta ca aceea despre lumile nenumarate? Credem ca, desi unele ecuatii ale fizicii cuantice pot fi interpretate in mod plauzibil in termenii perspectivei "mai multor lumi", mai degraba ideologia, decat observatia, ii atrage pe sceptici. Din punctul de vedere al stiintei empirice, nu exista nici o dovada ca exista mai multe lumi paralele sau succesive, iar aceasta ipoteza pare sa nu fie mai testabila decat SAP. Observatiile lui Pagels despre imposibilitatea falsificarii principiului antropic se aplica si aici.
Trebuie sa subliniem ca Gribbin propune ca, din moment ce, din punct de vedere teoretic, proprietatile fizice ale gaurilor negre sunt similare cu singularitatea big bang, ele ar putea fi deschideri catre "universuri" alternative [11]. Poate ca aceasta idee va putea fi experimentata candva de stiinta; acum insa este prea devreme sa afirmam acest lucru. Totusi, chiar daca ar exista multe lumi separate, ele ar constitui, cu totul, un singur univers. Chiar daca legile fizicii aseaza bariere observationale intre ele, ar trebui sa existe totusi o relatie profunda intre aceste lumi, astfel incat ele sa alcatuiasca un intreg atotcuprinzator, deoarece toate aceste lumi ar impartasi "fiintarea" sau "existenta", iar din punct de vedere filosofic aceasta e suficient pentru a le conferi o unitate generala. Ar putea exista numai un univers, chiar daca acesta ar avea mai multe fatete si faze.
Mai mult, chiar in multimea de lumi pe care si-o imagineaza Gribbin si altii, existenta ratiunii, ca si cea a universului, ar ramane inca un mister inexplicabil. Nici macar intr-o infinitate de universuri, care dureaza de o infinitate de timp, nu ar fi nici o nevoie absoluta ca ratiunea sa inceapa sa existe. Timpul si doar numerele imense nu pot fi niciodata cauza metafizica sau explicatia vreunui lucru. Este nevoie si de alt principiu (alte principii) pentru a da o explicatie, pentru a arata ca poate avea o existenta asa de intensa ca mintea omeneasca. A face din materia fara gandire, din selectia naturala si lungile perioade de timp, explicatia exhaustiva a gandirii, cum incearca sa faca materialistii, inseamna a viola principiul fundamental al cauzalitatii, fara de care toata aceasta gandire este redusa la nebunie: nici o cauza nu poate produce un efect mai mare decat ea insasi. Oricat de mult timp ar avea la dispozitie, procesele materiale oarbe nu vor putea explica vreodata, prin ele insele, existenta gandirii, cu toate tendintele sale cognitive si spirituale.
Deci, nu putem sa nu ne punem intrebarea daca aceasta speculatie despre nenumarate lumi, poate chiar intr-un numar infinit, are vreo legatura cu stiinta. Este mai degraba o incercare disperata, a unui sistem de opinie materialist, de a face o combinatie favorabila pentru a se alia cu stiinta, in asa fel incat sa diminueze plauzibilitatea oricarei interpretari nematerialiste, religioase, a cosmosului. In spatele ipotezei lumilor multiple se afla o confesiune implicita, si totusi foarte convingatoare, ca, daca universul nostru actual, al big bang, ar fi de fapt singura lume care a existat vreodata, explicatiile materialiste si reductioniste s-ar afla intr-o mare dificultate. Aceasta situatie dificila s-ar datora faptului ca numai existenta acestui univers, aflat intr-un echilibru extrem de fin, nu ar asigura, statistic vorbind, o baza suficient de larga pentru a explica originea pur intamplatoare a vietii si a ratiunii, de care are nevoie scepticismul. Pentru a se sustrage obligatiei de a raspunde existentei noastre, cu recunostinta adecvata fata de un astfel de dar improbabil, scepticii trebuie sa gaseasca o cale pentru a arata ca, in analiza finala, nu exista nimic "remarcabil" sau improbabil in legatura cu existenta noastra aici.
Intr-o vreme in care universul era considerat a fi etern si necesar, o asemenea opinie s-ar fi potrivit foarte bine cu cosmologia, deoarece, data fiind o infinitate de timp cosmic, specia noastra unica trebuia sa apara mai devreme sau mai tarziu, prin simpla intamplare sau necesitate fizica. Dar, intr-o epoca a fizicii big bang – in care universul nostru prezent este considerat finit, din punct de vedere temporal, si vechi de numai zece pana la cincisprezece miliarde de ani – singura modalitate de a elimina factorul surpriza din existenta noastra este de a multiplica lumile ad infinitum. Aceasta este singura optiune ce ne-a ramas. Intr-o pluralitate nesfarsita sau o succesiune de lumi, probabilitatea ca una din ele sa se afle intr-un echilibru destul de fin, pentru a da nastere vietii si ratiunii, creste pana la punctul la care ne asteptam ca ea sa apara in mod inevitabil, undeva, in intreaga multime de lumi. Atunci nu ar mai fi nevoie sa iesim din cadrul materialist pentru a gasi o explicatie adecvata vietii sau ratiunii.
Pe scurt, ipoteza lumilor multiple ofera scepticilor o modalitate convenabila de a evita o interpretare a universului care ar cere un raspuns religios, de recunostinta pentru existenta sa, cu adevarat minunata. Cat de usor intuneca ideologia lumea "obiectiva" a stiintei si ni se prezinta apoi ca fiind doar ea adevarul stiintific, pur si nealterat! Pana si incercarea de a inlatura nevoia de a ne minuna de universul nostru poate fi vazuta ca o minune.
In mod similar, credem ca cei ce incearca sa ajunga la SAP, apeland la ideea lui Alan Guth, care este foarte speculativa, desi plauzibila din punct de vedere stiintific, referitoare la un univers inflationist, pot fi condusi cateodata mai mult de ideologie decat de stiinta. Eforturile lor sunt o intoarcere la vechea dorinta a filosofilor de a avea un univers necesar. Tot ei vor sa curete universul de orice intamplare. Astfel, ei considera ca universul inflationist este convingator, nu numai pentru ca raspunde unor probleme stiintifice foarte reale din modelul standard al big bang, ci si (cel putin in cazul unor oameni de stiinta) pentru ca, in aparenta, se netezesc toate incertitudinile intamplarii si ni se sugereaza ca universul trebuia sa fie asa cum este. In absenta oricarei credinte ca universul e creatia libera a lui Dumnezeu, scepticii sunt obligati sa apeleze, fie la intamplare, fie la necesitate, pentru a-i gasi o "explicatie". Ei aleg intamplarea, in cazul ipotezei lumilor multiple, si necesitatea, in cazul ipotezei inflationiste.
Banuim ca nici una din aceste doua alegeri nu este intotdeauna motivata numai cu ajutorul stiintei.
Reverenda prezintă la faţă un buzunar mic brodat cu paspoal din saten negru, buzunarul este lung de 8 cm şi este poziţionat în partea stângă sus.
